Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

PRIVIND VIAŢA CU OCHI DE COPIL

Rememorez cu putere clipele când copil fiind obişnuiam să cutreier la întâmplare străzile oraşului în care m-am născut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite şi unghiurile neaşteptate ale cartierului în care locuiam mă determinau să caut o astfel de experienţă. Nu de puţine ori mă rătăceam în labirintul de străzi şi alei înguste, pentru ca în final să disting din nou un drum cunoscut.

Uneori, pentru a nu relua experienţa panicii celui ce se simte rătăcit, îmi notam pe o bucată de hârtie numele străzilor şi îmi întocmeam o mică schiţă a locului, astfel încât să evit unele situaţii neplăcute. Cel mai dificil era să ţin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau găştilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinţa de a plăti dreptul de trecere.

Cu bune sau rele, vârsta copilăriei a trecut mai repede decât mi-aş fi dorit, iar maturizarea precoce adusă de feluritele evenimente din viaţa mea a lăsat în urmă una dintre cele mai frumoase perioade ale vieţii. Astfel, nu pot să uit senzaţia de mirare în faţa necunoscutului pe care o experimentam în faţa oricărui lucru nou şi uimirea că un anumit lucru există sau este posibil. Toate aceste trăiri am continuat să le simt cu putere de-a lungul vieţii, dar niciodată ca atunci.

Revăd cu privirea minţii clădirile vechi de câteva secole din centrul oraşului şi străzile pavate cu piatră cubică datând din perioade de multe apuse. Este ca şi cum ieri am fost pe acolo, deşi au trecut peste patruzeci de primăveri. Nu pot să nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lăsat urme adânci în mine, în fiinţa mea. Aş vrea uneori să fac să renască acea perioadă, să trăiesc din nou mirarea în faţa unei lumi copleşitoare, precum şi credinţa că întotdeauna Cineva, chiar nevăzut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeşte şi mă ia de mână pentru a merge mai departe.

Când suntem mici comunicăm uşor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufleţite, animate de o viaţă tainică pe care numai noi ştim să o privim. Adulţii sunt insensibili la astfel de detalii. Viaţa i-a bătucit şi au pierdut facultăţi preţioase în genul celei de a se bucura pentru o nouă zi sau de a tresălta interior la vederea copacilor înfloriţi şi a cerului nespus de albastru. Inocenţa pe care oamenii maturi au avut-o şi-a pierdut albul imaculat, căpătând o culoare tot mai cenuşie.

Într-o societate care treptat, dar sigur, îţi ucide sufletul prin o mie şi una de reguli, imaginea copilului începe să pălească, să se estompeze şi în cele din urmă să dispară. Adolescentul va mai păstra pentru o vreme amprenta copilăriei, dar în scurt timp aşa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite măşti, pe care o va purta tot mai ferm până la sfârşitul zilelor.

Dar a rămâne în atmosfera copilăriei, a avea în continuare prospeţimea simţurilor în faţa unei realităţi aflate în continuă mişcare, reprezintă o performanţă la care puţini oameni ajung. Fiindcă aici este o taină mare, şi anume că în adâncul sufletului rămânem până la capăt copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viaţă rămâne vie, însă ascunsă sub straturi groase de „steril” prăfuit, ce ne îmbătrânesc şi ne curmă în cele din urmă puterea de a mai trăi, de a mai fi viu.

Puterea de a fi copil, de a renaşte în ciuda vicisitudinilor vieţii, reprezintă un lucru necesar pentru a putea intui sensul existenţei, al rostului nostru pe acest pământ. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, să întâlnesc o persoană a cărei inocenţă a rămas aceeaşi de-a lungul existenţei terestre.

La început am simţit-o asemenea unui fior lăuntric ce îmi zicea prin idei şi gânduri lămurite, aş putea spune chiar din primele momente ale conştiinţei mele, că nu mă va lăsa singur vreodată. Mai târziu, această persoană m-a însoţit când mă jucam cu diferitele obiecte din jur şi a stat lângă mine în zilele când febra mă determina să văd deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când mă plimbam pe străzile şi aleile nenumărate din cartierul în care locuiam.

Şi mare mi-a fost surpriza să descopăr involuntar acea persoană prezentă, dar invizibilă pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmărit întreaga viaţă. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a răstignirii de către cei mari a Celui care a rămas mereu cu inocenţa şi bucuria de copil în faţa marelui mister al universului.

Dacă adulţii ar rămâne cu inima plină de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confruntă ar dispărea subit. Încremenirea în suficienţa acelui „ştiu eu mai bine” aduce după sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tău, distrugerea a ceea ce este imaculat şi de valoare.

Prin afecţiuni greşit orientate, printr-o viaţă dezordonată şi ambiţii lipsite de măsură, ajungem să ne vindem puterea de a trăi, acea capacitate de a da nume şi sens realităţii în mijlocul căreia evoluăm într-un fel sau altul. Devenind mai puţin divini, devenim de fapt mai puţin umani, până când monstruozitatea devine o regulă, iar aberaţia un principiu.

Undeva, am crezut că putem să ne vindem puritatea simţămintelor pentru că aşa face toată lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, că putem controla acest proces al vinderii şi cumpărării, fără să realizăm că vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare şi anume frumuseţea sufletului.

Alteori, am cedat de frică, asemenea lui Petru, dorind să ne scăpăm „pielea”, fără a realiza nedreptatea cumplită pe care ne-o provocăm atunci când acceptăm doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fără să mai schiţăm un alt gest, când Maestrul era dat afară din viaţa noastră prin ateismul celor ce ne înconjurau şi ne convingeau demagogic asupra faptului că este mai bine aşa.

Dar El nu are cum să rămână singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevărata noastră identitate. Când Îl lăsăm singur, de fapt noi ajungem să fim singuri într-un spaţiu lipsit de viaţă, într-o existenţă amorfă şi lipsită de sens. El nu pierde nimic, însă noi pierdem totul.

De aceea, când priveşti amintirea sacrificiului Său de fapt te uiţi în viitor la ceea ce va fi cu tine, dacă nu revii la inocenţa de copil pe care ai avut-o dar ai lăsat-o pradă uitării. Cel care uită copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viaţă. Este ca şi cum trunchiul de copac şi-ar uita rădăcina care îl ţine. Sau ca lacul ale cărei izvoare au secat.

Dar există speranţă. Niciodată ea nu dispare cu totul. Să încercăm prin urmare să ne întoarcem cu o inimă de copil la Cel care ne-a purtat cu bunătate şi iubire de-a lungul întregii vieţi şi să reluăm legătura cu Acela căruia îi datorăm totul. Să nu uităm acest lucru niciodată şi să redevenim copii în simţire, purtând inocenţa bucuriei în suflet.

„Ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.”

Lasati un raspuns