Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Va doriti o Maica Tereza a crestinismului ortodox?

Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale. Aceasta a condus la multiple discuţii şi critici, ceea ce mă face să întreb: este cineva care nu şi-ar dori o Maică Tereza a creştinismului ortodox românesc?

Din păcate, aşa cum se întâmplă de multe ori (poate, intenţionat), legea nu a fost dezbătută cum s-ar fi cuvenit, iar acum, aflaţi în faţa faptului împlinit, se află deja în stadiul de promulgare la Preşedinte. O să subliniez din start: din perspectiva subsemnatului, principial, legea nu este deloc rea. Mai dificile sunt aplicaţiile acesteia, de aceea, cum au făcut-o şi alţi observatori ai fenomenului religios, voi vorbi mai jos despre câteva necesare amendamente. Fără doar şi poate, protagonistul acestei legi este Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi aceasta va fi în centrul discuţiei de faţă.

Mai întâi pot fi identificate câteva grupări contestatare ale legii. Există un conglomerat de grupări formate din critici proveniţi de pe versantul stângist şi ultra-stângist, ba chiar activist ateu. În general, percepţia acestora despre BOR şi despre Biserică adună o sumă de inexactităţi şi de prejudecăţi. Istoria Bisericii, cea de dinainte de schismă, dar şi istoria BOR arată că orientul creştin a fost totdeauna aplecat inclusiv către acţiunile de binefacere socială.

Faptul că BOR nu are astăzi o infrastructură pregătită pentru o astfel de activitate este însă, parţial, corect. Pe de altă parte, această lege nu dezavantajează celelalte culte, fiindcă se adresează, în mod egal, tuturora. Oricine, indiferent de confesiunea sau religia căreia îi aparţine, dacă sunt recunoscute de statul român, va putea aplica pentru finanţări. Tot astfel, ONG-urile non-confesionale vor avea prilejul să-şi îmbunătăţească activitatea. Dar statul este obligat cu acest prilej să creeze acele instrumente legale prin care finanţările să fie distribuite în mod echitabil, faţă de orice ONG, fie laic, fie confesional.

Acele organizaţii care profită în acest moment făcând un joc de hărţuire anticlerical, chiar antieclezial (anti-Biserică), trebuie să accepte că BOR este o instituţie foarte puternică în România istoriei recente şi că, mai cu seamă în ultimii ani, a desfăşurat, efectiv, o activitate socială fără precedent. Este o realitate ignorată, impardonabil, inclusiv de unii politicieni favorabili acestei legi. Trebuie spus că legea a avut de partea sa majoritatea clasei politice, preponderent de la putere, dar şi din opoziţie. În plus, legea de faţă vine firesc în siajul unor legi similare europene, respectă principiul subsidiarităţii etc. De aceea este cel puţin lipsit de inteligenţă să vinzi lozinci ale laicităţii unui popor care a fost îndopat cu ateism pe pâine timp de 50 de ani, lozinci care nici în ţări occidentale dezvoltate nu prea au priză.

Există un alt grup al criticilor situaţi pe versantul radical-ortodox. Ca de obicei, din motive greu de dezvoltat aici, aceştia uită că ortodoxia are o multitudine de faţete. A te opri doar la straturile care constituie nucleul greu (duhovnicesc/spiritual, teologic, liturgic) înseamnă a fi rupt de realitate. Şi este contraproductiv pentru toate planurile fiinţei, inclusiv cel intim, duhovnicesc (spiritual)! Aşa cum Biserica aduce pacea lui Hristos, aduce (eventuala) mântuire, tot astfel Biserica mai aduce aduce cultură, monumente nepreţuite, bună educaţie. Şi, deloc în ultimul rând, Biserica înseamnă, totodată, ajutorarea aproapelui. Numai astfel misionarismul şi cateheza îşi pot arăta roadele adevărate. Istoria Bisericii nedespărţite o demonstrează cu prisosinţă.

Argumentul că în felul acesta ar exista riscul de a-i “imita pe papistaşi” sau de a derapa către confesiunile creştine apusene (catolici, protestanţi etc.) este pur şi simplu o prostie. În istoria Bisericilor Ortodoxe au existat tot timpul astfel de instituţii de binefacere. Nu au fost, este adevărat, foarte numeroase, precum în Occident, din două motive îngemănate: sărăcia şi lipsa de civilizaţie. Da, astfel de instituţii şi-au găsit apogeul deocamdată în Occident, dar aceasta nu înseamnă că celelalte tradiţii le-au ignorat vreodată.

Din multiple cauze, astăzi nu există condiţii în orientul ortodox astfel încât să favorizeze apariţia unor personalităţi dedicate carităţii de talia Maicii Tereza. Şi, chiar dacă ortodoxia nu are vocaţia misionariatului precum au dezvoltat-o, excepţional, catolicii, să sperăm că vom ajunge cândva la acel grad de dezvoltare încât să ne permitem să-i ajutăm şi noi pe alţii aflaţi în nevoie, pe alte meridiane. Dacă în ortodoxie (fie ea românească) va apărea vreodată o Maică Tereza, vom avea numai de câştigat!

Pot fi amintite o multitudine de cămine pentru bătrâni, centre pentru copii, cantine pentru săraci ş.a.m.d., toate, instituţii aparţinând BOR, apărute în ultimii ani, în foarte multe locuri din ţară. Pe de altă parte, anumiţi monahi sau preoţi şi-au făcut deja un profil în acest domeniu şi sunt deja suficient de mediatizaţi. De aceea, ignorarea lor este deja impardonabilă pentru cine acuză BOR de neimplicare în acţiuni de caritate. Fără îndoială, nevoile sunt greu imaginabile, se poate face substanţial mai mult. Şi totuşi, dau un singur exemplu: Maica Siluana (astăzi coordonatoarea Centrului de formare şi consiliere din Iaşi), a cărei activitate constantă de ajutor şi de apropiere sufletească dedicată mai multor categorii aflate în suferinţă – de la puşcăriaşi până la prostituate şi copii de diferite vârste – este binecunoscută. Pour le connaisseur : să nu ne ascundem după deget, uneori Maicii Siluana i s-au pus oprelişti chiar din interior, inclusiv din partea unor ierarhi ai BOR, dar îşi duce crucea mai departe…

Ceea ce trebuie precizat este că există monahi care au vocaţia ascezei şi a misticii şi care preferă viaţă de mânăstire sub diferite grade de însingurare, pentru a se putea dedica rugăciunii, după cum există şi monahi care au vocaţia ajutorării aproapelui, a căror cale de a se apropia de Dumnezeu este tocmai faptul de a aduce mângâiere celui suferind. Tot o formă de rugă este şi aceasta! Aceste două vocaţii (între care există nuanţe) nu se contrazic nicidecum, ci se completează. Este cineva în stare să spună care din aceste căi spre cele de Sus este mai scurtă?

În altă ordine de idei, suntem obligaţi să vorbim şi despre părţile slabe ale legii în discuţie, care ţin de păcate noastre dintotdeauna. Chiar dacă legea va fi promulgată, BOR nu trebuie să se grăbească a se bucura din mai multe motive:

(1) Legea creează într-adevăr un dezechilibru, prevăzându-se un procent de până la 80% finanţare de la stat, restul fiind contribuţia Bisericii. Dar este un altfel de dezechilibru decât se crede… Nu am văzut până acum vreo analiză sau luare de poziţie fermă care să pornească de la un adevăr elementar: felul în care este pusă problema ignoră şi bruiază o paradigmă esenţială, aceea că Biserica suntem toţi. Aşadar, chiar dacă credincioşii “practicanţi” sunt mult mai puţini, este limpede că toată suflarea care pretinde a face parte din BOR ar trebui să participe CONŞTIENT, iar nu “prin lege” la acest efort de ajutorare a aproapelui. Legea pune accentul pe BOR ca instituţie văzută, birocratică, adică pune carul înaintea boilor! Pe când Biserica este înainte de toate o instituţie nevăzută al cărei cap este Hristos. Cum poţi re-centra aceasta? Prin aşezarea prin lege a centrului de greutate pe acţiunea de adunare de fonduri (fundraising)!

Cu alte cuvinte, ieşirea din această capcană este foarte simplă: procentul de bani alocaţi de stat, prin lege, ar trebui să fie mult diminuat, sub 50%, iar nu de 80%! (Nuanţă: sau, 80% să spunem, până este ridicată infrastructura, şi un procent sub 50% ulterior, pentru întreţinere şi funcţionare). Astfel, Biserica va avea prilejul şi şansa să capaciteze toţi credincioşii în această necesară acţiune de adunare de fonduri. Fiindcă Biserica, fie şi în acest plan orizontal, nu trebuie să fie decât un intermediar, o interfaţă între credincioşi şi beneficiari (nevoiaşi, bolnavi etc.). Adică o epură a planului vertical unde Biserica este intermediarul dintre oameni şi Dumnezeu. În plus, pentru Biserică, acţiunile de acest gen constituie un nou prilej de catehizare şi de promovare a valorilor creştine.

Dacă nu se ţine cont de aceasta, se poate vorbi despre bănuiala, deplin îndreptăţită încă în România de azi, ca o consecinţă imediată: politicul va avea astfel un instrument în plus de şantaj la adresa Bisericii. Să nu ne prefacem că nu vedem: da, ingerinţele politice se manifestă încă din plin! Exemplu: în fiecare an parlamentarii fac presiuni (a da telefoane ministrului sau secretarului de stat nu înseamnă lobby!) pentru a fi alocate fonduri către diverse biserici din ţară prin departamentul pentru culte. Am toate motivele să cred că la fel se va petrece şi în cazul Ministerului Muncii, care va gestiona fondurile de caritate. Iar cu actuala clasă politică partidele aflate la putere de fiecare dată vor folosi această pârghie…

(2) Cu toată jena, fiindcă suntem în post, dar tocmai de aceea, căci ar trebui să fie un prilej de mărturisire a păcatelor, mai precizăm un aspect esenţial: să nu ne prefacem a uita că BOR (şi nici unul din celelalte culte!) nu este nici pe departe astăzi un exemplu de luptă împotriva corupţiei din România. Acei clerici care eludează fiscalizarea nu pot fi oameni de încredere care să primească atâţia bani de la stat. În plus, dacă DNA-ul mai mişcă ceva, încă nu s-a pomenit un organ de control intern al BOR care să dea de pământ cu spăgarii şi corupţii aflaţi între profesorii de pe la seminarele şi facultăţile de teologie, începând de la unii, binecunoscuţi, ierarhi. Nu mai vorbim despre micile găinării ale unor preoţi de parohie…

În aceste condiţii, legea va trebui să fie însoţită de prevederi care să impună o verificare drastică a folosirii banilor, aşa cum procedează orice finanţator serios occidental. În mod normal, aceste verificări şi controale ar trebui să se producă încrucişat, atât dinspre ierarhia BOR, cât şi dinspre organismele statului. Poate verifica statul (prin Curtea de Conturi etc.) respectarea legii în interiorul instituţiilor şi firmelor Bisericii, care, adesea, se comportă precum un stat în stat?? Iată încă o întrebare delicată la care va trebui să se răspundă cu claritate, fiindcă există multiple exemple de ascundere a gunoiului BOR (şi a altor culte) sub preş!

În fine, o ultimă observaţie legată de una dintre cele mai echilibrate şi inteligente poziţionări în acest subiect: comunicatul Fundaţiei Creştin-Democrate. Sunt apărate cu demnitate, inteligenţă şi eleganţă atât Biserica cât şi necesara intrare într-o legalitate lipsită de echivoc. Subliniez aici “maxima transparenţă financiară” pentru care pledează semnatarii apelului. Este încă o dovadă, dacă mai era nevoie: cei mai credibili apărători ai BOR sunt tocmai intelectualii acelui versant al societăţii civile apropiat de Biserică. Mă refer la acei intelectuali care fie au pregătire teologică, fie doar cunoştinţe foarte serioase despre ceea ce înseamnă Biserica. Şi care, înainte de toate, trăiesc în spirit creştin. Sunt, adesea, aceiaşi oameni pe care nu de puţine ori radicalii ortodoxiei, laolaltă cu unii ierarhi, îi denigrează, căci nu au generozitatea de a-i înţelege. Or, indiferent de modalitatea de poziţionare faţă de implicarea socială a Bisericii, important este să nu uităm de generozitatea hristică…

Sincer, este cineva care nu şi-ar dori o Maică Tereza a creştinismului ortodox românesc?
Fragmente din articolul de mai sus au apărut în săptamânalul Timpul

Lasati un raspuns