Undeva în estul Poloniei, la graniţa cu Belarus, tronează, încă, un regat misterios şi sălbatic. Celebră pe plan mondial, pădurea respectivă este o ultimă rămăşiţă a străvechilor codri mazurieni care acopereau pe vremuri o mare parte a Europei de nord-est. Tradiţional loc de vânătoare pentru regii şi nobilii polonezi, pădurea de la Bialowieza constituie astăzi cel mai mare şi mai sigur refugiu al speciei zimbrilor, precum şi un adevărat etalon în privinţa managementului şi protejării unei Rezervaţii a Biosferei. Dacă vi se iveşte ocazia, nu ezitaţi să o vizitaţi!

Farmecul codrilor polonezi

Daca vreodată veţi vizita Polonia (ţară cu care am avut cândva istorie şi graniţă comune), iar timpul şi banii vă permit o şedere mai îndelungată, aventuraţi-vă într-una dintre cele mai sălbatice şi minunate păduri din lume.

Pădurea în cauză, astăzi ridicată pe drept la rangul de Rezervaţie a Biosferei şi sit UNESCO de importanţă mondială, este una dintre puţinele rezervaţii situate pe graniţa dintre două ţări şi care cuprind teritorii şi biotopuri comune ambelor state.

Spun asta deoarece celebra rezervaţie de zimbri, cu o suprafaţă totală de 1. 771 kilometri pătraţi, se întinde pe teritoriul polonez, în provincia-voievodat Podlaskie, dar şi în districtul Svislach din statul vecin, Belarus.

Accesul în această ultimă redută a codrilor mazurieni (similari, cumva, codrilor Vlăsiei de pe la noi, din punct de vedere istorico-ecologic), scăpată de lăcomia drujbelor, se face în principal din oraşul Bialystok, de unde mai aveţi de parcurs fix 62 kilometri până la graniţa rezervaţiei. Dacă plecaţi din capitala Varşovia, aveţi de străbătut 190 kilometri, cu consolarea că şoseaua este foarte bună, iar drumul străbate câmpii şi păduri pitoreşti. Toate regiunile de şes şi coline ale Europei de est, din Polonia până în Grecia, erau odinioară acoperite de păduri nesfîrşite de foioase, similare în compoziţie şi biodiversitate cu pădurea care mai supravieţuieşte în prezent la Bialowieza. Codrul european era unul imens, de necuprins, nestrăbătut de drumuri, oamenii deplasându-se prin el de-a lungul cursurilor de apă. Podurile şi drumurile au apărut abia în pragul secolului al XIV-lea.

Cam tot în acea perioadă, pădurile din Bialowieza au intrat în proprietatea regelui polon Vladislav Jagello al II-lea. Riga leşească le-a transformat imediat în teren personal de vânătoare, carnea zimbrilor, a cerbilor şi mistreţilor vânaţi aici servind la potolirea foamei armatei poloneze în drumul ei spre câmbul de bătălie de la Grunwald.

Codrii Bialowiezei au fost, mai apoi, un loc de refugiu pentru localnici în perioada pandemiei de ciumă din anul 1426. Anul 1538 aduce o altă premieră, sub forma edictului dat de regele Sigismund I cel Bătrân, care a instituit pedeapsa cu moartea pentru orice ţăran care ar fi fost prins la vânătoarea de zimbri, animale nobile, destinate a fi vânate doar de cavalerii din Şleahtă, clasa nobiliară poloneză. Pădurea a străbătut, astfel, veacurile până în secolul al XVII-lea, când nobilii polonezi au permis înfiinţarea unor aşezări populate cu ţărani strămutaţi din voievodatele Mazovia şi Podlaskie, ţărani care trebuiau să se ocupe cu extragerea minereului de fier şi producerea de smoală.

După fărâmiţarea regatului polon, Ţarul Pavel I a transformat toţi pădurarii în şerbi, după care i-a închiriat cu ziua aristocraţilor şi generalilor ruşi, care îşi construiseră în pădure reşedinţe de vară şi cabane de vânătoare. Vânătoarea fără oprelişti a decimat populaţia de zimbri care supravieţuiseră campaniilor întreprinse de nobilii polonezi, astfel încât, sub loviturile lăncilor, săgeţilor şi muschetelor ruseşti, numărul falnicelor erbivore a scăzut de la 500 de capete la mai puţin de 200, într-un interval de doar 15 ani. Alarmat de pierderea unui perfect teren de vânătoare, ţarul rus Alexandru I instituie măsuri de protecţie şi angajează un mic număr de localnici însărcinaţi cu paza zimbrilor rămaşi.

Metodele dure ale monarhului rus dau roade, astfel că, la nivelul anului 1830, documentele curţii vorbesc de un efectiv de peste 700 zimbri care cutreierau codrii Bialowiezei. În urma evenimentelor politice din anul imediat următor, anarhia şi haosul instalate în regiune duce la înflorirea braconajului. Zimbrii erau tot mai puţini. Ţarul Alexandru II, care vizitează pădurea-parc de vânătoare, se declară oripilat de efectele braconajului şi ordonă protejarea zimbrilor rămaşi cu orice preţ. Cum în acele vremuri prin protecţie se înţelegea, în primul rând, lichidarea prădătorilor naturali, localnicii ucid toţi lupii, urşii şi râşii din pădure, dar nu renunţă la braconaj…

Ultima redută a zimbrilor

Saga tristă a celui mai mare mamifer european continuă nestingherită sub loviturile istoriei. Anul 1888 aduce cu sine o nouă surpriză. Ţarii ruşi devin deţinători legali al pădurii străvechi. Pentru zimbri se strângeau iarăşi norii cei negri ai vânătorii. Imperialii ruşi ordonă capturarea unui număr cât mai mare de zimbri şi trimiterea lor sub formă de daruri pentru grădinile zoologice ale marilor capitale europene. Pentru a suplini golul rămas, se începe popularea pădurii cu cerbi, elani şi mistreţi. Efectivul rămas de zimbri este supus, în continuare, expediţiilor cu puşca şi lancea. Ultima mare vânătoare organizată de ţar în Bialowieza, a avut loc în anul 1912 şi a provocat pierderi imense unui efectiv şi aşa rărit de zimbri.

Calvarul zimbrilor se înteţeşte odată cu zorii primului Război Mondial, când efective de soldaţi germani, literalmente lihniţi de foame, intră în pădure şi ucid orice animal întâlnit în cale. Până în anul 1915, cel puţin 200 de zimbri sunt împuşcaţi.

Nebunia absurdă a oamenilor ia noi proporţii când soldaţilor germani li se adaugă agitatorii sovietici veniţi din Belarus, ambele părţi continuând, metodic şi sigur, masacrul până în luna februarie a anului 1919, dată la care armata poloneză recapătă controlul asurpa întregii regiuni. Din nefericire, ultimul zimbru fusese ucis şi mâncat de către sovietici cu o lună în urmă. Aceeaşi soartă au avut-o mii de cerbi, căprioare şi mistreţi care au sfârşit în bucătăriile de campanie ale bolşevicilor.

După încheierea războiului polono-sovietic din anul 1921, inima pădurii Bialowieza a fost declarată rezervaţie naţională, în urma eforturilor savantului polonez Josef Paczoski, care a atras atenţia asupra biodiversităţii unice a acestui loc. În anul 1923, autorităţile poloneze au descoperit cu tristeţe că singurii zimbrii care mai supravieţuiau în lume, alcătuiau un efectiv de doar 54 de exemplare, care trăiau exclusiv în grădini zoologice din afara Poloniei, erbivorele fiind urmaşele zimbrilor trimişi în trecut sub formă de cadouri de către ţarii ruşi, dispăruţi şi ei la fel de tragic sub loviturile Istoriei.

Mândria naţională şi orgoliul polonez de a revigora şi reintroduce un simbol istoric precum zimbrul nu puteau fi înfrânte însă de nimic, nici chiar de o veste care ar fi demoralizat orice încercare de reabilitare şi recolonizare a unei specii dispărute într-un mod atât de tragic. Autorităţile de la Varşovia nu au precupeţit niciun efort şi nicio sumă de bani, astfel încât o familie de doar 4 zimbri, proveniţi din grădini zoologice, precum şi câteva exemplare de zimbru caucazian, dintr-o susbspecie diferită de cea a zimbrului mazurian, sunt eliberate în sanctuarul de la Bialowieza. Proiectul a avut succes în faza iniţială, iar zece ani mai târziu, rezervaţia era deja cutreierată de 16 exemplare.

Atrocităţile celui de al doilea Război Mondial nu au ocolit nici ele mult încercaţii codri.

Herman Goring plănuia să deschidă aici o “Rezervaţie a Animalelor Ariene” care trebuia să fie cea mai mare rezervaţie de vânătoare din lume – un fel de parc de la Balc, de dimensiunea a două judeţe, unde conducătorii celui de al treilea Reich să se relaxeze la vânătoare de zimbri şi urşi. Istoria i-a zădărnicit însă planurile nebuneşti, Bialowieza devenind un loc de refugiu atât pentru partizanii polonezi, cât şi pentru cei sovietici. La sfârşitul marii conflagraţii mondiale, Bialowieza a fost despărţită, o parte revenind statului polonez, iar cealaltă Republicii Socialiste Sovietice Bieloruse, cum se numea Belarusul de astăzi la acea dată.

De atunci, odată cu trecerea fiecărui an, regimul de protecţie a plantelor şi animalelor din zonă s-a înăsprit, astfel încât, în anul 1992, Bialowieza a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Partea de rezervaţie din Belarus beneficiază de acelaşi regim special de protecţie, iar accesul turiştilor rezervaţia belarusă este facilitat prin numeroase porţi de acces.

Un regal ecologic şi cultural

Că tot suntem în partea belarusă a rezervaţiei, nu putem sa nu amintim importanţa istorică a locului, deoarece aici s-a semnat aşa numitul “Acord de la Belavezha”, prin care conducătorii de atunci ai Rusiei, Ucrainei şi Belarusului au decis dizolvarea entităţii politice a URSS-ului.

Tot în Belavezha, nu cumva să rataţi muzeul lui Ded Moroz. Cum, nu ştiţi cine este Ded Moroz? Ei bine, este un personaj străvechi din mitologia slavilor şi este echivalentul slav al lui Moş Crăciun.

Muzeul, vizitat anual de mii de turişti, este amenajat foarte inspirat, recreând atmosfera din perioada precreştină a populaţiilor slave de est.

Clima din rezervaţie, precum tot registrul termic din provincia Podlasie, este cumva mai rece decât în restul Poloniei, influenţată fără doar şi poate de nebulozitatea marelui codru de la Bialowieza. Din acest motiv, stratul de zăpadă de aici se menţine în fiecare an pe o perioadă mai mare de 3 luni de zile. Se crede că imaginea aproape hiperboreeană a copacilor centenari acoperiţi de zăpezi a fost cea care a inspirat denumirea codrului, Biala Wieza semnificând “turnurile albe” în limba poloneză.

Bogăţia biodiversităţii este copleşitoare, în această superbă catedrală vie a sălbăticiei fiind descoperite de specialişti peste 3.000 de specii de ciuperci, 250 specii de muşchi, 1.000 specii de plante şi 350 neamuri de licheni.

Fauna este la fel de bogată, compusă din peste 10.000 specii de animale, dintre care 85% sunt specii de insecte.

Conform criteriilor impuse de BirdLife Internaţional (forul mondial care se ocupă de păsările Terrei), Bialowieza este o rezervaţie de importanţă globală pentru protecţia şi conservarea păsărilor, deoarece aici trăiesc peste 250 specii, 180 dintre ele cuibărind în interiorul marii păduri. Mamiferele sunt foarte bine reprezentate prin toate speciile de erbivore ungulate de pădure, de la căprioară la impetuosul zimbru.

Apropo de zimbri, după cum era de aşteptat, Bialowieza rămâne şi astăzi principalul rezervor al speciei, codrul fiind cutreierat de circa 800 de exemplare, monitorizate permanent, hrănite suplimentar pe timp de iarnă, fiecare zimbru beneficiind de îngrijire medicală de top în caz de probleme.

Alţi reprezentanţi maiestuoşi ai Bialowiezei sunt imenşii arbori multiseculari, care au supravieţuit vitregiilor vremurilor încă din perioada medievală. Aici pot fi admiraţi pini, stejari sau tei cu o circumferinţă de 6-7 metri. O parte din aceşti adevăraţi gardieni gigantici ai rezervaţiei beneficiază de nume şi personalităţi distincte precum Marele Mamamuszi – un stejar înalt de 34 metri -, Regele din Nieznanowo, care atinge 38 metri, sau Împăratul Sudului, cu ai săi 40 metri.

Exemplare capitale de stejari sunt şi Ţarul – stejar înalt de 47 metri -, a cărui vârstă a fost estimată de specialişti la 800 ani, fiind declarat monument naţional al Belarusului încă din anul 1963. La fel de maiestuoşi şi imenşi sunt şi stejarii Jagello, Dab Car sau Dominator, arbori cu vârste de 400-450 ani, care cresc în partea ploneză a rezervaţiei.

Astăzi, cea mai celebră şi mai bătrână pădure de foioase din Europa se află în mijlocul unei controverse tot mai acute între ecologiştii polonezi, care se opun oricărei forme de exploatare a lemnului din Bialowieza, şi autorităţile de la Varşovia, care susţin că activităţile de toaletare a copacilor sunt benefice pentru pădure şi ar avea un impact ecologic pozitiv pe termen lung.

Postat: 7/05/2011 la 08:39 , Scris de Nicu Parlog. Categoria: Turism.
Comentariu | Trackback