Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

INALTAREA MANTUITORULUI LA CER

INALTAREA MANTUITORULUI LA CER, CALEA BOTEZULUI CU DUHUL SFANT

Primele trei Duminici dupa Sfintele Pasti au episoade ale Sfintei Evanghelii, care aduc marturii privitoare la realitatea Invierii Mantuitorului, dovedita prin proba la care s-a supus Toma, Apostolul care prin indoiala sa era mai curand martorul mortii reale a lui Hristos. Urmatoarele trei Duminici pana la inaltare arata semnificatia vietii lui Hristos in lumina invierii, aceea de “aur lamurit in foc” (Apoc.3,18), semnificatie pe care o descopera “martorii vietii Sale”, ca putere de a vedea cu alti ochi viata Sa, ca deschidere a cerului pe pamant si implinire a profetiei: “Veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului” (Ioan 1,51).

Mai ales tamaduirea “Orbului din nastere” ii arata pe ei ca pe Mireasa lui Hristos ramasa “abia vie” (Le. 10,30) in urma pacatului stramosesc, dupa ce a fost Jefuita” de “averea fiintei” de la Dumnezeu, care insa prin Jertfa lui Hristos si Invierea Sa ca ridicare a pacatului lumii (Ioan 1,29), incepe sa deschida ochii in sensul profetiei: “Tu vei aprinde faclia Mea, vei lumina intunericul meu” (Ps. 17,31). Stramutarea lor in Imparatia lui Dumnezeu are loc prin dezlegarea de orice patimi, si prin eliberarea de toti vrajmasii (Deut. 6,19;12,10). Aceasta Imparatie este “dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant” (Rom. 14,17), astfel ca sursele ei sunt altele decat cele din lume. Acest lucru l-a aratat Mantuitorul si Sfantului Ioan Botezatorul, cand acesta nu indraznea sa-i acorde Botezul: “Lasa acum sa plinim toata dreptatea” (Mt. 3,15), pentru ca la procesul Sau inainte de Sfintele Patimi sa marturiseasca: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). Din aceasta Imparatie provine insa “Lumina lumii” (Mt. 5,14) si “Sarea pamantului” (Mt. 5,13). Astfel, in smerenia lor din infricosarea vrajmasiei lumii, ucenicii devin “fericiti” ca au fost adusi in aceasta ipostaza si au puterea de a privi cu bucurie pe vrajmasii lor (Ps. 117,7), atat de minunata este Lumina Sa si binecuvantata stapanirea Sa: “Ca sub stapanirea Ta fiind mereu paziti …”. Definitia Imparatiei Sale este aratata in profetia: “Toiagul stapanirii Ti-l va da Domnul Dumnezeu din Sion, zicand: Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai! Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale (“in cer si pe pamant”-Mt.28,18), intru stralucirile Sfintilor Tai” (Ps. 109,1-3).

In urmarea Mantuitorului, Sfintii Apostoli au trecut din starea lor de “slugi” in aceea de “prieteni” ai Mantuitorului cum i-a numit inainte de Jertfa Sa (Ioan 15,15), iar dupa Inaltarea la cer, ei aveau sa devina prin puterea Mantuitorului data lor (Ioan 11,12-13), “fii ai lui Dumnezeu”, si, “frati” ai Mantuitorului care le-a descoperit lor pe Dumnezeu ca “Tatal” lor: “Mergi la fratii mei si le spune: Ma sui la Tatal meu si Tatal vostru si la Dumnezeul meu si Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17). Dumnezeu Insusi i-a trecut din starea de “robi” infricosati ai Legii la starea de “fii” in Hristos: Daca la darea Legii pe Sinai Dumnezeu a zis: “O, de-ar fi inima lor asa, ca sa se teama de Mine si sa pazeasca toate poruncile Mele in toata vremea ca sa le fie bine si lor si fiilor lor in veci” (Deut. 5,29), astfel Mantuitorul spune ucenicilor chemati: “Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud”, Mt.13,16); “De Ma iubeste cineva va pazi Cuvantul Meu” (Ioan 14,23): “Dreptul va inflori ca finicul” (Ps. 91,12), caci “Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1,17).

Daca Mantuitorul a fost lamurit ca “aur” in foc, astfel in “focul” din lume, care mistuie tot ce nu e “aur” (1 Cor.3,13), in care e “latura si umbra mortii” (Isaia 9,1), si in care sunt “portile iadului” (Mt. 16,18), cei ai lui Hristos sunt ca cei trei tineri in cuptorul cu foc (Daniel 9,15-30). Iesirea din lume poate avea loc numai prin adancire baptismala pentru a scapa din determinismul “teza-antiteza” care-i tine pe oameni la suprafata, si ii scoate afara sub puterea vanturilor si valurilor din lume, avand ca simbol mersul sarpelui, sau ostenelile lui Sisif; ii face sa ramana “afara” inspre “intunericul cel mai dinafara”, (Mt. 22,13) ca sa nu intre in “camara de nunta” a Mirelui Hristos. Numai in adancul baptismal, ca intrarea intr-o pestera adanca in care, insa, stalactitele de sus isi dau mana cu stalagmitele de jos, este lucrarea ziditoare a harului. Bucuria acestui “adanc” vine din puterea slavei Mantuitorului Hristos pe calea aratata de El si castigata cu pret mare de rascumparare (1 Cor.7,23).

Inaltarea Mantuitorului a avut loc nu atat pentru slava Sa ca Dumnezeu, cat pentru revelarea scopului si slavei omului zidit de Dumnezeu pentru ascultare, care tocmai de aceea nu se mai intoarce in pamantul din care a fost luat, ci “merge la Tatal” ca destin al sau comun cu Hristos: “Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru” (Ioan 20,17). Cu acest destin comun, dar mai ales cu mutarea lor pascala, acolo unde El era in slujirea Sa, Mantuitorul se inalta la cer, ducand inimile lor cu El, deoarece El era intaiul lor “Mangaietor”, pentru ca ei sa-L ceara pe Acel “alt Mangaietor” (Ioan 14,16), Duhul Sfant: “Cum nu se intoarce ploaia ce cade pe pamant pana nu aduce rod, asa nu se va intoarce Cuvantul Meu gol la Mine” (Isaia 55,10-11). Numai Duhul Sfant le va descoperi “asemanarea” lor cu Mantuitorul Hristos in adancul dumnezeiesc lucrat de El pana la “sfintirea” lor prin Jertfa Sa. Inaltarea are loc, paradoxal, pentru descoperirea acestui adanc, ca o mangaiere a lor prin desavarsirea “bucuriei” Invierii, ca “mangaiere si infiere” in Hristos prin Duhul Sfant: “Si pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, prin care strigam: Tatal Nostru!” (Gal. 4,6). Prin “Duhul Fiului Sau” oamenii devin partasi la Cuvintele Tatalui catre Hristos la Botez si pe Tabor: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care este bunavointa Mea” (Mt. 3,17); “Pe Acesta sa-L ascultati” (Mt. 17,5); “Adapati de Duhul, noi bem pe Hristos”, va spune Sfantul Atanasie cel Mare 35).

Mantuitorul s-a inaltat stiind ca “le-a dat lor putere sa se faca fii” (Ioan 1,12-13), ca unii care “au iubit aratarea Lui” (2 Tim.4,8), si care au intrat prin, Usa” (Ioan 10,9) care este El, ca lepadare a lor de sine si ca izbavire de pacat prin Jertfa Sa. Prin plecarea Sa, ei “vor iesi la pasunea darurilor Duhului Sfant” (Ioan 10,9), adica tot in Hristos ca “vitelul ingrasat” (Lc. 15,23), “taiat” de catre Tatal pentru “ospat”, la care Duhul Sfant este “Vistierul bunatatilor”. El se inalta la cer tocmai pentru a fi daruit lor de catre Tatal prin trimiterea Duhului Sfant ca si peste Mantuitorul la Botez, pentru a-i face “pescari de oameni” (Luca 5,10). Daca la Inviere ingerii au aratat mormantul gol ca dovada ca Hristos este “viu”, astfel, la Inaltare ingerii nu-i lasa pe ucenici sa priveasca spre cer. Primind la Cincizecime puterea Duhului Sfant, pe ei avea sa nu-i mai intereseze “anii si vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa” (F.Ap. 1,7), asa cum dupa Inviere nu mai puteau intreba nimic din cauza plinatatii bucuriei care covarseste toata mintea, ca pacea lui Dumnezeu, care in Hristos “cearta vanturile si valurile”. Asa cum cei ce mergeau la Emaus cu El, dupa rugamintea de a ramane cu ei, nu mai puteau de bucurie vazand ca prin plecarea Sa dupa frangerea painii, “El este”, tot astfel ucenicii s-au intors la Ierusalim plini de bucurie dupa Inaltarea Sa la cer, deoarece, ca si la Emaus, painea avea sa se arate ca “paine a fiintei” (Mt. 6,14) tocmai prin frangerea ei: “Toate asteapta sa le dai hrana la buna vreme! Dandu-le Tu lor vor aduna, deschizand Tu mana Ta toate se vor umplea de bunatate”(Ps. 103,28,29). Prin Duhul Sfant, trupurile care erau “inghitite” de piericiune, de acum vor fi “inghitite” de Dumnezeu spre invierea si viata lor vesnica (1 Cor. 15,53-54).

In predica sa de chemare la pocainta, Sfantul Ioan Botezatorul spunea despre Mesia: “Acela va va boteza cu Duh Sfant” (Lc. 3,16), fara ca el sa stie, nici cand, nici cum va face Mantuitorul acest lucru. Dar inainte de Jertfa Sa, Mantuitorul spunea, ca lucrul dat de Tatal sa-l faca, l-a savarsit, urmand a incununa lucrarea Sa cu impartasirea slavei pe care i-a dat-o Tatal si pe care o da lor, ca toti sa fie una (Ioan 17,22). Patimile simtitoare urmau sa fie “Usa” de intrare ca mutare pascala a lor, iar “aratarile” si Inaltarea Sa la cer erau treptele pregatirii lor pentru “invocarea” Duhului Sfant, ca sa ajunga de la “bucuria pascala” la “bucuria deplina” a mangaierii Duhului Sfant: “Pana acum n-ati cerut nimic de la Tatal in numele Meu. Cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina” (Ioan 16,24).

Duhul Sfant nu vine decat prin Hristos. Inainte de intrupare, in starea primordiala, Cuvantul era al Fiului, mijlocind Duhul Sfant al Tatalui, care se impartasea numai prin Cuvantul Fiului. Cuvantul ca pastor a fost “batut” prin sminteala lui Lucifer, care era o creatura in lumea ingerilor. Numai Fiul era nascut din Tatal: “Din pantece mai inainte de Lucifer te-am nascut” (Ps. 109,3). Calcarea Cuvantului si pierderea Duhului Sfant a facut necesara trimiterea Fiului din cauza iubirii Tatalui fata de lume: “Sezi de-a dreapta Mea…” (Ps. 109,1). Lucrarea Fiului a insemnat puterea data celor ce L-au urmat de a se face “fii ai lui Dumnezeu”, “nascuti de la Dumnezeu” (Ioan 1,13). Aceasta putere a fost data prin Jertfa Sa ca biruinta asupra impietririi inimii suferita prin pacatul stramosesc, ca “toiagul” care, atinsese stanca pentru a curge apa, conform profetiei: “Voi scoate din pieptul vostru inimile de piatra si va voi da inimi da carne “si duh de rugaciune” (Iez.36,26). Prin “aratarile” Sale de dupa Inviere, Mantuitorul i-a adunat “cu bratul Sau” (Isaia 40,11). Ei nu se mai risipeau, iar atunci cand Mantuitorul a stiut ca ei sunt “un cuget” (F.Ap. 1,14) din cauza bucuriei, s-a inaltat la cer, pentru ca ei sa ceara Duhul Sfant, deoarece se aratase “calea” Lui prin Sfanta Sfintelor.

Astfel, Hristos “din fata ochilor”, urma sa fie sadit “in inimi” prin Duhul Sfant dupa Inaltarea Sa la cer, iar Apostolii ca “pescari de oameni” sa poata propovadui pocainta in Numele Lui, ca scoatere din inimi a boldului mortii si a mortii din trap, ca nastere din duh si Inviere, ca trecere pascala in Hristos, ca “iesire la pasunea darurilor” Duhului Sfant (Ioan 10,9).

Din cauza asemanarii lucrate de Mantuitorul, in ei era iubirea fata de lume, cum numai cea a lui Dumnezeu putea sa fie, incat cineva trebuie sa iasa din lume, pentru a fi “Lumina lumii” (Mt. 5,14). Pe ei lumea nu-i mai poate afecta, nici cu ademenire, nici cu prigoana, cum nu L-a putut atinge nici pe Hristos, deoarece in El ei au Invierea si “armele cele de-a dreapta si de-a stanga” (2 Cor. 6,7). Inima lor curata si buna in urma botezului cu apa a Sfantului Ioan Botezatorul este calauzita de Hristos la desavarsirea Sa. Lumea nu are invierea. Acolo este “tara departata” cu moartea si pierzania ei, pana se intoarce prin pocainta, pentru “a invia” si a fi aflata de Dumnezeu, si pentru a scapa de desertaciunea vietii din lume (1 Petru 1,18), asa cum arata Sfanta Scriptura: “Si dragostea lor si ura lor de mult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de ceea ce se face sub soare” (Eclesiast 9,6). Prin invierea lor in Hristos, se implinea profetia: “Atunci veti vedea deosebirea dintre cel drept si cel pacatos…” (Maleahi 3,18); “Si va rasari voua celor ce va temeti de Domnul Soarele Dreptatii venind cu tamaduiri in razele Sale si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat” (Maleahi 3,20). Duhul Sfant va fi pentru ei aceasta bucurie mangaietoare a plinatatii: “Domnul ma va paste si nimic nu-mi va lipsi: la loc cu pasune m-a salasluit; la apa odihnei m-a hranit; sufletul mi l-a intors; m-a povatuit pe cararile dreptatii pentru Numele Lui” (Ps.22,1-3); “Dreptul va inflori ca finicul” (Ps. 91,12-13) si nu se va mai plange de cei pacatosi, asa cum Moise si Ilie pe Tabor nu se mai plangeau de vrajmasii lui Dumnezeu, ci “vorbeau cu Mantuitorul despre patimile Sale de la Ierusalim” (Lc. 9,31) si de “maririle cele de dupa ele” (1 Petru 1,11). Iar Duhul Sfant va vadi lumea nu de predestinatie, ci de vinovatie, de pacat ca nu cred in Mantuitorul (Ioan 14,9), ca de fapt “omoara pe Domnul slavei” (1 Cor.2,8). Desavarsirea lor este in Hristos: “Domnul este ajutorul meu si eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei” (Ps. 117,7). Ei aud glasul Lui si se bucura de El ca o “inviere” a lor.

“Aratarile” fac ca ei sa capete puterea nu numai de a fi adunati intr-un cuget, nu doar de frica iudeilor ca inainte de Inviere (F.Ap. 1,14), ci mai ales aceea, de a privi la viata lui Hristos ca dincolo de catapeteasma; de a-L vedea cu alti ochi si a intelege ceea ce El “semanase” in inimile lor mai inainte, fara ca ei sa stie. Ei incep sa descopere ce a semanat El, lucrai facut de El (Ioan 17,4). El stie de aceasta putere a lor si se pregateste de Inaltare, ca sa fie cu ei si mai adanc prin Duhul Sfant in inimile lor, prin vadirea “adancului” (Ps. 103,7) din El Insusi, ca adancul lui Dumnezeu. Ei au puterea rugaciunii “prin Evanghelia, la care si ingerii doresc sa priveasca” (1 Petru 1,12). El se pregateste sa devina pentru ei “undita” cu care ei sa devina “pescari de oameni” (Lc. 5,10) pentru Dumnezeu, pentru mantuirea lor. El se inalta la cer, dar “averea” (Maleahi 3,17) Sa este pe pamant. In imaginea Pantocratorului, Mantuitorul Hristos este atottiitor, “rug aprins”, deoarece “s-a sfintit pe Sine insusi, ca si ei sa fie (prin El) sfintiti in adevar” (Ioan 17,19), intrucat Evanghelia din mana Sa stanga este “Cuvantul Sau” sfintit ca “adevar” si nu se poate separa de izvorul sfintirii, ca sa ajunga “litera”, ci este in Sfanta Sfintelor, in dreptul “inimii” lui Hristos si poate fi gustata numai prin Jertfa Sa sfintitoare ca rupere a catapetesmei Templului de sus pana jos: “Domnul Savaot va pregati in muntele acesta pentru toate popoarele un ospat de carnuri grase, un ospat cu vinuri bune, carnuri grase cu maduva, vinuri bune, limpezite! Si in muntele acesta El va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie! Si Domnul Dumnezeu va sterge lacrimile de pe toate fetele si rusinea poporului Sau o va indeparta de pe pamant, caci Domnul a grait! Si se va zice in ziua aceea: Iata Dumnezeul nostru in care nadajduiam ca sa fim mantuiti! Iata Domnul in care am nadajduit, sa ne bucuram si sa ne veselim de mantuirea Lui, caci mana Domnului se va odihni pe acest munte” (Isaia 25,6-10).

Preluare dupa http://www.crestinortodox.ro

Lasati un raspuns