Sf. Teotim, Episcopul Tomisului (20 Aprilie) – partea I
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE
Despre Teotim I există ceva mai multe ştiri decât despre Bretanion, atât cu privire la viaţa cât şi la activitatea lui (1). În calendarul tomitan, el era sărbătorit la 20 aprilie pentru „sfinţenie şi minunile sale”, ceea ce înseamnă că s-a distins atât de mult prin credinţă şi fapte deosebite, încât a fost socotit demn să fie înscris între sfinţii locali.
Deşi nu ştim exact când s-a născut şi când a murit, cunoaştem că Sfântul Teotim şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul veacului al IV-lea şi la începutul celui de al V-lea. El a fost contemporan al împăraţilor Teodosie I cel Mare şi al fiului său Arcadie, precum şi al unor mari Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii, ca: Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie al Nyssei, Grigorie de Nazianz şi alţii. Din faptul că prin anul 392 Fericitul Ieronim vorbeşte în cartea sa De viris illustribus („Despre bărbaţii iluştri”) (2), elogios despre activitatea scriitoricească a lui Teotim, deducem că la acea vreme el era om în floarea vârstei şi că se manifestase atât de strălucit, încît putuse să fie inclus în şirul oamenilor iluştri. Totodată, cum se va vedea mai departe, Teotim a fost un apropiat prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, apărându-l pe acesta în împrejurări grele, fapt care sugerează că erau, dacă nu de vârstă apropiată, cel puţin din aceeaşi generaţie.
Este posibil ca Teotim să fi urmat la scaunul episcopal al Tomisului imediat după Terentius (Gerontius). Sozomen, istoricul bisericesc din secolul al V-lea, spune că era de neam „scit”, adică locuitor al Dobrogei, un localnic deci, nu grec ori roman venit din altă parte. Acelaşi istoric ne dă amănuntul că el purta părul lung (era un comat =χομήτης) (3) ceea ce a făcut pe unii învăţaţi moderni să creadă că aparţinea clasei comate a geto-dacilor (4). Deşi o asemenea posibilitate nu este exclusă, credem, totuşi că în contextul în care Sozomen foloseşte termenul „komates” nu i se poate acorda un asemenea sens. Autorul se referă la moda de a purta părul lung al celor care se ocupau cu filosofia, iar Teotim era un bărbat „crescut în dragoste de înţelepciune” (filosofie). Termenul acesta a fost înţeles uneori ca semnificând învăţătura şi viaţa monahală („monastica philosophia”), iar concluzia ar fi deci că Teotim a început să poarte părul lung odată cu intrarea sa în monahism.
Nu ştim dacă el a devenit episcop din rândul monahilor. Cunoaştem doar, după informaţiile date de Sozomen, că el ducea o viaţă modestă şi cumpătată: „timpul cinei şi-l fixa nu la aceeaşi oră, ci când îi era foame sau sete”. Sozomen completează spunând: „căci, cred, că era faptă de filosof să nu cedeze necesităţilor firii, după bunul plac, ci după nevoi” (5).
Virtuţile şi înţelepciunea lui Teotim l-au făcut cunoscut chiar şi în mediul barbar. Istoricul amintit reliefează că el avea atâta prestigiu în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, încât aceştia îl numeau „zeul romanilor” (6). Teotim a căutat să-i îmblânzească pe aceşti barbari şi să-i câştige pentru credinţa creştină. „Cu toate că ei erau sălbatici din fire, el i-a abătut spre blândeţe, ospătându-i şi atrăgându-i cu daruri”. Acest lucru le-a creat hunilor impresia ca el este foarte bogat şi de aceea unul dintre barbari a vrut să-l ia prizonier. În încercările de a-l prinde se manifestă darul facerii de minuni al sfântului. Sozomen relatează că „barbarul, pregătindu-şi o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut, cum obişnuia când stătea de vorbă cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă vrând să arunce laţul asupra lui Teotim, spre a-l trage spre sine şi spre cei de un neam cu el; dar, odată cu această încercare, braţul său i-a rămas înţepenit în aer. A fost nevoie de intervenţia celorlalţi barbari pe lângă Sfântul Teotim ca să-l elibereze din cătuşele (lanţurile) nevăzute. Şi Sfântul Teotim s-a rugat lui Dumnezeu salvând pe barbar”. Aceasta este una din numeroasele minuni pe care le-a făcut acest episcop.
O altă minune, amintită tot de Sozomen, spune că sfântul, mergând odată cu tovarăşii săi de misiune în regiunile de lângă Dunăre, a întâlnit pe drum o ceată de huni, care înaintau spre Tomis. Cei din jurul său se văitau că vor pieri în mâinile barbarilor, dar el s-a dat jos de pe cal şi a început să se roage. Barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi, nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut mai departe pe alături.
Din relatările lui Sozomen ne dăm seama nu numai de zelul misionar şi de puterea facerii de minuni a Sfântului Teotim, ci şi de condiţiile vitrege în care aveau să-şi desfăşoare activitatea episcopii de aici. Pacea de care se puteau bucura locuitorii Dobrogei era atunci destul de şubredă, din cauza deselor incursiuni şi prădăciuni ale năvălitorilor. Cu toate acestea Teotim şi alţi episcopi tomitani n-au încetat strădaniile lor pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu pe pământul Dobrogei şi chiar dincolo de graniţele lui, peste Dunăre, în rândurile populaţiei daco-romane şi ale barbarilor.
În activitatea aceasta misionară, ierarhii tomitani erau sprijiniţi de mari părinţi ai Bisericii, cum au fost Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostom. Probabil că un motiv important care l-a apropiat pe Sfântul Teotim de Sfântul Ioan Gură de Aur a fost tocmai această activitate misionară comună. Patriarhii de Constantinopol aveau îndatorirea să se intereseze de creştinarea populaţiilor barbare. Pe acest câmp comun de activitate, cei doi ierarhi s-au întâlnit şi au colaborat. Teodoret al Cyrului afirmă că prin anul 399 Sfântul Ioan Gură de Aur a trimis misionari pentru creştinarea „sciţilor nomazi de la Istru” (Dunăre) (7) şi prin care, la vremea respectivă, trebuie să înţelegem în primul rând pe huni. Probabil că patriarhul de la Constantinopol a făcut aceasta şi la rugămintea episcopului Teotim al Tomisului. Unii cercetători sunt de părere că, atunci când Fericitul Ieronim scria în scrisoarea nr. 107 Ad Laetam: „hunii învaţă Psaltirea, iar frigurile Sciţiei se încălzesc la căldura credinţei” (8), se referea la succesele misionare ale sfântului printre barbarii de la Dunărea de Jos.
Dar acest lucru n-a fost singurul care i-a unit atât de mult pe cei doi ierarhi. Viaţa curată, principiile morale pe care le apărau, convergenţa de idei în anumite probleme teologice ale timpului au contribuit şi ele la cimentarea prieteniei dintre ei. Istoricul bisericesc Socrate, din secolul al V-lea, vorbeşte şi el cu admiraţie despre Teotim, mărturisind că a fost „un bărbat foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”(9). În anul 400 a luat parte la un sinod de la Constantinopol, la care au fost de faţă 22 de episcopi, şi în lista celor care semnează documentele sinodului, Teotim este menţionat pe primul loc, ceea ce arată atât stima personală de care se bucura din partea celorlalţi, cât şi prestigiul scaunului episcopal unde el păstorea.
Pe vremea aceea s-a iscat o controversă cu privire la ortodoxia operei scriitorului bisericesc Origen, mort ca martir în anul 253. Unii teologi şi episcopi, între care Teofil al Alexandriei şi Epifanie, episcop de Salamina, în Cipru, susţineau că opera lui Origen conţine idei eretice şi că, deci, ea trebuie condamnată. Epifanie a venit chiar la Constantinopol şi a încercat să obţină de la episcopii prezenţi acolo iscălituri pe o condamnare a operelor lui Origen. Sfântul Ioan Gură de Aur – care era atunci patriarh al Constantinopolului – avea o atitudine rezervată faţă de condamnarea lui Origen, ba chiar primise pe unii monahi izgoniţi din Alexandria de către Teofil.
Teotim al Ţomisului se afla şi el în capitală cu prilejul acestei dispute şi, la cererea lui Epifanie de a adera la condamnarea lui Origen, el a răspuns: „Eu, Epifanie, nu vreau să necinstesc pe acela care a adormit demult atât de frumos (adică în credinţă şi ca martir) şi nu îndrăznesc să săvârşesc ceva nelegiuit condamnând lucruri pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat” (10).
Nu ştim ce rezultat a avut opoziţia lui Teotim faţă de condamnarea scrierilor lui Origen, fiindcă istoricii timpului care vorbesc despre această dispută nu dau şi alte amănunte. Un lucru trebuie totuşi relevat şi anume că dintre toţi episcopii opozanţi este citat numai Teotim, iar prezentarea textuală a cuvintelor lui sugerează prestigiul deosebit de care se bucura episcopul tomitan în cercurile teologice şi bisericeşti din anul 403, când a avut loc dezbaterea. De altfel, istoricul Socrate îşi încheie relatarea despre Teotim cu cuvintele: „acesta era bărbat foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”.
Din toate acestea nu trebuie să deducem însă că Teotim era eretic origenist. Este adevărat că în scrierile sale Origen are idei care nu sunt totdeauna conforme cu învăţătura Bisericii. Poate acest lucru este şi explicabil pentru vremea de început a creştinismului, când Origen şi alţi scriitori nu s-au putut desprinde total de gândirea filosofică păgână. Însă atitudinea pozitivă a lui Teotim trebuie înţeleasă în sensul valorificării a ceea ce este bun în opera marelui scriitor; pe de altă parte, lui i se părea că o condamnare după moarte, mai ales a unui om care a murit ca martir, nu este potrivită. Este de presupus că Teotim aprecia pe Origen, aşa cum făcuseră Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, care culeseseră din operele sale şi publicaseră prima Filocalie, adică prima colecţie de texte patristice despre desăvârşirea sufletească. Respectul lui Teotim pentru marele alexandrin era firesc, dacă ne gândim la ceea ce însemnaseră şi continuau să însemne, chiar în anul 403, viaţa şi paginile lui Origen de filosofie asupra netrecătoarelor frumuseţi duhovniceşti. Mai ales paginile de filocalie din lucrările lui Origen trebuie să-l fi atras pe Teotim în chip deosebit, căci era preocupat de continua desăvârşire sufletească.
Din păcate, opera literară a lui Teotim nu ne este cunoscută. Istoricii timpului nu relatează decât puţine lucruri. Fericitul Ieronim, înscriindu-l în galeria bărbaţilor iluştri, zice doar că „a publicat în formă de dialog şi în stilul vechii elocinţe opere scurte şi comatice” (adică alcătuite din fraze scurte), adăugind: „aud că mai scrie şi alte lucrări” (11). Dialogul folosit de Teotim în scrierile sale are o veche tradiţie în literatura clasică greco-latină, care a trecut şi în creştinism.
Mai aflăm câte ceva despre opera scriitoricească a lui Teotim din lucrarea Sacra parallela („Sfintele paralele”) a Sfântului Ioan Damaschin (+ 749), în care citim că episcopul tomitan a alcătuit o omilie la cuvintele din Evanghelia după Matei 5, 23: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar, probabil o lucrare cu caracter moral-duhovnicesc. În aceeaşi operă sunt reproduse sentinţe morale ale Sfântului Teotim: „Cel ce păcătuieşte cu cugetul, prin însăşi rapiditatea gândului, săvârşeşte păcatul complet, pe când faptele trupului pot fi întrerupte de multe lucruri” (12). „Lucru grav nu este să suferi aspru, ci să suferi pe drept” (13); „a-ţi aminti cu adevărat de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri” (14). De aceea el afirmă că nu este o fericire mai mare pentru creştin decât cunoaşterea lui Dumnezeu.
Sfântul Teotim a lăsat gânduri deosebit de frumoase despre liniştea sufletească a omului, ca o metodă eficace în drumul său spre desăvârşire: „În mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi este îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon (Matei 6, 28-29). Despre cei prinşi de multe griji pentru cele trupeşti, Scriptura zice: Toată viaţa nelegiuitului este frământată (Iov, 15, 20). E într-adevăr neevlavios să-ţi consumi toată viaţa în griji trupeşti şi să nu arăţi nici o preocupare pentru cele viitoare. Pentru ce zice Ieremia în Plângerile sale: Cei care au fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoi (4, 5)? Când sălăşluim în gânduri strălucitoare şi arzătoare, atunci suntem educaţi în purpură. Când însă ne amestecăm cu lucrurile pământeşti, atunci ne acoperim cu gunoi. Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Iar pe patru picioare merge acela care se încrede în lucrurile sensibile şi prin grija pentru acestea îşi neglijează partea conducătoare a sufletului. După cum cei legaţi merg greu, tot aşa cei legaţi de viaţa aceasta nu duc la bun sfârşit drumul curat al vieţii” (15).
Ne dăm seama din scurtele fragmente citate mai sus că gândirea Sfântului Teotim al Tomisului era în consens cu a marilor părinţi ai Bisericii din veacul al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”, anume a Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa şi loan Gură de Aur, şi totodată, la nivelul lor filocalic. De asemenea, trăirea virtuţilor creştine de către Sfântul Teotim era o realitate, el vorbind desigur din experienţa proprie. Tot ce ştim despre el, şi anume: cumpătarea, modestia, puterea rugăciunii sale, într-un cuvânt, sfinţenia vieţii, l-au ridicat în ochii contemporanilor şi chiar ai barbarilor, care făcuseră din el „zeul romanilor”.
O asemenea personalitate spirituală pe scaunul episcopiei Tomisului a dat strălucire eparhiei şi oraşului său, s-a impus în lumea creştină ca un „bărbat ilustru”.
Pr. Dr. Emilian Popescu
1. Vezi Pr. prof. I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 185-195; Pr. prof. I. Rămureanu, Sfântul Teotim, episcop de Tomis, în vol. Actele martirice, Bucureşti, 1982, p. 242-251.
2. Eusebii Hieronymi, De viris illustribus, ed. I. N. Dianu, Bucureşti, 1919, p. 129. ‘
3. Fontes historiae daco-romanae, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 229 (mai departe; FHDR).
4. Pr. prof. I. G. Coman, op. cit., p. 185.
5. FHDR, II, p. 229.
6. Ibidem.
7. Theodoret, Kirchengeschichte, V, 31, 1.
8. FHDR, II, p. 187.
9. Socrate, Hist. eccl, VI, 12, în Migne, P.G., vol. 67, col. 701 AB.
10. Idem, ibidem, 11. vezi nota 212. Sf. Ioan Damaschin, Sfintele paralele, litera II, titlul IX, Migne, P.G., vol. 96, col. 241 A.
13. Ibidem, col. 320 D.
14. Ibidem, col. 520 B.
15. Ibidem, col. 364 AB.
SLUJBA
Slujba Sfântului Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului
Se cuvine a şti că:
Dacă va cădea în Săptămâna Patimilor sau în Săptămâna Luminată, atunci slujba sfântului se citeşte la Pavecerniţa. Dacă va cădea în perioada Triodului sau a Penticostarului, atunci slujba sfântului se combină cu slujba zilei din Triod sau din Penticostar.
LA VECERNIE
La Doamne, strigat-am…, se pun stihirile pe 6:
trei ale Triodului (ori ale Penticostarului) şi trei ale sfântului, glasul al 8-lea
Podobie: O, preaslăvită minune…
Cuvioase părinte Teodor, dar ales te-ai adus pe tine lui Dumnezeu, având priveghere de toată noaptea şi dragoste, îndeletnicire cu cele dumnezeieşti, smerire desăvârşită, nădejde, credinţă şi curăţie, milosârdie desăvârşită, înfrânare adevărată şi rugăciune, care te arată ca un stâlp foarte luminos. Cugetătorule de Dumnezeu, părinte Teodor, căutând a te îmbrăca cu podoabă adevărată, şi cu îmbrăcăminte de mântuire, prin cuget binecredincios, nu ai încetat a-ţi acoperi trupul totdeauna cu zdrenţe de păr, şi întărindu-te cu puterea dumnezeiescului Duh, ai despuiat uneltirile celui ce ne-a despuiat pe noi. Ca un sărac cu duhul te-ai adus pe tine jertfă vie şi prinos deplin şi dar cinstit Dumnezeului nostru, Celui ce S-a întrupat din Maica preacurată şi pentru noi a sărăcit. Pentru aceea ai primit desfătarea cerurilor, preafericite, către care pururea mijloceşte rugându-te, să ne miluiască pe noi.
Slavă… Şi acum…, a Născătoarei:
Cu ce ochi voi privi sfânta ta faţă, eu cel ce mi-am spurcat privirile cu patimile trupului, sau cum voi săruta chipul tău cel de Dumnezeu închipuit având buze spurcate, ticălosul de mine? Şi cum îmi voi întinde eu, pângăritul, către harul cel dumnezeiesc mâinile pe care le-am făcut netrebnice? Stăpână, mântuieşte-mă.
Stihira de mai jos se cântă dacă suntem în Postul Mare;
iar dacă suntem după Paşti, nu se cântă.
A Crucii şi a Născătoarei:
Soarele văzându-Te, Iisuse, întins pe Cruce de voia Ta, s-a întunecat, şi pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, şi mormintele de frică s-au deschis, şi toate puterile s-au spăimântat. Iar ceea ce Te-a născut fără de bărbat, văzându-Te, cu suspin striga: Vai mie! Ce este aceasta ce văd?
Arătatu-te-ai ierarh la Tomis, părinte Teotime, cu dreapta credinţă ai învăţat pe sciţi, Prea Sfinţite, împodobit fiind cu daruri dumnezeieşti, semne şi minuni ai făcut la aceştia. Pentru aceasta grăim ţie: Roagă-te, lui Hristos-Dumnezeu, iertare de greşale să dăruiască, celor ce prăznuiesc sfântă pomenirea ta.
Şi cealaltă slujbă a Vecerniei, după rânduială, şi otpustul.
LA UTRENIE
La Dumnezeu este Domnul…, se cântă troparul sfântului (de două ori);
Slavă… Şi acum…, al Născătoarei (de la glasul troparului sfântului).
Troparul ierarhului, glas 8:
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Teotim, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
După obişnuitele catisme, sedealnele din Triod sau din Penticostar.
Psalmul 50.
CANOANELE
Se pun două canoane:
Canonul Triodului (ori al Penticostarului)
şi Canonul sfântului, după rânduiala lor.
Canonul sfântului
Cântarea 1, glasul al 4-lea:
Irmos: Adâncul Mării Roşii…
Pomenirea purtătorului de Dumnezeu astăzi pune înainte tuturor credincioşilor florile virtuţilor, care trimit mirosul de taină cel bun al Duhului şi imnuri prea-alese. Cu sabia cea înţelegătoare tăind tu, părinte Teodor, năvălirile patimilor, ai ridicat împotriva lor semne de biruinţă. Drept aceea te-ai încununat cu darurile minunilor şi cu ale tămăduirilor, cuvioase.
Slavă…
Dorind sărăcia Domnului, cuvioase, lămurit ai urât toată mărirea cea de pe pământ şi vremelnică, părinte Teodor. Pentru aceea ai câştigat mărire nepieritoare şi luminată.
Şi acum…, a Născătoarei:
Fără de sămânţă ai zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, cu voia Tatălui, de la dumnezeiescul Duh, şi ai născut cu trup pe Cel din Tatăl fără de maică, şi pentru noi din tine fără de tată, Preacurată Fecioară.
Cântarea a 3-a:
Irmos: Se veseleşte de Tine…
Zburdările trupului le-ai omorât prin înfrânarea, cea adevărată, şi ai luminat toate puterile sufletului, cuvioase. Ostenelile tale, înţelepte, cu lacrimi semănându-le, cu adevărat au dat roadă de bune spice, care s-au adus împăratului tuturor.
Slavă…
Cu adevărat nu ai dat dormitare genelor tale, cuvioase, până ce te-ai făcut locaş desăvârşit lui Dumnezeu, fericite părinte.
Şi acum…, a Născătoarei:
Numai tu, Maica lui Dumnezeu, te-ai făcut celor de pe pământ pricinuitoarea bunurilor celor mai presus de fire; pentru aceea aducem ţie cuvântul: Bucură-te!
Irmosul: Se veseleşte de Tine Biserica Ta Hristoase, strigând: Tu eşti puterea mea, Doamne, şi scăparea şi întărirea.
Dacă suntem în timpul praznicului, se pune aici
şi condacul sfântului (vezi mai departe Cântarea a 6-a)
SEDEALNA, glasul al 4-lea:
Podobie: Cel ce Te-ai înălţat…
Prin rugăciune neîncetată şi prin curăţie ca un curat apropiindu-te de Cel curat, te-ai sfinţit prin Duhul, părinte Teodor. Pentru aceea acum sălăşluindu-te împreună cu îngerii, cânţi lauda cea întreit-sfântă Stăpânului tuturor, pe Care roagă-L pururea să miluiască pe cei ce cu dragoste te laudă, Cuvioase.
Slavă.. Şi acum…, a Născătoarei:
Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu sârguinţă să ne rugăm noi păcătoşii şi smeriţii şi să cădem cu pocăinţă strigând, dintru adâncul sufletului: Stăpână, ajută-ne milostivindu-te spre noi, sârguieşte că pierim de multimea păcatelor; nu întoarce pe robii tăi deşerţi, că pe tine una nădejde te-am câştigat.
Stihira de mai jos se cântă dacă suntem în Postul Mare;
iar dacă suntem după Paşti, nu se cântă.
A Crucii şi a Născătoarei:
Văzându-Te pe Cruce ceea ce în vremile cele de pe urmă Te-a născut cu trup pe Tine, Hristoase, Cel născut din Tatăl cel fără început, plângea lăcrimând. Cu ale cărei rugăciuni pentru milostivirea milelor, Unule preabunule Mult-Milostive Doamne îndură-Te şi mântuieşte lumea, Cel ce ridici păcatele ei.
Cântarea a 4-a:
Irmos: Ridicat pe Cruce văzându-Te…
Crescut-au împreună cu trupul tău frumuseţile virtuţilor, cugetătorule de Dumnezeu. Pentru aceea ai înflorit ca un finic, punând înaintea turmei tale roade, care izvorăsc dulceaţa, părinte Teodor. Prin înfrânare ţi-ai omorât patimile, şi te-ai arătat locaş dumnezeiesc al Sfântului Duh, prin care tuturor ai izvorât darurile tămăduirilor, purtătorule de Dumnezeu Teodor.
Slavă…
Cu sărăcia duhului şi cu strâmtorare petrecând pururea, părinte, acopereai trupul cu zdrenţe de păr, privind numai la avuţia cea nepieritoare şi veşnică.
Şi acum…, a Născătoarei:
Neispitită de nuntă ai născut, o, Fecioară, şi după naştere te-ai arătat iarăşi fecioară. Pentru aceea cu glasuri neîncetate cu credinţă neîndoită strigăm ţie: Bucură-te, Stăpână.
Cântarea a 5-a:
Irmos: Tu, Doamne, lumina mea…
Tu, Doamne, ai întărit pe sihastrul Tău, Tu l-ai încins pe el cu putere şi cu bărbăţie împotriva luptătorului. De Tine, Doamne, dorind cuviosul întru sihăstria lui, Ţie s-a adus arătat pe sine ca o jertfă fără prihană, prin focul înfrânării.
Slavă…
În sete şi în foame căutând pe Domnul, părinte Teodor, te îndulceşti acum de izvorul desfătării împreună cu cetele cuvioşilor.
Şi acum…, a Născătoarei:
Pe tine arma neînfrântă asupra vrăjmaşilor te punem înainte, pe tine întărire şi nădejde mântuirii noastre te-am câştigat, Dumnezeiască Mireasă.
Cântarea a 6-a:
Irmos: Jertfi-voi tie…
Săgeţile vrăjmaşului le-ai sfărâmat, cuvioase, ostenindu-te împotriva lui cu armele smereniei, şi cu ajutorul lui Hristos ai primit biruinţă, părinte Teodor. Patimile încercărilor le-ai lepădat cu bine, cuvioase, ca pe nişte valuri, prin sudoarea înfrânării întru răbdare, bine ocârmuit fiind cu liniştea lui Hristos, părinte.
Slavă…
Făcând neuitat ceasul morţii, erai spălând patul cu lacrimi şi cu suspinuri, şi cu frică slujind Domnului totdeauna, părinte Teodor.
Şi acum…, a Născătoarei:
O, minune mai nouă decât toate minunile! Că fără ispită bărbătească Fecioara primind în pântece pe Cel ce toate le îngrijeşte, n-a fost strâmtorată de acesta.
Irmosul: Jertfi-voi Tie cu glas de laudă, Doamne, striga către Tine Biserica curăţindu-se de sângele demonilor cu sângele cel curs prin milostivire din coasta Ta.
Dacă suntem în timpul praznicului,
se pune aici condacul şi icosul praznicului,
iar condacul sfântului se pune după Cântarea a 3-a, înainte de sedealnă.
CONDACUL, glasul al 4-lea:
Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…
Arătatu-te-ai prealuminat cu viaţa, înţelepte Teodor, socotind zdrenţele cele de păr mai mult decât vistieriile cele împărăteşti de pe pământ. Pentru aceasta ai şi dobândit haina cea cerească; roagă-te pururea pentru noi, preacuvioase.
CONDACUL
Sfântului Ierarh Teotim, glasul al 8-lea:
Ca cel ce eşti stâlp al Bisericii lui Hristos, ai surpat eresul lui Arie, înţelepte Teotime; pentru aceasta Dumnezeul nostru te-a împodobit pe tine, fericite ierarhe. Cu rugăciunile tale păzeşte, prea sfinte, întreaga turmă şi cetatea tomitană.
SINAXAR
În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Teodor Trihina. Acest fericit supunându-se la toată reaua pătimire şi petrecere, îngheţat de frig şi de ger, îşi acoperea trupul cu îmbrăcăminte de păr aspră, pentru care s-a şi numit Trihina. Drept aceea a dat de gol şi înşelăciunea demonilor. Şi mormântul său este izvorâtor de mir, tuturor celor ce cu dragoste năzuiesc la dânsul, şi-şi iau sufletească şi trupească tămăduire.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Victor, Zotic, Zinon, Achindin, Chesarie, Severian, Hristofor, Teona şi Antonin.
Toţi aceşti sfinţi au săvârşit lupta muceniciei pe vremea lui Diocletian cel rău credincios, când şi mult-pătimitorul mucenic al lui Hristos Gheorghe fiind prins era pedepsit şi în vremea pedepselor săvârşea acele minuni. Şi Victor, Achindin, Zotic, împreună cu Zinon, şi Severian, văzând pe sfântul Gheorghe, întins pe roată, şi întru nimic vătămându-se, cu un glas s-au mărturisit pe sine creştini, şi li s-au tăiat capetele cu sabia. Iar Hristofor, Teona şi Antonin, fiind cei mai de aproape păzitori ai împăratului, şi care stau înaintea lui, într-una din zile, în vreme ce marele mucenic era cercetat cu cruzime, văzând învierea păgânului celui mort, făcută prin rugăciunile mucenicului şi prin chemarea lui Hristos Dumnezeu, degrabă aceştia aruncând centurile şi armele lor înaintea împăratului şi a toată adunarea, au mărturisit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Pentru care fiind prinşi au fost puşi la închisoare. Iar după câteva zile stând înaintea tiranului au fost supuşi la multe chinuri. Şi în sfârşit fiind aruncaţi în foc, au primit cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Anastasie al Antiohiei.
Tot în această zi, pomenirea sfântului apostol Zacheu.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Atanasie care a zidit Mănăstirea din Meteor în Tesalia şi care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Iosaf, ce a sihăstrit împreună cu pomenitul cuvios Atanasie din Meteora, şi care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântarea a 7-a:
Irmos: În cuptorul persienesc…
Harul dumnezeiesc cel ce odinioară, a dat roua tinerilor în cuptor, acela a veştejit cuptorul patimirilor tale, părinte, vărsând ploaie de răcoreală peste tine, ca dintr-un nor. Cu sudori amestecând pâraiele lacrimilor prin harul lui Hristos le-ai făcut scăldătoare, cuvioase, în care spălat fiind, ai şters întinăciunile patimilor, înţelepte părinte.
Slavă…
În cuptorul lacrimilor arzând patimile trupului, te-ai arătat cu totul curat, prealuminat strălucind ca aurul cu haruri dumnezeieşti întru slava Dumnezeului nostru, părinte Teodor.
Şi acum…, a Născătoarei:
Bucură-te dumnezeiesc locaş cel preasfinţit al Celui preaînalt, ca prin tine s-a dat bucuria, Născătoare de Dumnezeu, celor ce strigă: Binecuvântată eşti tu între femei, Preacurată Stăpână.
Cântarea a 8-a:
Irmos: Mâinile întinzându-şi…
Fiind împodobit în minte cu obiceiurile virtuţilor, ai suflat în lume mirosul lor cel bun, cuvioase, şi mirurile minunilor tale le trimiţi tuturor credincioşilor, care strigă lui Hristos: Bine cuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Către Dumnezeu întinzându-ţi mâinile, cuvioase, prin rugăciunile tale ai legat gurile fiarelor celor înţelegătoare, care s-au ridicat asupra ta, părinte, şi veselindu-te cu cuget curat ai cântat: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Domnul.
Ridicatu-te-ai, cuvioase, de pe pământ la cer, din strâmtoare la lărgimea necuprinsă în locaşurile sfinţilor, în loc de haină proastă împodobindu-te cu vison, părinte Teodor, strigând: Binecuvânţati toate lucrurile Domnului pe Domnul şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Şi acum…, a Născătoarei:
Numai tu, Fecioară curată, în toate neamurile te-ai arătat Maica lui Dumnezeu; tu te-ai făcut locaş Dumnezeirii, Preacurată, nearzându-te de focul Luminii celei neapropiate. Pentru aceea toţi te binecuvântăm, Marie, Mireasă a lui Dumnezeu.
Irmosul:
Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L întru toţi vecii. Mâinile întinzându-şi Daniil, gurile leilor cele deschise în groapa le-a închis; şi puterea focului au stins, cu fapta bună încingându-se tinerii cei iubitori de dreapta credinţă, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.
Cântarea a 9-a:
Irmos: Hristos, piatra cea din…
Dorind să ai vieţuire în ceruri, te-ai slujit de virtuţi ca de o scară, prin care ai ajuns acolo şi ai câştigat ceea ce ai dorit, părinte Teodor. Casă a virtuţilor te-ai făcut, părinte, în care s-au pus credinţa, nădejdea, dragostea şi înţelepciunea. Pentru aceasta te-ai mutat prea bine plin de virtuţi, cuvioase.
Slavă…
Unde sunt mulţimile cuvioşilor şi cetele drepţilor, unde sunt mulţimile sfinţilor şi adunările celor întâi-născuţi, acolo arătat te-ai sălăşluit, părinte, cu care împreună adu-ţi aminte de noi totdeauna.
Şi acum…, a Născătoarei:
Tu eşti podoaba tuturor celor ce se laudă cu tine; tu eşti veselia lumii şi mulţumirea robilor tăi; tu eşti îndulcirea şi dorirea celor ce te laudă, Maică-Fecioară preacurată.
Irmosul:
Hristos piatra cea din capul unghiului, cea netăiată de mână, din tine, muntele cel netăiat, Fecioară, s-a tăiat, unind firile cele osebite. Pentru aceasta veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
Luminânda zilei (de trei ori) şi stihoavna Triodului, dacă suntem în Postul Mare;
dacă suntem după Paşti, se pune luminânda şi stihoavna praznicului.
Şi cealaltă slujbă a Utreniei, după rânduiala ei, şi otpustul.
%RELATEDPOSTS%
