Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Rugaciunea Domneasca – limbajul universal al convorbirii omului cu Dumnezeu

Rugaciunea, actul cel mai expresiv al religiozitatii crestinului, este poruncit si necesar pentru folosul sau personal si al aproapelui sau. In tot timpul si pretutindeni, oamenii s-au rugat pastrand cu Creatorul tuturor faptelor comuniunea neintrerupta intr-un dialog permanent, fundamentat pe calitatea lor de persoane capabile de dialog si ca minune prin insuflarea Sfantului Duh la creatie (Facere i, 26).
Sustinut prin lucrarea Duhului Sfant (In. IV, 23-24) dialogul omului cu Dumnezeu are pentru inceput calitatea de comuniune intre om si Dumnezeu, comuniune ce se pierde cu scurgerea timpului, astfel incat omul cazut in pacat, inzestrat cu potentialitati le si virtutiile ce-1 faceau capabil de dialog, devine aspirant dupa viata spirituala desavarsita. Aceasta cautare a unei nadejdi dupa fericirea pierduta face pe om sa-si ridice mainile spre cer in ruga pioasa, inchinandu-se Ziditorului, fara insa a-i cunoaste numele.

Revelatia naturala cuprinde dubla atitudine religioasa, prin care rugaciunea se poate caracteriza ca o atitudine de nedesavarsite incercari de a ajunge la adorarea Unicului, a! Adevaratului Dumnezeu. Cartea Faptele Sfintilor Apostoli ne relateaza prima atitudine in intermediul religiei grecesti care se confrunta cu agnosticismul divinului. Ei cauta pe Dumnezeu “doar L-ar gasi si L-ar pipai, desi nu e departe de fiecare dintre noi” (Fapte XVII, 27), mentioneaza Sfantul Apostol Pavel.

A doua atitudine marcheaza si incheie cautarea religioasa a omenirii din afara revelatiei supranaturale prin decadenta cultului de adorare, care devine idolatru si demonic (I Cor. X, 20).

Astfel, religia pagana, prin incercarea ei de a patrunde in sfera cunoasterii si experientei divinului, prin cult si rugaciune, sfarseste servitutea naturii din pricina nedesavarsirii fondului sufletesc uman, care inclina mai mult spre pacat.

Cu toate acestea, rugaciunea popoarelor antice, indeosebi, pastreaza forme originare de rugaciune, izvorate din frumusetea ei si puritatea religiei primordiale a omului paradisiac. Prin contemplarea logosului divin (In. I, 9), antichitatea pregateste primirea Cuvantului intrupat a Mantuitorului Iisus Hristos, care va reformuia prin activitatea Sa mesianica si invatatura Sa fundamentala pe Jertfa crucii, rugaciunea autentica in “duh si adevar” (In. IV, 24).

De o nota aparte de spiritualitate se bucura rugaciunea poporului ales si binecuvantat de Dumnezeu: poporul evreu. Rugaciunea poporului evreu domina istoria Vechiului Testament si isi trage seva din legamantul fi iilor lui Israel incheiat cu Domnul Savaot prin persoanele patriarhilor si innoit prin Moise pe muntele Sinai (Rom. IV, 20).

Act izvorat din “teama de Dumnezeu” si afectiunea fata de poruncile divine, rugaciunea poporului evreu scoate in evidenta simtamantul ca aproape este Dumnezeu de cei ce-1 cheama pe El (Ps. 144, 19).

Accentul tulburator al rugaciunii nu cade ca la celelalte popoare pe forma externa a savarsirii ei, ci pe legatura interna ce se realizeaza intre Dumnezeu si credincios prin sentimentul nevredniciei si al prezentei pacatului, al insotirii rugaciunii cu fapte de dreptate si de adevar al credintei monoteiste.

Rugaciunea ilustreaza in chip desavarsit viata spirituala a sfintilor Vechiului Testament, indeosebi al proorocilor, care apara cu tarie calitatea rugaciunii si a cultului in general, prin faptul ca se si fac vase ale Duhului Sfant, prin care cuvantul lui Dumnezeu patrunde adancurile si din care iese ca dintr-un izvor de necuprinsa lauda.

In fruntea rugaciunilor poporului evreu, de multumire, de cerere si de lauda, stau rugaciunile care lauda prezenta lui Dumnezeu, mai ales cantari duhovnicesti, psalmi de o inegalabila valoare duhovniceasca, morala si artistica, prin care Dumnezeu este numit pentru prima data Parinte, care poarta grija de fiii Sai (Ps. Cil, 13).

Cunoscand si momente de cadenta spirituala, datorate influentei cultelor idolatre ale paganilor, rugaciunea poporului ales ramane scoala unde germineaza samanta rugaciunii Noului Testament, de unde va iradia sub toata intensitatea ei spirituala, avand ca fundament lucrarea harica, de mantuire a neamului omeneic, lucrare savarsita in mod direct de Dumnezeu in Iisus Hristos, Fiul Iui Dumnezeu intrupat.

Dar, pentru ca omul credincios sa dobandeasca rugaciune curata, prin care Duhul Sfant ii pogoara in suflet darurile Sale, rugaciunea trebuie sa fie inzestrata cu toate cerintele unei adevarate rugaciuni.

Cerintele interne prezinta doua insusiri capitale: – trebuie sa izvorasca dintr-o inima curata; sa fie savarsita in numele Mantuitorului Hristos “Orice vreti cereti de la Tatal in numele Meu va va da voua” (In. XVI, 23); sa fie savarsita cu mintea intreaga si cu evlavie, cu staruinta, cuumilinta si zdrobire de inima, cu incredere fireasca; trebuie savarsita cu atentie, cu concentrarea mintii la Dumnezeu.

Conditiile externe ale rugaciunii izvorasc din cele interne si se refera la starea corpului in momentul rugaciunii.

Rugaciunea trebuie insotita de acte externe de adorare a lui Dumnezeu: semnul Sfintei cruci, ingenuncherea, metaniile, inchinaciuni, ridicarea mainilor. Premisa pentru rugaciunea personala este rugaciunea publica savarsita de intreaga obste a credinciosilor “rugaciunea multora” (II Cor. I, 11).

Rugaciunea liturgica au mostenit-o crestinii din indemnul Mantuitorului: “Daca doi dintre voi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care i vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu” (Mt. XVIII, 19).

Acest fel de rugaciune, practicata de Apostoli si primii crestini, marturiseste dragostea care uneste inimile credinciosilor si da dumnezeiestii rugaciuni forta duhovniceasca, fiind savarsita inaintea Fiului lui Dumnezeu jertfit pe Sfantul Altar pentru mantuirea noastra.

Rugaciunea liturgica este expresia desavarsita a rugaciunii, fundamentata de rugaciunea preotului la Sfantul Altar, ca mijlocitor, sursa de iluminare si har divin, pentru credinciosi.

Rugaciunea liturgica tamaduieste ranile pacatului, biruieste poftele, indeparteaza ispitele, inmulteste harul, intareste credinta, oteleste nadejdea, aprinde dragostea. Ea constituie esenta si multitudinea dogmelor ortodoxe, este lumina mintii si a inimii celor ce se impartasesc cu vrednicie din Trupul si Sangele lui Hristos.

Rugaciunea preotului liturghisitor stimuleaza, fructifica si desavarseste viata spirituala a tuturor credinciosilor, prin “lumina cea curata a cunostintei dumnezeiesti ce se revarsa, prin rugaciune si mijlocire, asupra lor. Este oxigenul vietii religios-morale, fundamentata pe puterea primita de la Hristos, pentru a mijloci pentru oameni. “Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (In. XVII, 22) pentru “ca toti sa fie una” (In. XVII, 21). Rugaciunea trece astfel incarcata de faptele iubirii si slujirii, fundamentata pe credinta, in viata sociala a oamenilor.

Rugaciunea dobandeste puteri neconditionate atunci cand este intemeiata pe credinta si unitate in iubire: “Adevarat zic voua, ca daca doi din voi se vor invoi in privinta unui lucru pe care i vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri ” (Mt. XVIII, 19).

Datorita faptului ca rugaciunea presupune un dialog viu intre doua persoane, Dumnezeu, caruia I se aduce, si omul care se roaga, cea mai potrivita formula de rugaciune o rosteste Mantuitorul Hristos, Dumnezeu si Om in adanca lui cunoastere fata de fiinta Tatalui Ceresc, pe baza raportului intim cu El caci: nimeni nu cunoaste pe Tatal fira numai Fiul” (Mt. XI, 27).

Avand, deci, drept autor sfant pe insusi Mantuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, rugaciunea “Tatal nostru” este socotita prima rugaciune crestina, de orgine divina, numita “Domneasca” dupa autorul ei. Ea este pastrata in textele Sfintelor Evanghelii sub doua forme, mentionate la doi autori sfinti: la Sfantul Evanghelist Matei (VI, 9 – 13) cu text integral si la Sfantul Evanghelist Luca (XI, 1-4) cu text prescurtat.

Sfantul Evanghelist Matei include Rugaciunea Domneasca in predica Mantuitorului de pe Munte, unde concentreaza invatatura Sa cu privire la rugaciune si desavarsirea crestina.

Pentru ca, cu aceasta ocazie, El condamna chipul formalist al rugaciunii fariseilor, aratand conditiile savarsirii adevaratei rugaciuni (Mt. VI, 5), da cu aceasta ocazie credinciosilor sai rugaciunea “Tatal nostru” (Mt. VI, 9-13), facandu-i sa nadajduiasca la ceva mai desavarsit.

Dumnezeu descopera, in acest mod, crestinilor felul cum ei trebuie sa rosteasca rugaciunea, ce sa ceara si cum sa o formuleze, pentru ca ei sa fie ascultati si cererile lor implinite. “Caci Dumnezeu nu lasa neascultate nici cele mai neinsemnate cereri, pentru ca prin impartirea micilor binefaceri de care se impartasesc oamenii, sa-i faca sa nadajdu iasca la ceva desavarsit”, spune Sfantul Grigorie de Nyssa.

Sfantul Evanghelist Luca mentioneaza faptul ca Mantuitorul rosteste aceasta rugaciune in chip expres la cererea ucenicilor, intr-un moment obisnuit de rugaciune, amintind faptul ca ucenicul auzise ca Sfantul Ioan Botezatorul si-a invatat ucenicii sa se roage: “Si pe cand Se ruga Iisus intr-un loc, cand a incetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui. Si le-a zis: Cand va rugati, ziceti: Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie imparatia Ta, Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua in fiecare zi. Si ne iarta noua pacatele noastre, caci si noi insine iertam tuturor celor ce ne gresesc noua. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau” (Le. XI, 1-4).

Analizand cele relatate de cei doi evanghelisti s-a ajuns la concluzia ca Rugaciunea Domneasca este rodul revelatiei divine directe ce se detaseaza de spiritul nationalist al rugaciunii Vechiului Testament, avand un scop universalist. Mantuitorul ofera ucenicilor si tuturor rugaciunea prin excelenta crestina, formularea unei rugaciuni in cuvinte putine si simple, dar care conduce la virtute, tacandu-ne partasi la viata dumnezeiasca. Prin ele a aratat comorile ascunse ale intelepciunii si ale cunostintei, trezind dorinta celor ce se roaga spre dobandirea lor.

Aceasta rugaciune prezinta caracteristici superioare rugaciunii Vechiului Testament, prin simplitatea ei ea cuprinde cererea darurilor date oamenilor, date de Dumnezeu prin har, caci rugaciunea este cererea bunurilor procurate de Cuvantul cel intrupat, luandu-L pe El insusi ca invatator al cuvintelor rugaciunii Sale. Ea este cea mai spirituala dintre toate rugaciunile, avand in vedere lucrarea de mantuire a omului, caci nu poate fi rugaciune mai spirituala decat cea care ne-a fost data cu adevarat de catre Hristos. Care cerere poate fi inaintea lui Dumnezeu mai adevarata, decat aceea care a fost spusa direct din gura Fiului, care este Adevarul insusi?

Rugaciunea este cu atat mai desavarsita cu cat este o punte prieteneasca, Fireasca de unire, bazata pe incredere ca orice vom cere de la Tatal, in numele Fiului vom primi (In. XVI, 23) cu atat mai mult dobandind cererile facute din iubire si jertfa, caci tot neamul una suntem, iar Dumnezeu a voit ca unul sa se roage pentru toti precum El, unul a purtat pe toti in Sine.

Avand aceasta multitudine de calitati spirituale sub actiunea benefica si iubitoare a harului dumnezeiesc, Mantuitorul Hristos ne duce de pe inaltimea muntelui prin rugaciune, chiar in ceruri, care prin virtutea omului poate fi deschis, fiindu-i ingaduita contemplarea dumnezeiasca, facandu-i pe acei ce se aproprie cu teama fireasca de Dumnezeu, sa se faca inruditi cu natura Lui spirituala.

Maretia sublima a lui Dumnezeu nu-i mai este acum ascunsa omului in intuneric, intunericul se risipeste si Lumina cea adevarata ii rasare deja, spune Sfantul Ioan (I In. 1, 8), prin chiar stralucirea invataturii si a rugaciunii daruita noua de Hristos-intrupat.

Desi intr-un anumit sens ea poate fi rostita de oricine se apropie de Dumnezeu, totusi in mod exact ea exprima si reprezinta numai atitudinea acelora care se afla in Biserica lui Dumnezeu, a Dupa continutul ei rugaciunea este impartita de exigenti in sapte cereri, precedate de o adresa si incheiata cu o doxologie, care se pare ca nu este autentica.

Textul rugaciunii aflat la Sfantul Evanghelist Matei este urmatorul: “Deci voi asa sa va rugati: Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie imparatia Ta, Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua in fiecare zi. Si ne iarta noua pacatele noastre, caci si noi insine iertam tuturor celor ce ne gresesc noua. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Ca a Ta este imparatia si puterea si slava in veci. Amin!” (Mt. VI, 9-13).

Invocarea, cuprinsa in cuvintele “Tatal nostru Care esti in ceruri” (Mt. VI, 9) deschide rugaciunea punand in fata noastra probleme de natura practica, la adresa raportului dintre subiecte, in actul rugaciunii, cum ar fi atitudinea credinciosului in rugaciune fata de Dumnezeu si semenii nostri. Astfel se ridica intrebarea: cu ce drept se adreseaza omul, lui Dumnezeu cu cuvantul de “Tata”?

In acest mod, problema paternitatii divine este prezenta dintr-un inceput, cu toate implicatiile ei: filiatia divina, fraternitatea divina, obligatia morala.

In Vechiul Testament, precum si in Noul Testament exista texte care afirma paternitatea divina universala a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul intregului pamant, “Bun este Domnul cu to|i si indurarile Lui” (Ps. 144, 9). El este “Tatal” care guverneaza prin pronia Sa (Int. lui Solomon XIV, 3) se afirma in Vechiul Testament. Aceasta paternitate se bazeaza pe actul crearii oamenilor de catre Dumnezeu si al conservarii lor prin pronia Sa, comportand insa si o paternitate universala (Mt. XXIII, 8-9).

In Noul Testament, insa, taina filiatiunii si taina paternitatii sunt legate in chip reciproc. Termenul de “Tata” presupune pe acela de fiu, deoarece nu poate exista tata fara fiu sau fii, iar posedarea acestei calitati este facuta posibila pentru crestini in sens duhovnicesc, prin adoptiunea lor ca fii ai lui Dumnezeu. Ea este un dar al lui Dumnezeu, ca rezultat al dragostei Sale fata de oameni, realizata de Dumnezeu Tatal, prin Iisus Hristos, acordata de Sfantul Duh.

Zicem lui Dumnezeu “Tatal nostru” dobandind infierea prin Fiu! Sau, care ne-a rascumparat, aducand cu Sine scaparea de muncile vesnice, rascumpararea sufletelor din robia diavolului si a mortii, sfintirea, infierea si mostenirea slavei promise prin Duhul Sau cel Sfant, spune Sfantul loan Hrisostom.

Incepand deci aceasta rugaciune, suntem indemnati sa veneram Treimea de o fiinta ca una ce este cauza facerii noastre. Pe langa aceasta suntem invatati sa vestim si harul infierii, ce ni s-a dat noua fiind invredniciti sa numim pe ce! ce ne este facator dupa fire, Tatadupa har, adauga Sfantul Maxim Marturisitorul.

Dar, pentru a-L numi pe Dumnezeu “Tatal” in rugaciune credinciosul este dator sa prezinte o viata aleasa si desavarsita, in sensul sa fse lipsita de pacate si afecte, in schimb plina de virtuti pentru ca cel ce are constiinta incarcata cu pacate, numind pe Dumnezeu Tatal sau, i acuza ca autor si plasmuitor al faptelor sa!e nelegiuite. intr-o astfe! de situatie este bine ca rugaciunea sa fie corelata cu viata curata, caci renascut din Dumnezeu, prin taina botezului, si devenit frate al lui Hristos, fiu al lui Dumnezeu, crestinul are imperativul imitarii iui Hristos in viata sa. insa aici pe pamant paternitatea si filiatia se afla inca intr-un stadiu initial., deoarece mostenirea lui Dumnezeu este “cereasca” primindu-se desavarsirea abia in viata viitoare Caci, spune apostolui: “Noi care avem parga Duhului, suspinam in noi, asteptand infierea, rascumpararea trupului nostru” (Rom. VIII, 23).

Cuvantul “nostru” din rugaciune, accentueaza fraternitatea universala crestina precum si aspectul eclesioiogic al rugaciunii.

Rugaciunea pune in lumina fraternitate supranaturala a crestinilor care au primit darul infierii prin botezul in numele lui Hristos si faptul ca el nu se roaga singur, ci impreuna cu intregul popor al lui Dumnezeu, membrele trupului tainic al lui Hristos: Biserica.

Expresia “Care esti in ceruri” (Mt. VI, 9) exprima slava lui Dumnezeu, ,Cei ce locuiesti in ceruri”, de unde domneste si asculta glasul celor de pe pamant.

In acest sens cuvintele ne indeamna sa ridicam mintea si gandirea plina de sentimente curate in rugaciune, de la lucrurile materiale la cele spirituale, fiindca harui si bogatia binefacerilor iui Dumnezeu nu stralucesc decat in natura lor spirituala, in cer unde se afla “cetatea vesnica” (Filip. III, 20).

Prima cerere, care urmeaza invocarii, “sfinteasca-se numele Tau” (Mt. VI, 9), este una din cele mai importante cereri pe care credinciosul !e adreseaza Tatalui ceresc cu intelesul ca numele Lui se sfinteste in noi, de catre noi, cand noi ne stmtim pe noi insine cu viata cucernica si imbunatatita intru slava numelui Sau.

Numele Sau este sfant prin natura Sa (Levitic XX, 31-32), se afirma in Vechiul Testament; “Fiti sfinti ca si Eu sunt Sfant” (Levitic XX, 26) se cere in Noul Testament: Cand crestinul spune “sfinteasca-se numele Tau” se roaga pentru sfintenia numelui lui Dumnezeu, prin intermediul vietii sale virtuoase, care oglindeste sfintenia celui ce !-a creat.

A doua cerere “Vie imparatia Ta” (Mt. VI, 10) reprezinta convingerea credinciosului ca in lisus Hristos s-au realizat asteptarile Vechiului Testament, iar in alt sens, imparatia lui Dumnezeu reprezinta situatia viitoare cu caracter eshatoiogic (Mt. V, 20, XIX, 23).

Imparatia lui Dumnezeu, se afla pe cale de dezvoltare, in aceasta lume, realizarea ei absoluta va avea loc abia in viitor. Ea este imparatia spirituala: “imparatia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta” (In. XVIII, 36) spune Mantuitorul.

In alt sens, imparatia lui Dumnezeu mai este identificata si cu Biserica crestina in care lucreaza Dumnezeu prin Duhul Sfant, continuand opera de mantuire a Domnului Hristos (Mt. XVII, 18).

Imparatia lui Dumnezeu este bunul cel mai de pret la care aspira orice crestin, tinand cont si de indemnul Mantuitorului: “Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua” (Mt. VI, 33). Unii interpreteaza cererea in sensul unei imparatii deja prezente, care prin actiunea tainica a harului lucreaza in sufletele credinciosilor. De aceea, se cere ca Dumnezeu sa impartasesca in inimile oamenilor faptele bune si nu pacatul: “Deci sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa va supuneti poftelor lui” (Rom. VI, 12).

Altii o interpreteaza in sens eshatologic, imparatie ce va veni la sfarsitul veacurilor, la a doua venire a Domnului (Mt. XXIV).

Noi spunem ca imparatia lui Dumnezeu aparuta ca un simbol in Vechio! Testament, implinita prin intruparea Cuvantului si trimiterea Sfantului Duh (In. XVI, 7-8), care lucreaza in Biserica spre desavarsirea spirituala a credinciosului, prin impartirea darurilor Sale (I Cor. XII, 1-11), cat si prin raspandirea Bisericii (Fapte 9, 31) va fi desavarsita prin venirea Domnului in slava (Mt. XXV, 31).

In acest chip credinciosii sunt prezenti ca “fii ai imparatiei” (Mt. XIII, 38), carora Tatal ceresc plin de iubire le va grai: “Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii” (Mt. XXV, 34).

Ultima cerere dintre cele cu caracter spiritual “faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant” (Mt. VI, 10) cere interventia lui Dumnezeu pentru ca El sa realizeze decizis vointei Sale de mantuire a lumii, care va avea loc abia la sfarsitul lumii, prin instaurarea definitiva a imparatiei lui Dumnezeu.

In alt sens, voia lui Dumnezeu poate fi indeplinita si de oameni, prin colaborare la vointa de mantuire a lumii, caci realizarea ei incepe in prezent. Chiar Mantuitorul lisus Hristos da exemplu ucenicilor Sai, spunandu-le sa nu faca voia lor ci pe a lui Dumnezeu (Mc. XIV, 36).

Voia lui Dumnezeu, spune Sfantul Ciprian, este asa precum a facut-o si a propovaduit-o Mantuitorul lisus Hristos: smerenie in purtare, statornicie in credinta, intelepciune in cuvinte, dreptate in actiuni, milostenie in fapte, randuiala in moravuri, nefacand rau cuiva si putand sa rabdam pe cel facut noua de altii, stand in pace cu fratii, iubind pe Dumnezeu cu toata inima, aceasta inseamna a fii mostenitor impreuna cu Hristos, a face porunca lui Dumnezeu, a implini vointa Tatalui.

Prin rugaciune suntem invatati sa ne curatim viata de orice greseala pentru a vointa divina sa se manifeste fara piedica in viata noastra dupa felul in care se manifesta si cea cereasca, spune Sfantul Grigorie.

A patra cerere “painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi” (Mt. VI, 11) poate fi inteleasa atat spiritual cat si literal.

Dupa intelesul spiritual, Hristos, painea vietii, se da spre hrana crestinilor pentru ca Mantuitorul este painea cea vie care s-a coborat din cer: “Caci painea lui Dumnezeu este cea care se coboara din cer si care da viata lumii” (In, VI, 33); “Si Iisus le-a zis: Eu sunt painea vietii, cel ce vine la Mine nu va flamanzi” (In. VI, 35). Aceasta paine este ceruta de crestin in fiecare zi, ca hrana zilnica necesara pentru intretinerea vietii spirituale.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune: “Sa ne multumim numai cu cele ce sustin, dar nu si cu cele ce nu sunt trebuincioase pentru viata noastra de aici si numai pentru ele sa ne rugam, cum am invatat, lui Dumnezeu, ca sa ne putem pazi sufletul nerobit si nimic din cele vazute sa nu-1 retina de dragul trupului. Sa ne aratam mancand pentru a trai, nu traind pentru a manca”.

In acest sens painea, ceruta de crestin in fiecare zi simbolizeaza toate categoriile necesitatilor de chip material, prin care viata trupeasca poate sa se sustina tot spre inaintarea in viata spirituala.

Crestinul nu cere decat painea pentru ziua in care traieste, fara a se ingriji de cele viitoare, pentru ca necesitatea materiala sa nu umbreasca pe cele spirituale. Astfel hranit el trebuie sa traiasca in virtutea vietii vesnice, la care se poate ajunge numai daca i se iarta pacatele.

Pentru acest lucru, este potrivit a-i implora lui Dumnezeu blandetea Lui prin cererea: “Si ne iarta noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt.VI,12).

In Noul Testament, mai multe texte ne pun in evidenta faptului ca iertarea crestinului fata de aproapele este o porunca: (Mt. V, 23-24; Mc. IX, 25-26; Lc.VI, 37). Implinirea acesteia da dreptul omului de a se ruga la randul sau lui Dumnezeu pentru a-i ierta pacatele.

Referitor la pacatele noastre, Sfantul Ioan Evanghelistul spune: “Daca zicem ca nu avem pacat, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, credincios si drept este Domnul ca sa ne ierte pacatele”(I In. 1,9).

In acest fel crestinii, rugandu-se pentru iertarea pacatelor lor, obtin iertarea lor, dar nu in mod simplu, numai rugandu-se pentru ele, ci cu un imperativ, a fi msotita de iertarea celor ce ne-au gresit candva cu ceva. Aceasta conditie este pusa in relief in chip plastic de cuvintele Mantuitorului: “Cu masura cu care masurati vi se va masura” (Mt. VII, 2). Iar ca exemplu practic ne da pilda celor doi datornici cand stapanul iarta pe datornicul sau de datoria pe care avea sa i-o dea, iar acesta, la randul sau, nu face ca datornicul sau, ci-l arunca in temnita. in aceasta privinta, Mantuitorul accentueaza cu tarie: “Cand stati la rugaciune sa iertati daca aveti ceva impotriva cuiva pentru ca si Tatal vostru care este in ceruri sa va ierte pacatele voastre, iar daca voi nu iertati, nici Tatal vostu care este in ceruri nu va va ierta voua pacatele voastre” (Mt. XI, 25-26).

Deci, numai prin aceasta rugaciune ne ridicam la constiinta asemanarii noastre cu Dumnezeu, indraznind a-L numi Tata si rugandu-L a ne ierta pacatele.

Pentru ca in momentul in care aduci darul tau la altar, pentru ca rugaciunea pasnica sa te poata impaca cu Dumnezeu, trebuie sa fii cu inima nevinovata, in stare de dreptate si in pacea bunei intelegeri.

Finalul rugaciunii ne indeamna sa ne rugam pentru indepartarea ispitei ce poate produce acest pacat: “Si nu ne duce pe noi in ispita” (Mt. VI, 13). Aceasta parte a rugaciunii vrea sa scoata in evidenta ca vrajmasul nu poate face nimic impotriva celui ce crede, daca nu-i da voie Dumnezeu.

Dumnezeu insusi nu ispiteste, nici nu se bucura de caderea cuiva in ispita, pentru ca El cunoaste adancurile omului, dar raului ii apartine ispita si rautatea, dandu-i-se aceasta putere spre lauda celui care rezista ispitei sau ca o pedeapsa pentu pacatul savarsit de om.

Cand credinciosul se roaga si rosteste “Si nu ne duce pe noi in ispita”, i se aduce aminte de slabiciunea si neputinta sa, ca sa nu-si atribuie lui prea multa incredere, pentru ca nimeni sa nu socoteasca ca pe un merit al sau fapta glorioasa a marturisirii sau a patimei sale, deoarece Domnul insusi invata cum trebuie sa fie cel credincios, cand spune: “Privegheati si va rugati ca sa nu cadeti in ispita, duhul este intr-adevar plin de ravna, dar trupul neputincios ” (Mt. XXVI, 41).

Ultima cerere care incheie rugaciunea Domnului lisus Hristos cuprinde in sine un rezumat al tuturor cererilor facute, deoarece prin cuvintele “si ne izbaveste de cel rau” (Mt. VI, 13), se cere ajutorul din partea lui Dumnezeu, impotriva celui rau pentru a fi scapat de toate uneltirile pe care i le poate pune acesta impotriva vietii lui spirituale.

Prin “o pronros” se intelege diavolul, ca fiinta rea, prin excelenta, a universului si autorul tuturor relelor, iar prin “to proniron” – raul in general, cel moral (pacatul, ispita), cel fizic si cel psihologic.

In Noul Testament, satan este aratat ca “sef al demonilor si stapanul lumii acesteia” (In. XII, 31; XIX, 30), “dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. IV ,4), “adversar al lui Dumnezeu, al creatiei si al imparatiei lui Dumnezeu”.

Prin invierea Sa din morti, Mantuitorul Iisus Hristos, a biruit puterea lui satan (Mt. XII, 22), insa el, desi e invins, continua sa faca rau in aceasta perioada de timp, fiilor lui Dumnezeu (Mt. XIII, 37-43). Crestinii sunt datori sa alerge, prin rugaciune la ajutorul lui Dumnezeu, pentu a zdrobi cursele acestui vrajmas.

Dar cererea prezinta si un aspect eshatologic prin care se cere de ia Dumnezeu eliberarea finala si definitiva de atacurile diavolului care se vor inmulti inspre sfarsitul omenirii: “Lucrarea lui Satan, va fi insotita de amagiri nelegiuite centru fiul pierzaniei”. O parte o constituie incheierea, marcata de cuvintele: “Ca a Ta este imparatia si puterea si slava in veci. Amin!” (Mt. VI, 13).

Rostind aceasta doxologie, credinciosul isi marturiseste crezul, recunoscand ca singur stapan pe Dumnezeu, caruia ii multumeste pentru toate bunatatile, vestind in chip solemn ca Lui i se cuvine puterea, marirea si cinstea. Daca in chemare este cuprinsa starea adevarata ceruta de rugaciune, inaltandu-se duhul impreuna cu cuvantul spre Dumnezeu, nadejdea ca vom dobandi cele cerute, in incheiere se arata credinta, alta virtute teologica, ca vom primi cele cerute intucat El stapaneste lumea si toata faptura.

Cuvantul “Amin” este de origine evreiasca care inseamna “asa sa fie”, rostit de Mantuitorul : “Amin! Amin! Zic voua!” (In. VI, 26), de Sfintii Apostoli (I Cor. XIV, 16), dar mentionat numai de Sfantul Evanghelist Matei, in cadrul acestei rugaciuni.

Intr-o analiza profunda a cererilor acestei rugaciuni de origine divina, ne dam seama de importanta ei asupra vietii spirituale a fiilor lui Dumnezeu – crestinii, care prin intermediul ei se unesc in strans raport de dragoste, dupa cum aprecia Mantuitorul in rugaciune: “ca toti sa fie una” (In. XVII, 20).

Pentru aceasta, este apreciata ca o rugaciune a sufletului, a iubirii si a nadejdii sfinte, semn de desavarsire morala, indemn de a promova practicarea virtutilor si a iubi pe aproapele, de a face ca inima sa se apropie de Dumnezeu pentru a-i indeplini voia Sa cea sfanta, o chemare pentru a continua rugaciunea savarsita de Biserica cea triumfatoare: “precum in cer, asa si pe pamant” (Mt. VI, 10).

Ea ne arata si motivul pentru care Mantuitorul cere ucenicilor si tuturor credinciosilor a-si formula rugaciunea, in cuvinte, care sa contina esenta spirituala transfigurata de duhul evlaviei, pentru ca credinciosul, rugandu-se, sa invete repede ceea ce este de folos pentru mantuirea lui si sa aplice invatatura, ruga pioasa, in viata lui.

Lucrarea Sfantului Duh, este cuprinsa in lucrarea rugaciunii, ca act principal al cultului divin, care acum insufleteste intreaga lucrare a Bisericii crestine si “calauzeste tot adevarul” (In. XVI, 13).

Deoarece prin Duhul “Dumnezeu este Cel ce exista” prezent in tot locul si timpul, Duhul Sfant marcheaza intalnirea personala a credinciosului cu Dumnezeu (Rom. I, 9) care acum sta la temelia cultului divin al Noului Testament.

Fiind de origine divina (In. XIV, 16), rugaciunea are fundament spiritual si exprima viata crestina dupa Duhul lui Dumnezeu, caci a fi crestin inseamna a trai dupa Duhul si prin Duhul.

Rugaciunea crestina este numita, “impacare cu Dumnezeu, intarire a inimii, lucrare a ingerilor, hrana a sufletului, luminare a mintii”, cu o nelimitata putere de nimicire a raului ce s-ar aseza in calea oamenilor spre desavarsire “spre inaintarea in virtuti”, ea este numita “inima religiei”, care este asezata in centrul spiritualitatii crestine.

In acest sens, Mantuitorul Hristos instituie si Biserica crestina desfasoara un cult nou care cere imperativul celebrarii lui in “Duh si adevar”, precum afirma Sfantul loan in Evanghelia sa: “Vine ceasul si acum este, cand inchinatorii adevarati se vor inchina in Duh si adevar…. Dumnezeu este duh si cei ce I se inchina Lui se cade sa se inchine in Duh si adevar” (In. IV, 23-24).

Aceste cuvinte patrunzatoare si pline de incarcatura duhovniceasca, pronuntate de Mantuitorul Hristos in convorbire cu femeia samarineanca, dezvaiuie misterul cultului savarsit de fiii imparatiei Iui Dumnezeu, crestinii, numiti in Noul Testament “credinciosi ai chemarii Duhului Sfant”. Ei primesc privilegiul rugaciunii prin harul lui Dumnezeu, datul existential de a cunoaste adevarul revelat, de a-l marturisi in adevar, avand in ei calitatea de trup al lui Hristos, prin Duhul adevarului, singurul care cunoaste pe Hristos si activitatea Sa mantuitoare, facandu-1 cunoscut membrilor ei.

Prin viata lor manifestata, prin adunarea zi de zi Ia rugaciune, primii crestini simteau prezenta Sfantului Duh “nu fara multe semne si minuni, care se faceau de Apostoli” (Fapte II, 42-43) datorita aceluiasi Duh Sfant. Ei aveau permanent constiinta ca rugaciunile le sunt ascultate, caci erau savarsite in concordanta cu voia lui Dumnezeu si intr-un anumit sens anticipat, implinit “Daca doi se vor invoi in privinta unui lucru pe care i voi cere se va da lor de cat Tatal Meu, Care este in ceruri” (Mt. XVIII, 19).

Lasati un raspuns