Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Lupta lui Hawking cu Dumnezeu. Românii ţin cu religia

HAWKING VS RELIGIE: O DEZBATERE VECHE, REAPRINSĂ. Personalităţi din spaţiul public românesc comentează cea mai recentă afirmaţie a omului de ştiinţă Stephen Hawking. Acesta a susţinut, recent, că viaţa de apoi e doar “o poveste”.

Stephen Hawking nu e prima personalitate care încearcă să desprindă din conştiinţa oamenilor imaginea grădinii luxuriante promise dincolo de moarte.
Însă cuvintele unuia dintre cei mai respectaţi oameni de ştiinţă din istorie – rostite prin intermediul tehnologiei speciale care-i transformă gândurile în sunete egale, venite parcă din altă lume – capătă o cu totul altă greutate. “Văd creierul asemenea unui computer care va înceta să lucreze atunci când componentele sale se defectează. Nu există Rai sau viaţă de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric”, a declarat Hawking acum câteva zile, pentru “The Guardian”.

Cu acea ocazie, astrofizicianul a afirmat că, după ce a trăit cu perspectiva morţii alături în ultimii 49 de ani, nu se mai teme. “Nu mi-e teamă de moarte, dar nici nu mă grăbesc să mor. Am atâtea de făcut înainte”, a spus el.

Într-o lucrare publicată anul trecut, Hawking susţinea că nu este nevoie de un creator pentru a explica existenţa Universului. Cartea a provocat comentarii virulente din partea unor lideri religioşi. Rabinul şef Lord Sacks l-a acuzat chiar de “greşeli elementare de logică”.

EVZ a aflat cum au primit noua afirmaţie jurnalistul Cristian Tudor Popescu, antropologul Vintilă Mihăilescu (directorul Muzeului Țăranului Român), teologul Radu Preda (director al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase) şi psihologul Aurora Liiceanu.

În momentul de faţă, românii nu urmează tendinţa europeană şi se declară religioşi, cel puţin în sondaje. Nu mai puţin de  95% dintre români susţin că sunt credincioși, arată un raport din 2010, finanţat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică din România.

CRISTIAN TUDOR POPESCU

“În 20 de ani, niciun candidat nu ne-a promis o viaţă de apoi mai bună. Mă mir că le-a scăpat propagandiştilor”

EVZ: Cum vedeţi recenta afirmaţie a lui Stephen Hawking, referitoare la inexistenţa vieţii de după moarte?
Cristian Tudor Popescu:
Este declaraţia unui om de ştiinţă. El nu spune: “Dumnezeu nu există”, nu spune: “Dumnezeu este opiul popoarelor”, în stil marxist. Spune doar atât: nu e nevoie de Dumnezeu pentru a explica lumea. Or asta este o exprimare ştiinţifică, care are un fundament foarte adânc în teorie, în modul de a gândi ştiinţa. E vorba de “Briciul lui Occam”: e o idee din Evul Mediu a lui William de Occam, potrivit căreia nu trebuie să multiplicăm ipotezele pentru a explica un fenomen. Adică fiecare “Hai să mai presupunem şi că…” de fiecare dată îţi aduce câte o obiecţie. Acesta e mecanismul pe care vrea să-l reteze “Briciul lui Occam”. Acest brici e folosit şi acum de Stephen Hawking acum, când spune că fizica modernă nu are nevoie de Dumnezeu. Dumnezeu ar fi o ipoteză în plus în acest sistem de explicare a lumii.

Un alt lucru foarte interesant pe care-l susţine Hawking este acela că un set de ecuaţii care să descrie fiecare particulă şi fiecare forţă din Univers ar reprezenta triumful suprem al raţiunii umane, întrucât atunci vom şti cum funcţionează mintea lui Dumnezeu.

Cred că este o exprimare metaforică. Pentru că el spune foarte limpede, din punct de vedere individual şi nu politic, ca să spun aşa. Nu politizează în sens marxist când mai afirmă că Dumnezeu e creat de frica de moarte a oamenilor. Aceea este o exprimare legată de psihosociologie şi nu de politica marxistă. Dar, după ce faci o astfel de afirmaţie, nu mai putem lua în considerare aici o reconciliere cu Dumnezeu în exprimarea: ecuaţiile pentru fiecare particulă ne-ar putea duce în mintea lui Dumnezeu. E vorba de o exprimare clar metaforică.
Prin această exprimare, el neagă încă o dată utilitatea conceptului de Dumnezeu în explicarea lumii pe baze fizice raţionale. Pentru că un astfel de set de ecuaţii este imposibil.

Mai are nevoie omul modern de Dumnezeu? Sunt sondaje care arată scăderea popularităţii credinţei, printre europeni, cel puţin.

Sigur că da. Olanda este campioană absolută.

Şi Cehia. Pare surprinzător: e o ţară care nu urmează tiparul celorlalte state ieşite din comunism.

Da, e interesant. Multe biserici din Europa au fost dezafectate. Numărul creştinilor practicanţi din Europa este în scădere masivă. Dar acest sentiment, acest concept de Dumnezeu va fi înlocuit cu altceva. Pentru că el reprezintă o caracteristică profundă a umanului, care poate fi alăturată instinctului de conservare şi instinctului sexual. Omul are nevoie de o proiecţie, are nevoie de o imagine a lui însuşi strălucitoare, mai mare decât el şi perfectă, aflată în afara lui. Are nevoie de un Dumnezeu. Dar gândiţi-vă că, acum câteva mii de ani, Dumnezeu era un idol de piatră uns cu grăsime de vânat. Şi asta nu-l împiedica pe omul respectiv să-l venereze. În religiile păgâne, aşa cum sunt numite cele de dinainte de instaurarea marilor religii monoteiste, Dumnezeu era un copac, era marele lac, era marea ursoaică.

În perioada Renaşterii, a început un proces de scoatere a Dumnezeului religiilor monoteiste din centrul Universului. Odată cu sistemul heliocentric al lui Copernic şi odată cu reforma în Biserică, odată cu Martin Luther şi cu întreaga gândire artistică, ştiinţifică legată de Renaştere, omul a început să fie Dumnezeu pentru om. Acum se întâmplă ceva: actuala civilizaţie tehnologică scoate omul din centrul Universului şi nu îl pune pe Dumnezeu la loc. Pune la loc ceva, tot un fel de Dumnezeu, dar care nu mai are mare legătură cu omul şi care s-ar putea să arate într-un mod nu foarte plăcut. Poate ne va fi greu să ne gândim la această entitate. Va conţine, după părerea mea, ceva străin fiinţei umane.

“Şi comunismul propunea o viaţă de apoi, numai că ea era situată în viitorul luminos”

Dar de viaţa de apoi – desprinsă sau nu de o astfel de divinitate – mai avem nevoie?
Viaţa de apoi este cel mai uşor de utilizat concept, din punct de vedere politic.

Ca dovadă, este folosit de mai toată lumea, indiferent de religie sau de alte tipuri de apartenenţă.

Apare în toate religiile: moartea nu înseamnă sfârşitul, mai urmează ceva. El face posibile marile iluzii ideologice. De natura religiei, de natura comunismului, a nazismului, de natura capitalismului atotbiruitor, gen Francis Fukuyama – “sfârşitul istoriei”, odată cu societatea capitalistă democrat-liberală. Câtă vreme mai pot fi vehiculate astfel de macro-ideologii, va fi nevoie de viaţă de apoi. Şi comunismul propunea o viaţă de apoi, numai că ea era situată în viitorul luminos. Era viaţa de apoi din creştinism. Câtă vreme există astfel de societăţi, care oferă o proiecţie – fie în trecut, fie în viitor, fie pe planeta Marte -, va exista şi această viaţă de apoi. Dar cred că iluzia asta e lovită mereu la temelie de avansul tehnologic. E tot mai limpede că odată cu diseminarea informaţiei, cu progresele biochimiei, ale geneticii, ale medicinei în general, e foarte greu să mai crezi că există această viaţă de apoi. E o deosebire fundamentală între omul de astăzi şi omul de acum o sută şi ceva de ani, care era mult mai izolat informaţional. Omul de astăzi – oricât ar fi de bătut în cap şi de lipsit de vreo veleitate culturală – tot este cufundat într-un ocean informaţional care îl udă. N-are cum să se ferească de treaba asta. Or asta distruge, până şi în capul celui mai uşor de prostit personaj, ideea asta de viaţă de apoi.

Credeţi că fără această răsplată multă aflată în Ceruri am putea să avem calităţile pe care Biserica încearcă să le propovăduiască? Stephen Hawking, de exemplu, susţine că trebuie să căutăm valoarea maximă a fiecărei acţiuni a noastre. Ar putea fi înlocuită această idee a vieţii de apoi cu această teorie formulată de Stephen Hawking? Până la urmă, e mult mai concretă imaginea unei grădini în care să te odihneşti.

Da, e mult mai sugestivă imaginea grădinii Raiului. Vedeţi, că Raiul are şi o componentă de lenevie veşnică. N-am auzit până acum de vreun Rai în care se munceşte. A, am auzit de un Iad în care eşti pus la munci, la cazane. Dar n-am auzit de vreun Rai în care se munceşte efectiv. După cum spunea Mark Twain, pe acolo cânţi melodii de la şcoala de duminică, cânţi la harpă şi te plimbi prin ierburi înalte, nu faci nimic. Eu am fost întotdeauna un spirit raţional, mi-a fost greu să integrez acest concept de Dumnezeu. Sunt fan al raţionalismului, ca să zic aşa. Dacă mai aveam însă vreo umbră cât de mică de îndoială în legătură cu această posibilitate a vieţii de apoi, pentru că şi în mine există această nevoie de Dumnezeu, a fost spulberată odată cu lectura unui interviu cu un om pe care-l admir nespus: Stanislaw Lem, una dintre cele mai mari minţi ale umanităţii. Cu puţin timp înainte de a muri, după ce trecuse printr-o moarte clinică, spunea: “Terminaţi cu prostiile, nu există nimic! Dincolo nu este altceva decât gustul dulceag al morţii”.

Dacă mai avem nevoie de viaţa de apoi? Răsplata asta e o escrocherie în fond, este o escrocherie prin care oamenii pot fi controlaţi. Istoria umanităţii, din momentul în care oamenii au început să fie suficient de mulţi, a fost nevoie ca ei să fie controlaţi prin nişte concepte, prin nişte simboluri care să poată guverna colectivităţi. Dificultatea constă în faptul că nu poţi pune un poliţist lângă fiecare cetăţean. Şi atunci trebuie să inventezi nişte concepte prin care să-i ghidezi spre ceea ce doreşti, fără intervenţie fizică. De aici necesitatea de Biserică şi de viaţă de apoi. Eu nu cred în această viaţă de apoi.

Căutarea de care vorbea Hawking presupune deja un efort din partea individului.
În primul rând e abstractă. Exprimarea lui este foarte bună pentru un anumit nivel de gândire. Pentru propagandă este ineficientă. Dacă însă viaţa de apoi se va pulveriza, atunci se va inventa altceva. Şi nu în sensul folosit de Hawking, pentru că acesta e greu, presupune muncă, presupune un efort al fiinţei umane, presupune a nu te lăsa pradă instinctelor, inacţiunii. Până să te ajute Dumnezeu, omul trebuie să lucreze asupra sa, spune el. Să se îmbunătăţească pe sine.

Nu părem să ne îndreptăm spre un asemenea model de individ.

Nu. Pentru că toate modelele de până acum – religioase, politice – oferă o perspectivă comodă. Chiar şi în cele mai crâncene concepte există promisiunea stării finale în care nu mai trebuie să ne spetim: atingem starea aia şi vom fi nişte regi ai Universului cu toţii. Or Hawking ne propune exact contrariul: nu ne rămâne decât să muncim toată viaţa asupra nouă înşine.

Un autocontrol moral, practic.

Da, ceea ce e foarte dificil şi neplăcut. Dacă ne apucăm să le propunem aşa ceva românilor, e jale. Câte procente ia un partid aşa?

Le propunem pensii mai mari şi viaţa de apoi, în cazul acesta.
Bineînţeles. În 20 de ani, niciun candidat nu ne-a promis o viaţă de apoi mai bună, o viaţă de apoi confort sporit. Mă mir că le-a scăpat propagandiştilor, la români ar fi ţinut.


RADU PREDA

“Un om de ştiinţă care refuză orizontul religios se descalifică”

EVZ: Cum percepeţi afirmaţia lui Stephen Hawking?
Radu Preda:
Face parte dintr-o serie mai lungă de manifestări ale neo-ateismului materialist. Nu e singurul care face o astfel de afirmaţie şi nu e prima dată când Biserica se vede confruntată cu un tip de discurs agresiv. Dacă, de pildă, noi am spune că trei sferturi din legile ştiinţelor exacte sunt doar ipoteze şi că ştiinţa are o foarte mare doză de neobiectivitate, s-ar supăra oamenii de ştiinţă. Însă un om de ştiinţă ca acesta nu se jenează să ne arunce în faţă faptul că suntem complet fabulatorii. Este o chestiune şi de proporţie, atunci când acuzi. E foarte importantă cultura dialogului.

Nu e primul om de ştiinţă care face o astfel de afirmaţie.

Nu e primul şi nici ultimul. Deja pe piaţa de carte şi pe piaţa ideilor, anul Darwin a ocazionat o recrudescenţă a discursului antireligios, argumentat – aşa-zis – ştiinţific. Problema este că un om de ştiinţă care refuză orizontul religios se descalifică. E ca şi cum, ca om de ştiinţă, ai exclude din start o ipoteză. Or ştiinţa adevărată înseamnă că eşti deschis la orice ipoteză, până când faci demonstraţia că acea ipoteză nu se susţine. Cu cât eşti mai om de ştiinţă, ca să zic aşa, cu atât ipoteza existenţei lui Dumnezeu este mai viabilă.

Totuşi, în condiţiile în care Stephen Hawking e o personalitate ultra-cunoscută, credeţi că va prinde mai mult la public declaraţia sa?

Cred că va prinde la fel de mult ca intervenţia aiuritoare a Madonnei în legătură cu minoritatea ţiganilor din România. Faptul că eşti o personalitate nu te face automat şi lider de opinie. Din fericire.   

“Noi nu vedem viaţa de apoi ca pe o destinaţie turistică”

Cum credeţi că ar arăta o lume fără ideea vieţii de apoi?
Vedem acea lume în romanele lui Dostoievski. Avem acea replică genială, în care se arată că dacă Dumnezeu nu există, totul este posibil. Totul, adică Răul. Ipoteza existenţei lui Dumnezeu este fundamentală pentru realitatea existenţei societăţii. Din acest punct de vedere, existenţa lui Dumnezeu este condiţia minimală pentru ca o societate să existe coerent, să nu se topească într-un şir nesfârşit de conflicte şi de contestări reciproce.

Viaţa de apoi ar fi deci mai mult decât o răsplată, aşa cum o privesc unii creştini.

Nu. Teologic vorbind, noi nu vedem viaţa de apoi ca pe o destinaţie turistică în care avem acces doar prin moarte. Viaţa de apoi, sau Împărăţia lui Dumnezeu, ca să vorbim în termeni religioşi, se construieşte de aici. De aceea, ceea ce facem noi în această viaţă nu poate fi lipsit de relevanţă pentru ceea ce este dincolo de această viaţă istorică. Aici, Biserica se arată în toată splendoarea ei. Moartea este cel mai mare eveniment al vieţii, şi de aceea ceea ce este înainte de moarte se răsfrânge asupra a ceea ce este după. Noi avem o întreagă cultură în acest sens: cultul morţilor este legat tocmai de această reciprocitate a lumilor. Noi ne pregătim pentru viaţa de dincolo, iar viaţa de dincolo influenţează viaţa de aici, într-un raport de întrepătrundere. Altminteri, dacă viaţa ar fi ultima oprire a existenţei, toate ar cădea într-un absurd fără margini.  

Vedeţi un pericol în faptul că sondajele arată o scădere a numărului oamenilor care se declară religioşi?
Sunt fenomene conexe celui religios. Nu trebuie să le tratăm nici cu superficialitate, nici să le credităm mai mult decât e cazul. E limpede că există o uzură religioasă, pe care trebuie să o avem în vedere atunci când analizăm portretul vieţii religioase în ansamblu. Însă până la a trage concluzii radicale e un drum lung, trebuie să fim foarte echilibraţi în analiză. Şi în România, care e majoritar religioasă, avem fenomene discutabile din punctul de vedere al educaţiei religioase, al modului în care oamenii îşi asumă credinţa. Şi acum, în ţări, precum Olanda sau Cehia, ţări cu mulţi oameni care nu se declară religioşi, nu ne permitem să spunem că nu există o credinţă. Lucrurile sunt nuanţate, pentru că identitatea religioasă este o valoare în permanentă mişcare şi ţine de vârsta spirituală a fiecăruia. E foarte greu să cuantifici.

VINTILĂ MIHĂILESCU

“Teoria designului inteligent lasă multe punţi de comunicare cu ştiinţa”

EVZ: Credeţi că ideile de “Dumnezeu”, “Rai” sau “viaţă de apoi” pot fi “desfiinţate” pe calea ştiinţei, pot fi şterse astfel din conştiinţa oamenilor?
Vintilă Mihăilescu:
Evident că nu, dar modul în care ni le reprezentăm a fost – şi va mai fi – influenţat de cunoaştere în general. Heliocentrismul sau evoluţionismul, de pildă, au fost considerate multă vreme “teocide” şi incompatibile cu religia şi tot ce derivă din aceasta. Astăzi, toată lumea acceptă ca Pământul e rotund şi nu a fost pus de Dumnezeu în centrul Universului, iar Biserica Catolică a recunoscut de mult teoria lui Darwin. Ceea ce nu i-a împiedicat pe credincioşi să creadă într-un Dumnezeu şi să fie convinşi în continuare de existenţa unei forme sau alta de “viaţă de dincolo”. La un nivel ceva mai sofisticat, teoria designului inteligent, propovăduită de ceva vreme de către numeroşi teologi, este o schimbare fundamentală de viziune asupra divinităţii “canonice” şi lasă extraordinar de multe punţi de comunicare cu ştiinţa.

În cazul în care explicaţiile lui Stephen Hawking despre felul în care s-a format Universul ar fi asimilate, în timp, nu doar de mediul ştiinţific, ci şi de societate, în ce fel ar modifica ele mentalitatea oamenilor?

Întrebat de ziarul “The Guardian” “şi atunci, ce-i de făcut?”, Hawking a răspuns: “We should seek the greatest value of our action” (Trebuie să ne străduim să conferim cea mai mare valoare posibilă acţiunilor noastre). Cu ce este un astfel de imperativ moral diferit de preceptele oricărei mari religii.

AURORA LIICEANU

“Splendoarea minţii umane este o faţă a monedei. Cealaltă e fie întunecimea ei, fie limitele ei”

EVZ: Ce aţi spune dacă mediul academic al fizicienilor ar declara că toate misterele existenţei umane au fost rezolvate, că nu mai e nimic inexplicabil din punct de vedere ştiinţific în legătură cu apariţia vieţii, că motivul pentru care existăm a fost descifrat matematic?
Aurora Liiceanu:
Nu cred că misterele se rezolvă şi nu cred că se rezolvă brusc. Dacă ne referim la Hawking, putem să-l adăugăm pe Martin Rees, astrofizician, cosmolog la Cambridge care susţine că “nu noi oamenii vom fi spectatorii decesului solar, peste şase miliarde de ani. Ci creaturile de atunci, la fel de deosebite de noi, pe cât ne deosebim noi de bacterii şi de amibe”. Nu cred că misterul poate fi descifrat.

Pot fi şterse ideile de “Dumnezeu”, “Rai” sau “viaţă de apoi” din conştiinţa oamenilor?

Cunoscutul psihiatru şi scriitor Irvin Yalom susţine că omul este cablat la frica de moarte, prezentă în hard-ul nostru mental şi datorită acestei frici omul a inventat filosofia şi religia, dar şi o terminologie de poveste.Exploratorii creierului, oricât de atent şi minuţios ar căuta şi cerceta, nu pot depăşi un obstacol care este o idee: nu se poate localiza o “substanţă a eu-lui”.Scriitorul Julian Barnes, care a fost obsedat de gândul morţii, de la 15 ani, aproape cotidian, cum spunea el, susţine că nu trebuie să mai rămânem cantonaţi într-o Teorie a Eu-lui, ci în o Teorie a Mănunchiului. Se referă evident la genetică. Şi cum este nemăsurat de lucid, el susţine că “eu” există în sens propriu doar în gramatică.
Cei care sunt atraşi de biologie, de evoluţionism, admiratori ai lui Richard Dawkins, privesc religia ca pe o consolare generalizată, având puterea unei teorii conspiraţioniste. “Religia disperării”, a spus Barnes. Şi sigur, îi dau dreptate lui Hawking. Splendoarea minţii umane este o faţă a monedei. Cealaltă este fie întunecimea ei, fie limitele ei. Când s-a sinucis Arthur Koestler a lăsat un bilet în care-şi exprima “speranţe timide într-o viaţă de apoi depersonalizată”. Se observă preocupări mari în ultima vreme faţă de eutanasie, ştiinţe oculte, stări înainte de moarte; chiar şi în psihologie s-a dezvoltat o ramură a “psihologiei pierderii”, a liberului arbitru şi a destinului uman.

Ce fel de consecinţe credeţi că ar putea genera teoria lui Hawking despre inexistenţa vieţii de apoi? Ar putea fi exploatată politic?

Există o sete de gurucraţie, o sensibilitate crescută care duce la vulnerabilitate, la contagiune socială şi grupuri întregi de oameni se caută între ei pentru a se susţine. În fond suntem construiţi de mediul în care trăim, chiar dacă genetica şi biologia au partea lor de importanţă. Dar nu cred în mari consensuri, pentru că mulţimile generează grupuri cu viziuni diferite, ideologii diferite, preferinţe mentale diferite. Cred că fantasma imortalităţii este un construct mental foarte necesar condiţiei umane de confruntare cu frica de moarte şi relaţia individ-lume.

Cum ar modifica asimilarea acestor explicaţii mentalitatea oamenilor?

La nivel mai global nu cred că paradigmele se schimbă cu uşurinţă. Oamenii nu se schimbă şi cu greu există convertiri mentale. Asimilarea unei paradigme este ceva care are loc după o conştientizare a ceva la nivel general, cum se încearcă astfel cu poluarea, grija pentru planetă, violenţa umană.


CÂTEVA REPREZENTĂRI

Grădina de dincolo de moarte

Majoritatea religiilor conferă Paradisului imaginea unui atemporal loc feeric. Ajung aici cei care trăiesc după codul moral al fiecărei religii. Deşi reprezentarea grafică a Raiului a variat în timp, semnificaţia sa a rămas aceeaşi. Atunci când încă nu era cunoscută adevărata formă a Pământului, iar Lumea Veche ducea campanii de explorare a celorlalte continente, mulţi îşi imaginau Paradisul după întruchiparea luxuriantă a teritoriilor nou-descoperite. În islamism, Paradisul se numeşte “Djanne” (minune), iar în hinduism e numit “Regatul bun”. Pentru budişti, Paradisul se cheamă “samsara” (realitate iluzorie) şi constă în suprapunerea a şapte Raiuri. Cei care acumulează o karma pozitivă de-a lungul vieţii pot renaşte într-unul din aceste ceruri.

Sursa: http://www.evz.ro

Lasati un raspuns