Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 Iunie) – partea I

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Sfinţenia este o cunună dumnezeiască pe fruntea ostenitorilor pentru „viaţa cea după Hristos şi în Hristos”. Ea este cununa cea neveştejită a luptei neostoite pe care au dus-o sihaştrii după trăirea în Dumnezeu. Pentru ea, martirii şi-au jertfit viaţa în iubire pentru adevărul şi credinţa în Mântuitorul. Aceştia şi toţi cei râvnitori din diferitele rosturi binecuvântate ale societăţii; după făgăduinţa Domnului, s-au arătat, încă din această viaţă, „temple ale Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19).

Un astfel de vas al sfinţeniei, care s-a învrednicit să mărturisească pe Hristos până la jertfa vieţii, a fost şi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Născut din părinţi iubitori de Dumnezeu, în jurul anului 1300, Ioan va creşte în grija mărturisirii dreptei-credinţe, împlinind totodată în viaţa sa şi porunca iubirii semenilor. Purtându-se cu toată bunăcuviinţă faţă de cei din jurul, său, el se arăta chip al blândeţilor, aşa cum deprinsese de la preoţii şi dascălii cetăţii de la care tânărul a luat învăţătură pentru înţelegerea adevărurilor nepieritoare ale Evangheliei şi spre mărturisirea cu statornicie a dreptei-credinţe. În îndeletnicirile sale, făcând negoţ asemenea majorităţii locuitorilor Trapezuntului, Ioan adesea călătorea prin cetăţile şi târgurile de pe malurile Mării Negre. Tânărul creştin se arăta tuturor stăpânit de dorinţa dobândirii desăvârşirii şi a agonisirii mistuirii celei făgăduite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Multe din cele propovăduite de el le va fi învăţat din călătoriile săvârşite, care nu de puţine ori i-au dat posibilitatea să cunoască frumuseţi ale ortodoxiei de prin ţinuturile pe unde l-au purtat cerinţele de trai ale vieţii. Astfel, el va fi cunoscut şi podoabele sufleteşti ale strămoşilor noştri din Moldova şi din Muntenia, atât direct, cât şi din relatările genovezilor. Pentru a ajunge în Polonia şi Transilvania, aceştia nu mai mergeau pe drumul cel „tătărăsc”.

Astfel de experienţe îi vor fi dat ardoarea propovăduirii lui Hristos, asemenea celor care au dobândit cununa cerească făcând milostenii celor lipsiţi, mângâind pe cei în necazuri, ocrotind pe cei neajutoraţi şi apărând dreapta-credinţă a Bisericii Răsăritului, în care se născuse şi crescuse, şi din ale cărei frumuseţi se împărtăşise. Dorea să-i facă şi pe alţii părtaşi comuniunii deplinei bucurii pe care toate acestea le procură sufletului frământat şi însetat de aflarea adevărurilor dumnezeieşti. De aceea, tânărul Ioan se bucura de o deosebită preţuire în faţa tuturor, ceea ce desigur nu era pe placul unor negustori dornici să aibă cât mai multă clientelă. Acest fapt îi determina să-l invidieze pe Ioan care, după mărturisirea apostolului, „tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9, 22).

Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, râvnitorul Domnului discuta adesea cu negustorul apusean Reiz, care îşi arăta făţiş împotrivirea faţă de credinţa propovăduită de el. Dovedindu-i-se că nu are dreptate în cele afirmate, Reiz lasă totuşi germenele răutăţii să se cuibărească în inima sa, hotărând în sine să se răzbune pe tânărul Ioan, cunoscut pentru viaţa sa cucernică şi pentru zelul mărturisirii credinţei celei adevărate. Ajuns la Cetatea Albă, care în acea vreme era încă sub stăpânirea tătarilor nogai, negustorul Reiz caută să-şi aducă la îndeplinire josnicul său gând de răzbunare. Mergând la eparhul cetăţii, negustorul veneţian îi spuse că Ioan ar vrea să se treacă la religia cea străveche a tătarilor, zicându-i: “- Este, o conducătorule, în corabie un bărbat care, venind cu mine de la Trapezunt, mi-a mărturisit că ar vrea să se lepede de credinţa sa şi să primească legea voastră cea străveche”.

Această veste l-a bucurat foarte mult pe dregătorul tătar, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. El a poruncit totodată să-i fie adus şi acest tânăr minunat, dornic să îmbrăţişeze credinţa altaică a strămoşilor săi. De aceea, el l-a întâmpinat cu cuvinte măgulitoare: „- Am auzit că eşti unul dintre bărbaţii aleşi şi înţelepţi din Trapezunt şi că ai dori să îmbrăţişezi străvechea noastră credinţă. Deci, alesule prieten, lepădându-te de credinţa cea în Hristos, în faţa acestei adunări, adaugă-te celor care se bucură de dragostea şi de oblăduirea mea”. Insă mărturisitorul adevăratului Dumnezeu, înţelegând urzeala şi ticăloşia lui Reiz, a simţit un fior care i-a străbătut întreaga fiinţă: cum s-ar putea el lepăda de Hristos care l-a ocrotit şi i-a dat deplina bucurie a credinţei şi iubirii? De aceea, cu tăria izvorâtă din trăirea adâncă a credinţei celei adevărate, ca şi mucenicii de altădată, a răspuns cârmuitorului tătar: „- Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci ce-ar putea despărţi inima mea de “Soarele dreptăţii” şi de “Răsăritul cel de Sus” şi a mă întoarce în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. Preaputernice eparhe, vorbele care ţi s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să dispreţuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos – lumina lumii”.

Aceste vorbe calde şi pline de blândeţe, dovadă a flăcării credinţei şi iubirii transfiguratoare a „ghiaurului”, au mâniat puternic pe eparh, considerând cele spuse de tânărul Ioan drept o dispreţuire a credinţei tătăreşti. De aceea a poruncit ca el să fie supus unor munci groaznice. Dar în toiul chinurilor, mărturisitorul ortodox lăuda neîncetat pe Dumnezeu pentru l-a învrednicit de asemenea pătimiri, mulţumindu-i pentru darul de a purta pe trupul său „rănile lui Hristos”. „Binecuvântat Dumnezeule, şi preamărită eşti, Lumină în trei străluciri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Să nu-mi fie mie niciodată a mă închina soarelui şi focului, ci Părintelui luminii şi slavei celei neînserate. Mulţumescu-Ţi Ţie, Hristoase, că m-ai învrednicit a-mi spăla păcatele cu sângele meu şi a mă sfinţi cu puterea Sfântului Duh spre dobândirea vieţii celei veşnice. Aceasta este ziua în care bucuria mea este deplină, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Dă-mi mie, Dumnezeule, să mă împărtăşesc mai cu adevărat din slava zilei celei prealuminoase a Împărăţiei Tale”.

Caznele la care a fost supus i-au întărit întreaga fiinţă. Prin suferinţele cele trecătoare, de Dumnezeu iubitorul Ioan a ajuns la vrednicia de a se face părtaş tuturor darurilor dumnezeieşti, a dobândit „cununa” vieţii veşnice. Pentru aceasta i s-a luminat faţa de o lumină atotstrălucitoare, mai presus de fire.

Văzând cei care-l chinuiau pe Ioan că prin grele pătimiri nu reuşesc să biruiască tăria credinţei „ghiaurului”, l-au înfăţişat din nou ighemonului, care l-a ispitit: „- Dacă vei primi credinţa noastră, îndată voi chema medici iscusiţi din India şi din Persia, care-ţi vor tămădui durerile şi rănile trupului”. Dar Ioan, încredinţat că mai de preţ este să obţină „cununa” prin aceste pătimiri, i-a răspuns: „- O, preamărite conducător, nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. Numai cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui, iar mie să mi-mi fie a mă sfinţi şi a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, care a spus că «în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» ” (Ioan 16, 33).

Aceste cuvinte ale purtătorului de chinuri l-au mâniat şi mai mult pe eparh, care a poruncit să fie pus la cazne şi mai înfricoşătoare. Astfel, iubitorul de Dumnezeii a fost legat de coada unui cal şi târât pe caldarâmul cetăţii. Trupul lui fusese sfâşiat de pietrele ascuţite ale străzilor, însă buzele nu încetau să înalţe rugăciuni către Atotţiitorul, care pe toate le rânduieşte cu înţelepciune. Tăria în credinţă a lui Ioan l-a determinat pe unul dintre chinuitori, cuprins de furia întunecată a necredinţei să scoată sabia şi să-i taie capul. Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea neveştejită a slavei sfinţilor şi vrednicia de a fi unul din „casnicii” Lui.

Pentru a-şi exprima mânia lor faţă de Sfântul Ioan, tătarii nu au dat voie creştinilor din Cetatea Albă să-i ia trupul de pe caldarâm şi să-l prohodească, după rânduiala creştinească. Dumnezeu însă, înaintea Căruia bineplăcută este moartea celor ce şi-au săvârşit viaţa în cucernicie şi bună-credinţă, a arătat marea Sa iubire faţă de noul ales, trimiţând îngerii să tămâieze trupul lui Ioan cu laude cereşti şi cu doxologii. Un necredincios din cetate, văzând această arătare minunată a îngerilor în veşminte strălucitoare, a crezut că acolo au venit preoţii creştini, care – încălcând porunca hanului – s-au apucat să-l prohodească pe martir. De aceea, păgânul a vrut să tragă cu săgeata asupra lor, cu gândul de a-i ucide, pentru neascultarea şi nesupunerea lor. Dar iată că o altă minune s-a petrecut: mâinile acelui necredincios au rămas lipite de arc şi de săgeţile cu care voise să săvârşească o nouă nelegiuire. Abia după ce a mărturisit cele întâmplate a fost izbăvit de pedeapsa cerbiciei lui prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, Care săvârşeşte fapte minunate prin sfinţii Săi.

Relatarea tainicelor întâmplări a înfricoşat pe eparh, care a dat slobozenie creştinilor să ridice trupul lui Ioan şi cu cinstea cuvenită să-l prohodească. Astfel, moaştele slăvitului pătimitor au fost îngropate, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, în cimitirul creştin din Cetatea Albă, săvârşindu-se prin aceasta “logodna” mucenicului lui Hristos cu pământul nostru strămoşesc. Prin atotînţelepciunea Părintelui Ceresc s-au afirmat încă o dată cele două îndatoriri faţă de vatra strămoşească: păstrarea credinţei dreptslăvitoare şi unitatea naţională.

Deşi se simţea vinovat în faţa conştiinţei sale de moartea mucenicului Ioan din Trapezuntul Anatoliei, negustorul Reiz şi-a încărcat cugetul cu o nouă nelegiuire. El si-a pus în gând să fure aceste sfinte moaşte şi să le ia cu sine, pentru ca de revărsările minunilor de care auzise, să se bucure conaţionalii săi. Dar şi cu acel prilej are loc o altă minune. Preotului care slujea la biserica cimitirului, i s-a arătat în vis chipul mucenicului Ioan, descoperindu-i gândul mârşavului veneţian. Mergând la cimitir, preotul a surprins pe Reiz asupra faptului, după cum i se spusese în vis, zădărnicind astfel planul nelegiuitului. De aceea el, adunând creştinii în procesiune, a dus cu mare cinste moaştele Sfântului Ioan în biserica cetăţii, al cărui hram, îi poartă numele, aşezându-le în sfântul altar. Aici au stat ele aproape 70 de ani, revărsând multe binefaceri asupra celor ce veneau şi îngenuncheau în faţa raclei, cerând mijlocirile sale înaintea lui Dumnezeu de la care pogoară toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit.

Vestea minunilor ce se săvârşeau prin moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândise în toată Ţara Moldovei al cărei ocrotitor a fost socotit de atunci. Evlaviosul Domn Alexandru cel Bun, care cu înţelepciune reuşise să obţină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoaşterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Muşat, dorea ca această împlinire istorică şi de mare importanţă bisericească s-o pecetluiască cu strămutarea sfintelor moaşte ale Mucenicului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, unde îşi fixase reşedinţa şi noul ierarh.

Astfel, în 1402, la numai doi ani de la urcarea sa în scaunul de domnie, voievodul moldovean a adus şi moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou la Suceava, bineînţeles, la stăruinţa mitropolitului Iosif. O procesiune, având în frunte pe (Grigorie Ţamblac, a însoţit nepreţuitul odor şi a fost întâmpinată, după mărturia cronicarilor, la „Poiana Vlădicăi”, lângă Iaşi, de alaiul domnesc al lui Alexandru cel Bun. Aceste slăvite moaşte au fost aşezate apoi în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, azi, biserica Mirăuţilor. La puţin timp, racla a fost îmbrăcată cu argint, iar în cele 12 scene care o împodobesc sunt redate momentele semnificative ale acestei pătimiri.

De atunci, Sfântul Ioan cel Nou este cinstit ca „apărător şi ocrotitor” al ţării sale, adică al Moldovei, care a devenit ţara adevăratei sale naşteri în Hristos, locul în care s-a învrednicit de primirea cununii celei neveştejite a muceniciei.

Multe minuni s-au revărsat până astăzi asupra celor care cu credinţă au venit să se închine Sfântului Ioan cel Nou, minuni amintite parţial şi de mitropolitul Kievului, Petru Movilă. Dintre ele remarcăm pe aceea de la 2 iunie 1622, când cetatea a fost apărată de pârjolitoarea năvălire a tătarilor, care părea să nu aibă nici o oprelişte. Plini de groază, locuitorii Sucevei se refugiaseră din oraş, căutând scăpare între zidurile cetăţii. Voind să ridice racla, pentru a o adăposti în cetatea Sucevei, preoţii n-au reuşit să o urnească din loc. Şi astfel, înţelegând că ocrotitorul lor ceresc nu voia să fie mutat de la locul său, aceştia au înălţat rugăciuni fierbinţi către Sfântul Mucenic Ioan cel Nou, ca să mijlocească la Dumnezeu ca oraşul şi cetatea Sucevei să nu cadă în mâinile năvălitorilor. În acest timp, chiar pe când preoţii începuseră slujba, o ploaie abundentă a învolburat apele Sucevei, care a devenit o oprelişte neaşteptată în calea tătarilor, şi astfel capitala a fost izbăvită de pârjolul şi de toată pustiirea lor.

Pe de altă parte, urgia otomană ameninţa din ce în ce mai mult Ţările Române, aflate – prin poziţia lor geografică – la „cumpăna” dintre marile imperii cotropitoare ale timpului. Dorind să le aibă sub dominaţie şi control, ele făceau ca existenţa acestora să fie permanent ameninţată. Aşa se explică de ce, după despresurarea Vienei, armatele lui Ioan Sobieski s-au înapoiat spre Polonia, prin Moldova, luând ca pradă multe din avuţiile acestor plaiuri. Între ele s-au aflat şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, care la 1686, însoţite de mitropolitul Dosoftei, au fost duse şi aşezate în cele din urmă la Zolkiew. După moartea acestui ierarh, sfinţitele moaşte, ca şi odoarele şi multe din actele mitropoliei Moldovei, au rămas în pământ străin. Ele au fost repatriate abia la 13 septembrie 1783 şi depuse din nou în fosta catedrală mitropolitană Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unde stătuseră aproape trei veacuri fără să fi fost mutate în altă parte.

Dar valurile de năvălitori n-au încetat pe acest pământ iubit. Ororile primului război mondial au cuprins întreaga Europă. Multe bunuri s-au pierdut atunci sau au fost înstrăinate. În scopul ocrotirii lor, sfintele moaşte au fost duse la Viena şi adăpostite până la 25 iulie 1918 în paraclisul ortodox român de acolo. Revenirea la patria-mamă a ţinuturilor bucovinene a făcut ca Sfântul Ioan cel Nou să fie iarăşi ceea ce a fost odinioară, „ocrotitorul a toată Ţara Moldovei”.

De aceea dragostea românilor faţă de el a îmbrăcat mai multe forme. Cea mai veche dintre zilele de cinstire a slăvitului mucenic a fost aceea de la Sânziene (24 iunie), adică Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Ea este amintită încă de la mutarea sfinţitelor moaşte din biserica Mirăuţilor la ctitoria lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă la 1589. Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici va consfinţi pentru totdeauna această prăznuire, aşa cum se face şi astăzi. Varlaam, în Cazania apărută la Iaşi (1643), arată că Sfântul Ioan de la Suceava se prăznuia joi, după Rusalii. De asemenea şi în Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche se spune că pomenirea mucenicului se făcea „miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor”. La propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1950, în calendarul Bisericii noastre, este înscrisă ca zi de pomenire a sa data de 2 iunie.

O altă formă de cinstire a pătimitorului lui Hristos în ţara noastră a fost aceea a cântărilor şi laudelor liturgice. Primul panegiric care i s-a închinat provine de la Grigorie Ţamblac, „monahul şi presbiterul marii Biserici a Moldovei”. Fiind prima operă originală a literaturii române, el are titlul: Mucenicia Sfântului şi Slăvitului Mucenic Ioan cel Nou, care a fost martirizat la Cetatea Albă. Nu se cunoaşte anul în care a fost scris. A fost reeditat de către episcopul Romanului, Melchisedec Ştefănescu, în 1884. Un alt panegiric a compus mitropolitul Varlaam. De asemenea Dosoftei, în Viaţa şi petrecerea svânţilor, îi închină acestui slăvit sfânt un frumos sinaxar. În timpurile mai noi s-au ocupat cu viaţa şi cu istoria peregrinărilor sale următorii învăţaţi: Pr. Simeon Florea Marian în 1895, episcopul Gherasim Timus în 1898, F. Zieglaner în 1897, A. Tăutu şi A. I. Popescu în secolul nostru.

Străjuind la altarul mănăstirii, unde dangătul clopotelor din vechiul turn al lui Petru Şchiopul actualizează acelaşi mesaj de veghe şi înălţare ca pe timpul Măriei sale Ştefan Voievod, moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou ne poartă şi azi sufletul către epoca măreaţă a începutului dăinuiţii noastre. De aceea, tot românul care îşi pleacă fruntea şi genunchii în smerenia cugetului şi în căldura inimii la racla sfinţitelor sale moaşte, se integrează prin rugăciune şi închinare în comuniunea tuturor celor ce au păstrat şi apărat dreapta-credinţă. Ca într-o oglindă vie, el vede atunci toată istoria zbuciumată, dar glorioasă a acestui colţ minunat de ţară.

Astfel ne întărim în unitatea de credinţă şi lucrare, de mărturisire şi trăire în şi cu Hristos – Lumina lumii, Care a făcut ca glia străbună să fie binecuvântată cu atâţia sfinţi, vase alese ale manifestării Sfântului şi Dumnezeiescului Duh în lume.

+ Pimen Suceveanul

BIBLIOGRAFIE:

1. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Cuvânt-înainte. la vol. lui I. Caproşu, Vechea catedrală mitropolitană din Suceava, Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi 1980.
2. Const. C. Giurescu, Les relations des pays roumains avec Trebizonde en XIV-e – XV-e siecles, în «Revue roumaine d’histoire», nr. 2, p. 239-246 (1974).
3. N. Grigoraş. Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1978.
4. Pr. prof. dr. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXII (1956), nr. 6-7, p. 332-337.
5. Pr. prof. dr. M. Şesan, Biserica Mirăuţi Suceava, lbidem, XXXIII (1957), nr. 10-12, p. 862-867.
6. Pr. I. Zugrav, Biserica SI. Gheorghe de la mănăstirea Sf. Ioan din Suceava, ibidem, nr. 5-7, p. 473-479.

SLUJBA SFÂNTULUI IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA

LA VECERNIA MICĂ

La Doamne, strigat-am…, se pun stihirile pe 4, glasul 1:
Podobie: Ceea ce eşti bucuria…

Pe cetaşul cereştilor puteri şi al mucenicilor împreună-pătimitor, pe ostaşul cel înţelept al evlaviei şi pe adevăratul propovăduitor al lui Hristos, pe Ioan cel cu nume mare, să-l lăudăm credincioşii, bucurându-ne (de două ori).

Pe neguţătorul cel prea-ales, care pe cele stricăcioase cu cele nestricăcioase le-a schimbat, pe acoperământul cel tare al creştinilor, pe stăpânul cel neclintit de măgulirile chinuitorilor, care spre noi de sus priveşte, cu credinţă să-l fericim.

Pe Ioan cel întâi-pătimitor, pe luminatul biruitor cel ce acum nouă cu adevăratele raze ale pătimirii a răsărit, toţi să-l lăudăm, bucurându-ne, şi la moaştele lui închinându-ne.

Slavă…, glasul al 6-lea:

Veniţi toţi, iubitorilor de mucenici, veniţi să alcătuim ceata, cununi de laude împletind şi preacinstitul cap al lui Ioan încununându-l. Căci acest mare viteaz, cu credinţa lui Hristos întrarmându-se, bărbăteşte la luptă a intrat, şi pe Hristos mărturisindu-L Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, Făcătorul şi Judecătorul a toate, mândria persienească până în sfârşit o a surpat şi pe chinuitor cu răbdarea sa zdrobindu-l, mucenicilor chip şi pildă s-a făcut; acesta lui Hristos acum se roagă pentru sufletele noastre.

Şi acum…, a praznicului, iar de va fi în post, a Născătoarei.
Glasul al 4-lea:

Caută spre robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, curată, ceea ce eşti tăria mucenicilor, ocrotitoarea celor neajutoraţi şi tuturor izbăvire din nevoi. Şi cu mijlocirile tale milostiv fă nouă pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru, Cel ce S-a născut cu trupul din tine.

La stihoavnă

Stihirile, glasul al 2-lea:
Podobie: Casa Efratului…

De la părţile Răsăritului spre Apus, ca soarele ai răsărit, cu razele pătimirii, inimile tuturor şi cugetele către minunile tale slăvite trăgându-le.

Stih: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi.

Toate neamurile cele bine-cuvântătoare de la Apus, duhovniceşte cu cântări dănţuiţi, pe Ioan mărindu-l, care pe voi v-a iubit.

Stih: Sădiţi fiind în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru.

Vremurilor acestora de pe urmă, tu podoabă te-ai arătat, pătimirile mucenicilor înnoindu-le, şi până la sfârşit înşelăciunea cea pierzătoare de suflete, preafericite, surpând-o.

Slavă… Şi acum…, a Născătoarei:

Pe tine, Născătoare de Dumnezeu cu adevărat, mucenicii mărturisindu-te, împreună cu Ioan, măritul, Marie, mireasă a lui Dumnezeu; iar noi cădem înaintea ta, iertare de păcate cerând.

Acum slobozeşte… Sfinte Dumnezeule…. După Tatăl nostru…

Troparul, glasul al 4-tea:

Viaţa ta pe pământ bine cârmuind, pătimitorule, cu milostenii şi cu neîncetate rugăciuni şi lacrimi, şi iarăşi către pătimire bărbăteşte pornindu-te, necredinţa persienească ai mustrat. Drept aceea Bisericii te-ai făcut întărire şi creştinilor laudă, Ioane pururea pomenite.

Slavă… Şi acum…, ai praznicului sau Născătoarei-Învierii.
Taina cea din veac ascunsă…

Cărţii Ectenia şi otpustul.

LA VECERNIA MARE

După Psalmul 130 se cântă: Fericit bărbatul… starea întâi

La Doamne, strigat-am…, se pun stihirile Praznicului 3 şi ale sfântului 5.
Iar de este afară de Cincizecime, se cântă numai ale sfântului pe 8, cântând fiecare stihiră de două ori, glasul al 2-lea:

Podobie: Cu ce cununi de laudă…

Cu ce cântări de laude vom lăuda pe Ioan, ostaşul cel adevărat al marelui împărat, îndrăzneţul cel luminat, mucenicul cel ales al lui Hristos? Pe întăritorul credinţei cel răbdător întru năpaste şi de chinuri neînfricoşat, celor necuraţi groaznic pedepsitor, şi credincioşilor fierbinte ajutător, prin care Hristos dăruieşte nouă mare milă (de două ori).

Cu ce cununi de laude vom încununa pe Ioan, pe înnoitorul mucenicilor, luptătorul cel lămurit, care cu dreapta credinţă a surpat pe vrăjmaşi? Pe cel ce a sfinţit pământul cu sângele, şi pe domnii văzduhului i-a înfricoşat, şi cu îngerii în ceruri s-a împărtăşit; pe stâlpul cel cu totul de aur, prin care se întăresc părţile crivăţului. Prin care Hristos, Cel ce are mare milă, pe vrăjmaşi biruieşte.

Cu ce glasuri bine întocmite vom preamări pe Ioan, pe vulturul cel cu înaltă zburare şi cu înţelepte cuvinte, ale cărui aripi între umeri sunt aurite; pe trâmbiţa dreptei credinţe care a răsunat Cuvântul lui Dumnezeu cel tăinuit; pe sabia cea ascuţită a poruncilor prooroceşti? Prin care trufia chinuitorilor o a surpat Hristos, Cel ce are mare milă.

Cu ce cântări şi virtuţi vom cuprinde pe Ioan cel minunat, care ţi-a dat trupul spre răni cu zdrobire, pentru Cel ce ţi-a dat spatele pentru noi la bătăi, şi sângele necruţându-l l-a vărsat, smerindu-Se pe Sine până la chip de rob. Pe tiranul l-a tras spre mirare, prin răbdarea cea peste fire, şi cu vârtoasa împotrivire l-a ruşinat; pe care cu cununa neveştejită l-a încununat Hristos Dumnezeu, Cel ce are mare milă.

Slavă…, glasul al 8-lea:

Astăzi cu cinstită prăznuire cetele cereşti prăznuiesc, chemând pe pământeni spre veselie, întru pomenirea viteazului nevoitor, a lui Ioan celui mai tare decât diamantul. Că a slăbit mâinile celor ce-l chinuiau, şi judecătorul a ostenit căutând alte chinuri. Iar el mai presus de toate petrecea, stând ca un leu în mijlocul luptei, şi pe tiranul îngrozind cu mărturisirea lui Hristos, cu bună îndrăznire a strigat: O, tirane, iată trupul meu spre tortură. Tu dar adaugă răni destule, că mie cununi neputrezitoare îmi va dărui Hristos, pe Care îl mărturisesc împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh.

Şi acum…, a praznicului, iar de este în post, a Născătoarei;
afară de Cincizecime se cântă Şi acum.. a Născătoarei-Învierii (Dogmatica, glasul al 8-lea).

VOHOD: Lumină lină…
Prochimenul zilei şi

PAREMIILE

Din Proorocia lui Isaia, citire:
(LIII, 9-14)

Acestea zice Domnul: Neamurile toate laolaltă să se adune şi să se strângă popoarele! Care dintre ele ne-au dat de ştire aceasta şi ne-au făcut proorocii! Să-şi aducă martorii şi să dovedească, să audă toţi şi să zică: Adevărat! Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, şi Sluga pe care am ales-o, ca să ştiţi, să credeţi şi să pricepeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi! Eu, Eu sunt Domnul şi nu este izbăvitor afară de Mine! Eu sunt Cel ce am vestit, Cel ce am izbăvit şi Cel ce am prezis şi nu sunt străin la voi. Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul. Eu sunt Dumnezeu din veşnicie şi de aici încolo Eu sunt! Nimeni nu poate să iasă de sub puterea Mea şi ceea ce fac Eu, cine poate strica? Aşa zice Domnul, Izbăvitorul vostru, Sfântul lui Israel.

De la Înţelepciunea lui Solomon, citire:
(III, 1-9)

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi iesirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru el, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unu care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui.

De la Înţelepciunea lui Solomon, citire:
(V, 15 – VI, 3)

Cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei. Drept aceea, vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii şi cununa cea strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său; asemenea unui scut, îi va acoperi. El va face arme din mânia Sa şi cu ele va întări făptura mâinilor Sale ca să răsplătească vrăjmaşilor. Din dreptate El îşi va face platoşă şi din judecata cea nefăţarnică îşi va face coif. Din sfinţenia Sa va face pavăză nebiruită; iar din cumplita Sa mânie va face sabie ascuţită şi lumea va porni război împreună cu El împotriva celor fără de minte. Săgeţile fulgerului Său vor porni bine îndreptate şi vor lovi în ţintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor. Mânia Lui, ca o praştie, va azvârli noian de grindină; apele mării se vor întărâta asupra lor şi râurile îi vor îneca vijelios. Duhul puterii dumnezeieşti se va ridica împotriva lor şi ca viscolul îi va vântura. Astfel fărădelegea va aduce pustiire pe pământ şi răutatea va răsturna scaunele celor puternici. Ascultaţi deci, regilor, şi înţelegeţi, luaţi învăţătură, voi care judecaţi marginile pământului. Băgaţi în urechi, voi cei ce stăpâniţi peste mulţimi şi care va mândriţi cu multimea popoarelor voastre. Pricepeţi că stăpânirea vi s-a dat de la Domnul şi puterea de la Cel Preaînalt, Care va cerceta faptele voastre şi va pune la încercare gândurile voastre.

LA LITIE

Stihira hramului şi ale Sfântului, glasul 1:

Bucuraţi-vă toate părţile de miazănoapte şi veselindu-vă săltaţi, având în mijlocul vostru steaua cea neapusă şi mult-luminoasă, care covârşeşte razele soarelui; pe Ioan cel cu numele mare, rădăcina dreptei credinţe, ramura mucenicilor cea cu multă roadă şi aleasă, care mult a iubit pe Hristos, şi de Dânsul mai mult s-a făcut iubit, şi nouă cere mare milă.

Toate neamurile creştineşti duhovniceşte săltând, lăudaţi folosul cel de obşte, în ziua cea numită a acestui praznic, având în mijlocul vostru ca o floare cu bun miros, trupul acestui sfânt mucenic, cel acum preamărit cu strălucirea neputreziciunii, şi vindecări dăruind patimilor sufletului şi trupului.

Săltaţi cele ale răsăritului şi cele de miazănoapte şi nu gândiţi înalte, că alt soare preaslăvit s-a arătat aici, nu către apus călătorie făcând şi pe sub pământ pornindu-se, ci către cer suire având de la pământ, petrece cu cetele îngereşti, şi de acolo pe noi ne păzeşte, şi sfinţeşte şi cere de la Hristos mare milă.

Slavă…, glasul al 5-lea:

Să trâmbiţăm cu trâmbiţa sufletească, întru pomenirea de praznic, pe Ioan ostaşul cel viteaz cu mintea, chemând cu înalta propovăduire pe cei de prinprejur, şi zicând: Iată pe cel care a pătimit pe pământ, şi acum împărăţeşte în ceruri. Veniţi, fraţilor, acestuia să râvniţi, şi râvnind urmaţi cu osârdie celui ce a râvnit de s-a făcut mucenic. Iată comoara milosteniei cea bogată; veniţi, împăraţi şi domni, acestuia să râvniţi, şi asemenea lui cununilor să vă împărtăşiţi: bogaţii şi săracii, sănătoşii şi neputincioşii; gustaţi din destul vindecări, din racla celui sfinţit, ca dintr-un izvor neputred, întru slava lui Dumnezeu Celui ce a preaslăvit pe cel preamărit.

Şi acum…, a praznicului, iar de va fi în post, a Născătoarei de Dumnezeu:
Glasul al 5-lea:

Podobie: Născătoare de Dumnezeu…

Preacurată Fecioară şi stăpână, ceea ce te-ai învrednicit a fi Maica Dumnezeului celui Preaînalt, roagă-te pentru noi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, iertare de păcate să dăruiască robilor Săi, împăcare lumii şi tuturor mare milă!

La stihoavnă

Stihirile, glasul al 4-lea:
Podobie: Ca pe un viteaz…

Ca un berbec cu bună numire, pe luciul mării ai plutit şi jertfă vie şi însufleţită te-ai adus Mielului lui Dumnezeu, Celui ce S-a junghiat pentru noi, mărite. De la Acesta luând plata ostenelilor tale, roagă-L din nevoi şi din stricăciune să ne izbăvim, cei care cu credinţă şi cu dragoste săvârşim preacinstită pomenirea ta.

Stih: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi.

Nici cruzimea tiranilor, nici bătaia toiegelor, nici zdrobirea trupului, nici curgerea sângelui, mărite, nu a putut să întoarcă tăria ta de la Hristos. Ci mai vârtos ai strigat către chinuitori: Lămuriţi-mă cu chinuri ca aurul în topitoare, ca să mă arăt aur lămurit Celui ce m-a zidit.

Stih: Sădit fiind în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru.

Nici greutatea lanţurilor, nici temniţa cea cu miros greu, nici neomenia celor ce te trăgeau, nu au clătinat a ta bună stare de la Stăpânul tău, fericite; iar pentru Hristos ai socotit temniţa cămară luminoasă, lanţurile podoabă de aur, şi târârea cea repede car împărătesc.

Slavă…, glasul al 6-lea:

Răsărind razele purtătorului de chinuri, năzuind îndulciţi-vă fraţilor, că din cer către noi în chip nevăzut s-a pogorât, Ioan, ostaşul cel ales al lui Hristos, şi, masa duhovnicească înainte punând, pe toţi din destul ne ospătează, după cererea fiecăruia. Să cădem cu credinţă, sărutând sfintele lui moaşte, şi cu rugăciune să zicem: Mult-pătimitorule şi de trei ori fericite, întăreşte Biserica pe care o ai iubit, în care sfintele tale moaşte au binevoit a sta, împreună cu cei de Dumnezeu încununaţi domnii noştri, cei ce te iubesc să-ţi aduc daruri, păzindu-i şi acoperindu-i cu îndrăznirea ta cea către Dumnezeu.

Şi acum…, a praznicului,
iar de va fi în post, a Născătoarei-Învierii (de la Stihoavnă, glasul al 6-lea).

La binecuvântarea pâinilor

Troparul sfântului, glasul al 4-lea:
Viaţa ta pe pământ bine cârmuind pătimitorule… (de două ori),
caută la Vecernia mică, şi Născătoare de Dumnezeu Fecioară… (o dată).

LA UTRENIE

La Dumnezeu este Domnul… se cântă troparul praznicului de două ori,
Slavă…al sfântului, Şi acum… iarăşi al praznicului.

Iar de va fi în post, troparul sfântului de două ori, şi
Slavă… Şi acum…, al Născătoarei-Învierii.

După Catisma întâi

Sedealna, glasul 1:
Podobie: Mormântul Tău…

Mormântul tău, sfinte, alt Siloam s-a făcut celor ce vin cu credinţă, izvorând vindecări celor neputincioşi cu trupul, şi cu sufletul pătimaşi. Drept aceea, adunându-ne astăzi, săvârşim sfântă pomenirea ta, slăvind pe unul Dumnezeul nostru.

Slavă… aceeaşi, Şi acum… a praznicului, iar de va fi în post, a Născătoarei:

Pe tine Maica lui Dumnezeu, Ioan purtătorul de cununi în mijlocul divanului luminat te-a mărturisit, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe unul din Treime şi fecioară ai rămas. Pentru aceea întru tot lăudată, împreună cu dânsul, roagă pe Fiul tău şi Dumnezeu să ne dăruiască nouă iertare de păcate.

După Catisma a doua

Sedealna, glasul al 3-lea:
Podobie: De frumuseţea fecioriei tale…

Împodobit fiind cu frumuseţea mai mult decât aurul şi topazul, te-ai dăruit nouă de la Dumnezeu, Ioane cinstite, trăgând ochii cei înţelegători ai tuturor şi inimile către cunoştinţa minunilor patimii tale. Pentru aceasta cu dragoste strigăm către tine: Bucură-te, lauda noastră cea mărită.

Slavă… aceeaşi, Şi acum… a praznicului, iar de va fi în post, a Născătoarei:

De frumuseţea fecioriei tale şi de prealuminată curăţia ta, Gavriil mirându-se a strigat ţie, Născătoare de Dumnezeu: Ce laudă vrednică voi aduce ţie? Sau ce te voi numi pe tine? Nu mă pricep şi mă minunez! Pentru aceasta precum mi s-a poruncit strig ţie: Bucură-te, ceea ce eşti cu daruri dăruită!

Polieleu

Sedealnă, glasul al 4-lea:
Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

Miratu-s-a tiranul, văzând întru tine răbdarea cea peste fire; primitu-te-au îngerii cu cununi împodobindu-te; ruşinatu-s-au demonii de a ta vitejie. Ca cei ce socoteau cu amăgire să te surpe au fost biruiţi şi căzuţi. S-au întărit credincioşii prin mărturisirea ta; Cel ce ai întărit pe acesta atunci luminează sufletele noastre.

Slavă… aceeaşi, Şi acum… a praznicului, iar de va fi în post, a Născătoarei:

Spăimântatu-s-a Iosif, lucru mai presus de fire văzând, şi în minte a avut ploaia cea de pe lână, întru zămislirea ta cea fără de sămânţă, de Dumnezeu Născătoare, rugul cel nears în foc, toiagul lui Aaron cel ce a odrăslit; şi mărturisind logodnicul şi ocrotitorul tău, preoţilor a strigat: Fecioara naşte, şi după naştere iarăşi a rămas fecioară.

Apoi antifonul întâi al glasului al 4-lea:

Prochimen, glasul al 4-lea:
Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi.

Stih: Sădit fiind în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru.

Toată suflarea…

Evanghelia de la Luca (XXI, 12-19):
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Păziţi-vă de oameni…

Psalmul 50

Slavă…, glasul al 2-lea:

Pentru rugăciunile purtătorului Tău de chinuri Ioan, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor noastre.

Şi acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor noastre.

Stih: Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale curăţeşte fărădelegile noastre.

Şi stihira, glasul al 6-lea:

Astăzi Biserica prăznuieşte, împodobindu-se cu nevoinţele răbdătorului de chinuri ca şi cu un veşmânt de mult preţ, şi lăudându-se striga: Unii ca aceştia sunt naşterea mea, unii ca aceştia sunt fiii mei, pe care mai înainte i-am născut prin Botez şi i-am hrănit cu frica Domnului, şi acum îi văd mucenici aleşi cu adevărat încununaţi, ca să se roage pentru lume Domnului.

CANOANELE

Al praznicului, cu irmosul pe 6.
Iar de va fi în post, al Născătoarei de Dumnezeu cu irmosul pe 6, şi al sfântului pe 8.

CANONUL mucenicului

Cântarea 1, glasul al 4-lea:
Irmos: Deschide-voi gura mea…

Ivindu-te nou mucenic, fericite Ioane, lumii mai pe urmă te-ai arătat. Pentru aceea dă-mi cuvânt cu harul tău, ca să laud după vrednicie nevoinţele tale.

Stând înaintea divanului, cu ochii cei înţelegători ai văzut ceata cea cinstită a mucenicilor, chemându-te pe tine, Ioane, cu bucurie, care cu asemenea cununi te-au împodobit.

Cu oştirea cea întru tot minunată, a stării tale împotrivă, cele de biruinţă ai luat, asupra firii tiranului, că fiind el ruşinat desăvârşit, de aceea a încetat îndrăznirea tiranilor.

Slavă…

Îmbrăcându-te în platoşa credinţei pentru mărturisire, şi punând coiful darului cel luminat, şi cu limba cinstitelor şi dumnezeieştilor cuvinte, Ioane, ca şi cu o sabie ai tăiat pe eparhul cel fără de minte.

Şi acum… a Născătoarei:

Muntele cel înalt, pe care l-a văzut Daniil, şi piatra care s-a tăiat fără de mână din munte, pe tine mai înainte te-a închipuit, Născătoare de Dumnezeu, că fără de bărbat ai născut nouă pe Emanuel.

Catavasia praznicului.
Sau: Deschide-voi gura mea…

Cântarea a 3-a:
Irmos: Pe ai tăi cântăreţi…

Prin chinuri ca aurul în ulcea te-ai lămurit, mucenice mărite, şi jertfa te-ai adus Cuvântului cel adevărat şi împăratului puterilor, că în locul focului cel din altar, cu sabia ai fost zdrumicat.

Stăpâne cel dintâi şi Doamne, nu s-au săturat evreii cei fără de lege, şi de prooroci ucigaşi. Ci şi acest mucenic fiind tras fără de milă, de slugile cele necredincioase, alergând l-au junghiat.

Laţuri tindea tiranul cu cuvinte amăgitoare către vânarea mucenicului cel preaînţelept, iar el striga către dânsul: Părăseşte-ţi mulţimea minciunilor, că eu făpturii nu mă voi închina, ci numai Făcătorului.

Slavă…

Măslin roditor în casa Dumnezeului celui viu, acum s-a arătat racla moaştelor tale, din care luăm vindecări de multe feluri de neputinţe, care prin tine s-au îmbogăţit, şi cu minunile tale s-au înfrumuseţat.

Şi acum…, a Născătoarei:

Zis-a dumnezeiescul Iezechil: şi va fi uşa încuiată. Şi aceasta întru tine s-a plinit, stăpână, ca întru tine S-a sălăşluit în chip de negrăit Cuvântul Părintelui, şi dintru tine născându-Se, purtător de trup S-a arătat lumii, întru amândouă păzindu-te.

Dacă suntem în timpul praznicului se pune aici condacul şi icosul sfântului.
Dacă suntem în perioada octoihului atunci se continuă cu:

Sedealna sfântului, glasul al 8-lea:
Podobie: Pe înţelepciunea şi Cuvântul…

Râvnitor ai fost înţelepciunii, care este comoara bunătăţilor, din care ai şi gustat dumnezeiasca cunoştinţă. Drept aceea spre cele trecătoare fiind silit, către lupte cu nevoinţă ai stat, răni muceniceşti luând, trupului zdrobire şi vărsare de sânge, şi acum petreci întru lumina cea negrăită cu mucenicii. Pentru aceea strigăm ţie: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de păcate să dăruiască celor ce cu credinţă se închină sfintelor tale moaşte (de două ori).

Slavă… Şi acum…, a praznicului, iar de va fi în post, a Născătoarei:

Gândesc la judecată şi mă tem, de întrebarea cea înfricoşătoare mă cutremur, de răspunsul Judecătorului mă spăimântez, şi mă îngrozesc de chin şi de durerea focului, de întunericul tartarului şi de scrâşnirea dinţilor, de viermele cel neadormit. Vai mie, ce voi face când se vor pune scaunele şi cărţile se vor deschide şi faptele se vor vădi? Atunci, stăpână, ajutătoare mie să-mi fii şi folositoare prea fierbinte, că pe tine te am nădejde eu netrebnicul robul tău.

Cântarea a 4-a:
Irmos: Cel ce şade în slavă…

Undiţa înşelătoare era limba tiranului, pornit fiind cu meşteşugirile vrăjmaşului să prefacă degrabă sufletul cel tare. Dar în zadar s-a ostenit, că mucenicul striga cu bucurie: Slavă puterii Tale, Doamne.
Ce este mie de multe cuvintele tale şi de făgăduinţele cele trecătoare, pe care nebuneşte mi le spui? – striga Ioan către chinuitor. Acestea toate mai amare decât fierea sunt pentru mine – cu dulceaţă zicea, strigând: Slavă puterii Tale, Doamne.

Când va înflori pe trupul meu mulţimea rănilor, atunci nădăjduiesc a mă învrednici cununilor celor luminate, zicea mucenicul către tiran. Nu zăbovi mai mult, o păgânule, că eu strig: Slavă puterii Tale, Doamne.

Slavă…

Nicidecum nu te voi asculta, o închinătorule la foc, când mă atragi tu către pieire – grăia Ioan; ci mai vârtos cu nevoinţe voi muri pentru Cel ce a murit pentru mine, şi cu mucenicii luminat strig: Slavă puterii Tale, Doamne.

Şi acum…, a Născătoarei:

Închipuit-a de demult călătoria lui Israel prin Marea Roşie, naşterea ta cea fără de bărbat, împărăteasa tuturor. Că precum acela atunci a trecut neudat, aşa şi Hristos din preacurat sângele tău S-a născut, Fecioară.

Cântarea a 5-a:
Irmos: Spăimântatu-s-au toate…

Slăbit-au chinuitorii a bate cărnurile sfântului, ostenit-a şi tiranul cercând să afle chinuri, iar mucenicul vitejeşte rabdă, împodobit fiind cu rănile pe care le luase pentru dragostea Domnului său.
Cât este de înfricoşătoare şi de slăvită suferinţa ta pentru Hristos, de care s-au minunat neamurile care se aflau privindu-te, şi ţi-au lăudat răbdarea; iar persienii s-au ruşinat împreună cu evreii, îmbrăcându-se cu ruşine.

Împrejur sta mulţime, privind ceea ce se întâmplă, mărite, şi tiranul şedea de faţă nădăjduind să te dobândească. Dar a greşit nebunul în deşert trudindu-se să înfricoşeze pe cel neîngrozit, şi în zadar bătând diamantul.

Slavă…

Batjocorit-a nebuneasca poruncă a eparhului celui rău credincios, dumnezeiescul Ioan, văzând înşelăciunea şi mândria persienească, zicând: Nu mă voi închina soarelui, care e făptură, ci mai ales lui Dumnezeu, Celui ce a zidit pe oameni cu mâna.

Şi acum…, a Născătoarei:

Sus era Cel pururea de o fiinţă cu Tatăl şi Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, iar cu noi Dumnezeu şi om, Născătoare de Dumnezeu, prin tine pogorându-Se către a noastră smerenie, ne-a izbăvit de blestemul strămoşesc; că pe tine scară cerească te-a văzut patriarhul Iacov.

Cântarea a 6-a:
Irmos: Înţelepţii de Dumnezeu…

Nicidecum nu a putut clătina turnul dreptei credinţe sălbăticia poruncitorului, nici bătaia toiegelor, nici rănile, nici moartea cea de istov.

Ochiului heruvimilor s-a asemănat mintea ta cea curată, că jos vitejeşte ai răbdat chinuri şi sus ai vegheat Stăpânului, Care ţi-a trimis ţie cunună de biruinţă.

Săltat-au atunci luminat cetele mucenicilor văzând îndrăznirea ta, şi împreună cu îngerii privind, în chip nevăzut te întăreau la luptă.

Slavă…

Lanţurile cele de fier podoabă de aur le socotea Ioan, mucenicul cel ales, şi împroşcările cu pietre cele de la evrei, trepte de mergere către cer.

Şi acum…, a Născătoarei:

Luând închipuire de lâna cea plină de rouă a lui Ghedeon, mai înainte a vestit minunea ta, ca s-a pogorât ca ploaia pe lână, Născătoare de Dumnezeu, unul din Treime în pântecele tău întrupându-Se.

Dacă suntem în timpul praznicului se pun aici condacul şi icosul praznicului.
Dacă suntem în perioada octoihului atunci se continuă cu:

CONDAC, glasul al 4-lea:
Podobie: Cel ce Te-ai înălţat pe cruce…

Plutind pe luciul mării cu neguţătorie, de la răsărit către miazănoapte te-ai nevoit, şi chemându-te Dumnezeu pe tine, precum Matei vama şi tu neguţătoria lăsând, Aceluia ai urmat prin sângele muceniciei, cu cele vremelnice răscumpărând cele netrecătoare, ai luat cunună de biruinţă.

ICOS

Preaînţeleptul Ziditor şi Stăpânul, Domnul viei celei înţelegătoare, precum a grăit prin sfânta Sa gură, pilda pentru vie, ca celor ce au lucrat în ceasul al unsprezecelea, întocmai le-a plătit ca şi celor din ceasul întâi. Acum pilda spre lucru adevărat s-a descoperit, arătând-o luminată pătimirea lui Ioan, acum după o mie de ani, l-a preaslăvit cu neputrejunea, asemenea cu mucenicii cei dintâi, şi cu darul vindecărilor, căci cu cele vremelnice răscumpărând cele netrecătoare a luat cunună de biruinţă.

SINAXAR

În această lună, în ziua a doua, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan de la Suceava, care a mărturisit la Cetatea Albă la anul 1332 şi care de sabie s-a săvârşit.

Acest Sfânt Mucenic Ioan a fost cu neamul din strălucita şi marea cetate Trapezunt, vieţuind lângă mare, la multe cetăţi plutea şi neguţătorie multă făcând. Iar odată plutind el corabia, şi adesea văzându-l vrăjmaşul diavol rugându-se lui Dumnezeu şi postind şi pe cei ce pătimeau de boli în corabie miluindu-i şi mângâindu-i pizmuindu-l a ridicat asupra lui pe stăpânul corabiei care era din eresul latinesc şi foarte nemilostiv cumplit şi fără de omenie. Căci voia diavolul să-i împiedice calea mântuirii şi să-l despartă de credinţa în Hristos. Deci a început Sfântul Ioan cu dânsul pe mare în corabie mergând a se prici pentru credinţă. După aceasta au ajuns la Cetatea Albă, ca era în Ţara Moldovei, fiind atunci partea aceea stăpânită de turci; şi intrând în cetate acel rău credincios corăbier a spus conducătorului cetăţii aceleia zicând: Este un bărbat care a venit aici cu mine şi voieşte a se lepăda de părinteasca lui tradiţie, şi de credinţa lui creştinească a se înstrăina, şi la credinţa voastră a se apropia şi tradiţiilor voastre părtaş preaales voieşte a fi, pentru care şi cu multe jurăminte s-a făgăduit mie, plutind pe mare. Pentru aceasta în grabă să faci pentru el punerea la cale, ca să primeşti mare laudă, fiindcă este preaslăvit între cei dintâi boieri ai cetăţii Trapezunt.

Auzind acestea conducătorul, cu bucurie a şezut la judecată, poruncind să cheme pe mucenicul cu cinste. Şi dacă a stat sfântul înaintea conducătorului cetăţii a zis acesta către dânsul: Destule am auzit despre tine că voieşti a te apropia de credinţa noastră, fiindcă a noastră credinţă de cei cinstiţi cu cugetul se atinge, iar credinţa voastră cea creştinească şi vrednică de râs să o laşi, şi tradiţiile şi legile acelora cu luminat glas înaintea acestei adunări să le blestemi, ca şi alţii să ia pildă. Preamăreşte pe luminatul soare şi dă cinste soarelui şi luceafărului ce răsare înaintea lui şi jertfe să le aduci pentru care mare cinste şi boierie vei primi de la împăratul. Iar Ioan cel îndrăzneţ cu duhul, a răspuns conducătorului cetăţii: Să nu fie mie a mă lepăda de Hristosul meu, Însuşi ziditorul soarelui acestuia pe care tu, în înşelăciune ţinut fiind, cinsteşti făptura ca pe Dumnezeu, cinstea datorată lui Dumnezeu aducând-o fără de minte făpturii. Deci lasă tu înşelăciunea necredinţei sufletului tău şi primeşte haina dumnezeiescului Botez, care mai mult decât soarele străluceşte şi crede în Domnul nostru Iisus Hristos. Căci soarele este făcut în a patra zi, cum dară de crezi în făptură? Aceste cuvinte auzindu-le tiranul, s-a aprins de mânie şi a poruncit să întindă pe mucenicul la pământ, şi cu toiege ghimpoase fără de milostivire să-l bată. Dar făcându-se seară, a poruncit să lege pe sfântul cu două lanţuri, şi să-l arunce în temniţă până dimineaţa.

Iar a doua zi dimineaţa a şezut tiranul acela cu chip de fiară la judecată şi a poruncit să aducă pe mucenic. Şi stând înaintea lui sfântul cu faţa luminată şi cu suflet vesel, s-a minunat chinuitorul de strălucirea feţei lui, şi a început cu multă măgulire să îndemne pe mucenic. Iar sfântul nebăgând seamă cât de puţin de aceasta a răspuns tiranului: Creştin sunt. Atunci tiranul ca o fiară răcnind, a poruncit îndată să întindă pe mucenic la pământ şi mai cumplit să-l bată. La care slugile se schimbau bătând pe sfântul, iar acesta, şoptind cu buzele, făcea rugăciuni. După aceasta a poruncit tiranul să lege pe mucenic de coada unui cal neînvăţat şi sălbatic, şi unul din ostaşi să încalece pe el şi pe uliţele cetăţii cât va putea calul să alerge; şi aşa a fost târât sfântul prin toată cetatea. Iar un oarecare evreu batjocorind pe mucenicul, a luat o sabie şi ajungând pe sfântul îndată i-a tăiat capul; si aşa s-a despărţit capul de trup, lăsând să zacă în locul acela trupul sfântului împreună cu capul nebăgat în seamă. Şi nimeni dintre creştini nu îndrăznea să se atingă de moaştele mucenicului.

După aceasta, în noaptea aceea multe făclii asupra moaştelor sfântului mucenic s-au văzut arzând şi trei bărbaţi luminaţi cântau cântări minunate, cadindu-l, şi un stâlp de foc asupra trupului mucenicului se vedea; aceasta minune mulţi au văzut-o. Iar un oarecare dintre evrei a cărui casă era aproape de mult-pătimitorul trup, socotind ca preoţii creştini voiesc să-l ia şi să-l îngroape, a luat un arc cu săgeată şi întinzându-l a voit să săgeteze pe unul dintr-înşii. Iar arcul şi săgeata lui s-au lipit de mâinile lui, şi aşa toată noaptea a petrecut. Iar făcându-se ziua, acei minunaţi bărbaţi şi făcliile s-au făcut nevăzute. Deci oameni de toată vârsta se adunau ca să vadă pe ticălosul săgetător, iar el tuturor cele ce i s-au întâmplat le spunea chiar nevrând. Apoi şi scăpare de pedeapsa sa a primit. Şi fiind înştiinţat de aceasta minune tiranul şi temându-se foarte, a poruncit creştinilor să îngroape trupul sfântului, iar ei luându-l, l-au îngropat la loc cinstit.

După acestea latinul acela, care a dat pe sfântul la chinuri, a voit să-l fure şi să-l ducă în patria sa. Deci într-una din nopţi venind cu ai săi şi săpând locul, voia să ia moaştele. Însă în aceeaşi noapte s-a arătat mucenicul lui Hristos, Ioan, preotului bisericii aceleia zicându-i: Scoală degrabă şi aleargă la biserică, că voiesc să mă fure. Şi îndată preotul sculându-se cu grăbire a alergat la locul acela, şi a aflat mormântul săpat şi trupul sfântului puţin de nu a fost luat. Apoi chemând poporul cel dreptcredincios i-a spus cele ce se făcuse, şi toţi au dat slavă lui Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. După aceasta a pus cinstitele moaşte ale sfântului în sfântul altar aproape de sfânta masă, şi acolo a petrecut mai mult de şaptezeci de ani, şi neîncetat se arătau ziua şi noaptea feluri de vedenie asupra trupului mucenicesc.

Deci a venit aceasta la auzul bine-credinciosului şi de Hristos iubitorului marelui domn Alexandru cel Bun, cel ce stăpânea atunci toată Moldova şi partea mării aceea, care iubitor de mucenici fiind, împreună cu sfatul preasfinţitului arhiepiscop şi mitropolit Iosif cel ce ocârmuia atunci Biserica, îndată a trimis boieri cu destulă oaste la Cetatea Albă. Iar ei cu grăbire şi mare cinste au adus la dânsul sfintele moaşte ale mucenicului; şi primindu-le cu vrednică cinste dimpreună cu toţi măriţii săi boieri, şi cu mitropolitul şi cu tot clerul şi poporul, le-au pus în sfânta mitropolie în Suceava la luminatul său scaun, care era într-acea vreme cetate domnească de scaun a Moldovei, unde feluri de tămăduiri face sfântul, încât şi până astăzi de la mormântul său se dau tămăduiri tuturor celor ce aleargă la dânsul cu credinţă. Iar după o vreme mutându-se domnia şi Mitropolia din Suceava la Iaşi, s-au mutat şi sfintele moaşte.

În Moldova au fost aduse sfintele lui moaşte, cu alai domnesc, la anul 1402, de bine-credinciosul Alexandru Voievod, în al doilea an al domniei sale. Iar în anul 1686, pentru risipirea ce se socotea a fi, şi prăpădenia acestor ţări, s-au mutat sfintele moaşte din Iaşi în ţara leşească cu bună voirea Craiului Ioan Sobieschi, care se afla atunci cu oştile sale în Moldova, mergând împotriva tătarilor cu sfatul bine-credinciosului domn Constantin Cantemir, care al doilea an avea întru domnie, şi al tuturor boierilor, de Dositei mitropolitul, până ce aveau să se aline tulburările. Iar întoarcerea acestor sfinte moaşte, a fost la anul 1783 prin dumnezeiasca Pronie, care s-a făcut de împăratul Iosif al Austriei, la rugămintea episcopului de Rădăuţi, Dositei.

Pentru rugăciunile purtătorului Tău de chinuri, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Cântarea a 7-a:
Irmos: N-au slujit făpturii…

Chinurile ce se aduceau ţie, vrednicule de minune, ca nişte săgetături copilăreşti le-ai socotit, cântând cu bucurie: Cel ce eşti prealăudat, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Mâinile adesea tinzându-şi către tiranul, zicea Ioan: De ce te osteneşti în deşert, tu, cel ce nu ai ruşine? Că chinuindu-mă tu, îmi faci mie haina luminoasă, şi moartea, cunună a nemuririi.

Eu sunt cu adevărat mucenic al lui Hristos Dumnezeului nostru celui adevărat, mucenicul striga, că socotesc chinurile flori cu bun miros şi vărsarea sângelui, scăldătoare a Botezului.

Slavă…

Viaţa pe care o am în trup, o socotesc noapte, cugeta cu dragoste Ioan; degrab dar să-mi fie dezlegată legătura trupului, că împreună cu Hristos să moştenesc viaţa.

Şi acum…, a Născătoarei:

Limba cea ritoricească a rămas fără de glas şi nemişcată, văzându-te pe tine ceea ce eşti plină de har, că nu poate spune zămislirea cea de negrăit a naşterii tale celei necuprinse.

Cântarea a 8-a:
Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi…

Fericitu-te-au pe tine împăraţii, te-au binecuvântat arhiereii, auzind de a ta vitejească răbdare, şi către Hristos mijlocitor câştigându-te pe tine, şi acum venind, se închina cinstitelor tale moaşte.

Tulburatu-s-au oarecând neamurile, împreună cu poporul cel călcător de Lege, asupra unsului şi Domnului cugetând cele deşarte; şi acum s-au adunat persienii să chinuiască pe Ioan, iar evreii să-l înjunghie.

A fost prins şi ţinut de tine şi până în sfârşit surpat şarpele cel netrupesc, prin răbdarea trupului tău, şi tăria lui şi tirania cea cumplită o a stins Hristos, Cel ce S-a îmbrăcat în trup.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Cu rănile lui Hristos, lăudându-te, către veşnicele locaşuri te-ai mutat, cu haina mohorâtă fiind îmbrăcat, mucenice, pe care o ai vopsit din sângele tău, şi împăratului puterilor te arăţi, dănţuind împreună cu mucenicii.

Şi acum…, a Născătoarei:

Trimis a fost de demult lui Isaia cărbune, care, fiind scos cu cleştele de serafim, s-a atins de dânsul, şi păcatele i-a iertat; iar cleştele tu eşti, Fecioară, care ai purtat Cărbunele cel dumnezeiesc, întru iertarea păcatelor omeneşti.

Cântarea a 9-a:
Irmos: Tot neamul pământesc…

Ostaş adevărat al mărturisirii lui Hristos ai fost, Ioane, şi pierzător vicleşugului celor fără de Dumnezeu; pentru aceea şi acum cu rugăciunile tale pierde semeţia păgânească, supunând-o sub picioarele poporului nostru dreptcredincios.

De a şi fost zdrumicată carnea sfântului tău trup, de s-a şi vărsat sângele tău, dar îngrozirile ce veneau asupra ta nu te-au supus. Drept aceea cu puterea ta ruşinează pe cei ce se scoală asupra noastră, şi biruitor arată pe poporul nostru.

Sfărâmă arcul păgânilor, nebiruitule ostaş, al celor ce se pornesc cu nedreptate asupra moştenirii tale, pe care iubind-o ţi-ai ales-o ţie, şi întăreşte pe poporul nostru, ca şi noi cu linişte şi cu pace să petrecem.

Slavă…

Cei care am dorit după luminata şi cinstita pomenirea ta, am luat şi am sărutat bucurându-ne cu duhul, şi săltând ne rugăm, fericite: locul acesta şi poporul, unde ai voit a fi preamărit, păzeşte-l nevătămat, dimpreună cu poporul nostru, cel dreptcredincios.

Şi acum…, a Născătoarei:

Pe Care toţi proorocii în multe chipuri L-au vestit, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, am văzut pe Dumnezeu cel desăvârşit, Care S-a întrupat pentru noi şi a mântuit pe oameni de blestemul strămoşesc, roagă-L ca şi noi cu rugăciunile tale să scăpăm de veşnica gheenă.

LUMINÂNDA

Podobie: Cu trupul adormind…

Stând înaintea luminii celei neapuse, fericite, împreună cu cetele mucenicilor, pe cei ce laudă pomenirea ta, mântuieşte-i de ispite cu rugăciunea ta (de două ori).

Slavă… Şi acum…, a praznicului, iar de va fi în post, a Născătoarei:

Ceea ce ai purtat Lumina cea neapusă, pururea Fecioară, Care luminează pe cei ce şed întru întunericul vicleşugului neştiinţei, luminează-ne şi pe noi păcătoşii, cu lumina Fiului tău.

LA LAUDE

Se pun stihirile pe 6: ale praznicului 3 şi ale sfântului 3.
Iar de va fi în post numai ale sfântului pe 4, cântându-se prima stihiră de două ori, glasul 1:

Podobie: Prealăudaţilor mucenici…

Prealăudate Ioane, pe tine nici sălbăticia tiranului, nici amăgirea cuvintelor, nici groaza chinurilor, nici bătăile cele cumplite nu te-au despărţit de Hristos, pe Care din pruncie L-ai iubit; Căruia te şi roagă să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.

Către tiranul ai grăit, Ioane: Nu este mie nimic mai dulce, nici mai cinstit, nici slava cea trecătoare, nici bogăţia cea putredă, mai vârtos decât Hristos, Împăratul ceresc. Pe Care roagă-L să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.

Asemenea s-a făcut mucenicilor, în anii cei de pe urmă, mucenicul cel de bun neam, că aprinzându-se cu râvna sufletului cel iubitor de Dumnezeu, cu patimile sale a câştigat slava cea prea bogată, şi lui Hristos se roagă să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.

Slavă…, glasul al 2-lea:

Veniţi iubitorilor de mucenici, să ne îndulcim înţelepţeşte astăzi, din masa cea duhovnicească, pe care o a pus nouă mucenicul Ioan, din care şi îngerii se îndulcesc, precum a zis proorocul: pâine îngerească a mâncat, şi sufletul împreună cu dânşii să se desfăteze, şi nouă cere de la Mântuitorul Hristos iertare de păcate, celor ce cu cinste săvârşim pomenirea lui.

Şi acum… a praznicului, iar de este în post, a Născătoarei:
Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău.

Doxologia mare. Ecteniile şi otpustul. Ceasul întâi şi otpustul deplin.

LA LITURGHIE

Fericirile praznicului, Cântarea cea de rând pe 4, şi ale sfântului, Cântarea a 3-a pe 4;
iar de este afară de Penticostar, Fericirile din canonul sfântului, Cântarea a 3-a şi a 6-a pe 8.
Prochimenul Praznicului, şi al sfântului, glasul al 7-lea: Veseli-se-va dreptul de Domnul…

Stih: Auzi Dumnezeule, glasul meu…

Apostolul, din Epistola către Timotei:
Fiule Timotei, întăreşte-te în Darul…

Aliluia, glasul al 4-lea: Dreptul ca finicul va înflori…

Stih: Răsădit fiind în casa Domnului…

Evanghelia de la Ioan:
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Acestea poruncesc vouă…

CHINONICUL
Întru pomenire veşnică va fi dreptul, de auzul rău nu se va teme.

Lasati un raspuns