Occidentul şi Creştinismul. Un punct scurt de vedere
Am mai discutat lucrul acesta, dar cred că merită să revenim periodic asupra lui.
Civilizaţia occidentală a câştigat bătălia cu lumea. Întreaga lume, cu excepţii neimportante, este un uriaş Occident sau aspiră la a fi după chipul şi asemănarea Occidentului.
Mari civilizaţii ale lumii, precum cea chineză, au sucombat la a fi simple xerox-uri mimetice ale produselor şi valorilor occidentale.
Ce mai este chinez în China? Doar ceea ce turismul- o mare invenţie a Occidentului, permite să mai fie.
Acest lucru a fost posibil datorită geniului unic al Occidentului, pe care putem să îl sintetizăm în trei elemente: minte de grec, corp de roman şi suflet de iudeu.
Mintea grecilor a încercat prima şi a doua expansiune a civilizaţiei de o numim occidentală.
Felul de a fi grecesc a devenit, prim marea colonizare a bazinelor mărilor Neagră şi Mediterană, prima „globalizare”.
A doua, mult mai eficientă, a fost cea a aventurii extraordinarului Alexandru Macedon şi moştenirea sa elenistică.
A treia încercare s-a făcut în timpul Imperiului Roman, când mintea greacă a înzestrat trupul imperial al romanilor.
Însă abia când romanii au îmbrăţişat creştinismul- o religie nouă, dar continuând una foarte veche, ce rezistase milenii în Iudeea, putem vorbi de naşterea Occidentului.
Occidentul se naşte la Niceea, când se clarifică armonia dintre puterea seculară şi cea ecleziastică şi apare mariajul dintre Imperiu şi Biserică.
Imperiul va muri, lăsând locul altor state- loiale moştenirii sale (şi acum e greu să nu rămâi uimit cât de „romane” au rămas majoritatea statelor occidentale, moderne).
Pe rând, întreaga Europă şi apoi întreaga lume au devenit occidentale- marile descoperiri, marile imperii coloniale, au dus la apariţia unei civilizaţii ale cărei valori- de la mari idei şi cărţi până la modă vestimentară, au devenit normative pentru absolut întreaga lume.
Să luăm exemplul Chinei: acest mare popor şi fostă mare civilizaţie funcţionează în momentul de faţă ca un stat modern occidental, îmbrăţişând oficial o ideologie oficială de descedenţă occidentală. Toţi chinezii preferă vestimentaţia occidentală şi greul economiei uriaşe a Chinei se bazează pe reproducerea şi distribuirea capitalistă (alt specific occidental) a produselor…occidentale.
Ce mai e chinez în China? Ceea ce turismul- această extraordinară invenţie a Occidentului, consideră interesant să mai fie.
Nu o să mă contrazică cineva dacă le aduc aminte că tot ce înseamnă cultură clasică, de canon, este produsă în Occident şi poartă amprenta -mai profundă sau mai fadă, a Creştinismului.
Dar cu toate acestea, armonia de la Niceea a fost tulburată. Din secolul XVIII, când iluminiştii au început să pună în discuţie dreptul Creştinismului de a fi parte decidentă a civilizaţiei occidentale, apoi mai ales în secolul XIX, odată cu apariţia marilor ideologii politice ale modernităţii- toate anticreştine sau, în cel mai moderat caz, a-creştine.
Secolul XX a fost secolul divorţului.
Marile demenţe ideologice: că vorbim de comunism sau de nazism, au fost explicit anti-creştine, iar revoluţia culturală care a străbătut ca un val tot spaţiul occidental, a lăsat urme profunde în toată societatea.
Occidentul însuşi s-a schimbat cu o repeziciune care ne lasă fără cuvinte. Şi care, de multe ori, ne păcăleşte- de asta vedeţi mulţi, mai ales prin estul Europei, care proiectează imaginea „Occidentului” lor ideal, cel visat în anii gri ai altfel occidentalului comunism.
Ani de referinţă? 1789, pentru începutul divorţului. 1968 pentru începutul partajului.
Deci e timpul partajului- câţi vom rămâne cu trupul Occidentului- o prosperitate pe credit şi o pseudo-cultură relativistă şi purtând racilele ideologiilor totalitare?
Câţi vom rămâne loiali sufletului Occidentului? Evanghelia creştină.
Occidentul a ajuns să dispreţuiască şi vrea să divorţeze de ceea ce a fost sufletul său: Creştinismul. Dar poate exista Occidentul fără suflet?
https://bogdanduca.blog/2016/01/18/occidentul-si-crestinismul-un-punct-scurt-de-vedere/
