Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 Iulie) – partea a III-a

SCRIERI

Sfântul Ierarh Leontie, odorul de mult preţ al cetăţii Rădăuţilor
Adrian Agachi / în Ziarul Lumina – Miercuri, 01 Iulie 2009

La 1 iulie Biserica pomeneşte pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, unul dintre primii cuvioşi vieţuitori în pământul Moldovei la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Datorită vieţii alese şi rugăciunilor sale care aveau darul vindecării de boli şi neputinţe, evlavia populară l-a cinstit ca pe un adevărat sfânt încă din timpul vieţii, păstrându-i cu mare cinste moaştele după ce s-a mutat la Domnul. Astfel, în lucrarea „Palinodia“, alcătuită de teologul ucrainean Zaharia Kopistenski prin anii 1621-1622, se aminteşte că, „la Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg“, la moaştele sale având loc, an de an, la 1 iulie, un pelerinaj.

Despre Sfântul Leontie Tradiţia spune că s-a născut în nordul Moldovei, nu departe de Rădăuţi, într-o familie creştină evlavioasă. În cetatea Rădăuţilor, Biserica „Sfântul Nicolae“ a fost zidită de Voievodul Bogdan I (1359-1365), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbânda în luptele purtate pentru a pune bazele unui stat liber şi independent la răsărit de Carpaţi, în Ţara Moldovei. Acest lăcaş a fost mediul în jurul căruia Cuviosul Leontie a învăţat carte şi a deprins dragostea pentru cele sfinte, locul în care a făcut primii paşi către tainele lui Dumnezeu. Aici avea să ucenicească pe lângă cuvioşii sihaştri ce se nevoiau în pădurile seculare de pe valea Putnei, ducându-le acestora hrană trupească şi primind în schimb hrană spirituală. Văzând frumuseţea vieţii monahale, a ales calea Mănăstirii Bogdana, a cărei obşte s-a format tocmai în jurul ctitoriei voievodale a Bisericii „Sfântul Nicolae“, la umbra căreia crescuse. La tunderea în monahism a primit numele Lavrentie, adunând în jurul său numeroşi ucenici ce l-au ales drept îndrumător. După primirea harului preoţiei, Cuviosul Lavrentie s-a retras în Codrii Rădăuţilor, continuându-şi viaţa de sfinţenie în sihăstrie.

Schitul lui Lavrentie – prima sihăstrie cunoscută în nordul Moldovei

Către sfârşitul secolului al XIV-lea, Cuviosul Lavrentie, împreună cu ucenicii săi, a înălţat o biserică din lemn într-o poiană, a ridicat chilii şi a pus rânduială de slujbă sihăstrească într-un schit, ce avea să fie numit „Schitul lui Lavrentie“ sau „Schitul Laura“. Auzind acestea, mitropolitul Moldovei, Iosif Muşat, a sfinţit biserica ridicată, numind pe Cuviosul Lavrentie stareţ al schitului şi părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor ce se nevoiau pe valea Putnei. Pravila hotărâtă de egumenul Lavrentie pentru obştea lavrei era următoarea: hrană o singură dată în zi, la asfinţitul soarelui, afară de sărbători; somn de trei-patru ore pe noapte, iar de la miezul nopţii până dimineaţă – priveghere în biserică, după rânduiala Sfântului Munte şi tradiţia pustnicească. Ziua, monahii se îndeletniceau cu „rucodelia“, acel lucru de mână specific Patericului, ce împletea munca fizică şi rugăciunea inimii. Din secolul al XVII-lea, vechiul schit devine metoc al Mănăstirii Putna, iar, ulterior, biserica schitului avea să devină biserică de parohie. Pe locul unde a fost „Sihăstria lui Lavrentie“, astăzi se află satul Laura, comuna Vicovul de Sus, din judeţul Suceava.

Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenic al Sfântului Leontie

Pe când era în Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Rădăuţi, Cuviosul Lavrentie şi-a apropiat drept ucenic pe un tânăr, Dumitru, care la vârsta de 16 ani a ales să intre în monahism, primind numele David. Ieromonahul David avea să-şi urmeze învăţătorul la schitul întemeiat de acesta în liniştea Codrilor Rădăuţilor. După ce a vieţuit o perioadă în Mănăstirea Sfântului Lavrentie, a primit de la egumen binecuvântare şi a îmbrăcat marele şi îngerescul chip al schimniciei, primind schima cea mare şi schimbându-i-se numele din David în Daniil. Cu puţin timp înainte de anul 1450, s-a retras în codrii de pe valea pârâului Secu, unde s-a nevoit timp de paisprezece ani, iar mai apoi, în nordul Moldovei, aproape de Putna, pe malul pârâului Viţeul, unde dăinuieşte până astăzi chilia-i dăltuită în piatră. Şi spune Tradiţia că nu erau alţi sihaştri mai sporiţi decât Lavrentie şi fiul său duhovnicesc, Daniil, căci amândoi s-au învrednicit de la Dumnezeu cu darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, alergând la ei numeroşi bolnavi pentru a afla vindecare.

Cuviosul Lavrentie, de la cârja arhierească la marea schimă monahicească

Prin strădania domnitorului Alexandru cel Bun, s-a întemeiat Episcopia Rădăuţilor, biserica Mănăstirii „Sfântul Nicolae“ devenind, astfel, Catedrală episcopală. Şi rămânând vacant scaunul arhieresc, mitropolitul Sucevei, clerul şi credincioşii au ales episcop al Rădăuţilor pe Cuviosul Lavrentie. Întors la mănăstirea sa de metanie acum ca arhiereu, şi-a continuat viaţa de priveghere monastică împletită cu slujirea Bisericii, împlinindu-şi datoria de arhipăstor al sufletelor credincioşilor din eparhie. Simţindu-se departe de liniştea sihăstriei şi fiind înaintat în vârstă, a decis să se retragă din scaunul episcopal şi să se întoarcă în mijlocul ucenicilor săi.
Reîntors în obştea Schitului Laura, al cărei organizator era, Cuviosul s-a mai ostenit câţiva ani în post şi rugăciune, ajungând la măsura desăvârşirii. Având darul de a-şi cunoaşte dinainte sfârşitul, a cerut să primească marea schimă monahală, primind numele de schimonahul Leontie. Şi adunând pe fiii săi duhovniceşti, le-a dat multe sfaturi şi le-a rânduit egumen şi părinte spiritual pe Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său. Şi sărutându-i cu pace, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat de ucenicii săi în biserica din lemn a Schitului Laura, unde au început să aibe loc minunate vindecări de boli.

„Canonizat“ de evlavia populară

Vestea minunilor ce se săvârşeau la mormântul fericitului Leontie de la Laura s-a răspândit în întreaga ţară, credincioşii ajungând a cere mitropolitului Moldovei să accepte scoaterea din pământ a odoarelor duhovniceşti şi strămutarea lor în Catedrala episcopală de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ (Bogdana) din Rădăuţi. În dangăt de clopote şi în cântări de laudă, mulţime de clerici şi credincioşi au purtat moaştele Sfântului Leontie către Catedrala episcopală, aşezându-le în partea dreaptă a naosului. Zi de zi, oamenii în nevoi îşi aflau alinarea şi izbăvirea din necazuri, închinându-se pentru mijlocirea Sfântului către Dumnezeu. Drumul vechii catedrale muşatine a fost numit, în popor, „Drumul Sfântului“, bătut de credincioşi în pelerinaje şi procesiuni, la nevoie.

Tradiţia mărturiseşte că Sfântul Leontie era prăznuit la 1 iulie, zi în care, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se oferea o masă pentru pelerini, săraci şi orfani, cunoscută în popor sub numele de „praznicul Sfântului“. Timp de două secole, cetatea Rădăuţilor şi-a cinstit ocrotitorul, de pe la anul 1430 până la 1639, când oraşul a fost prădat de tâlhari, iar sfintele moaşte au fost tăinuite. Legenda spune că monahii, aflând de apropierea tâlharilor, au ascuns moaştele Sfântului chiar sub locul unde erau depuse, în naos, în faţa tabloului votiv al ctitorilor mănăstirii. Ziua de 1 iulie a fost prăznuită cu aceeaşi evlavie, pelerinajul credincioşilor a continuat an de an, până în vara anului 1783, când stăpânirea austriacă a desfiinţat Mănăstirea Bogdana, transformând-o în biserică de parohie. Fără obştea călugărilor care sporea cultul Sfântului cu rugăciune continuă, vechea tradiţie s-a pierdut, păstrându-se doar reminiscenţe în evlavia bătrânilor, în poveşti populare sau în folclorul local.

O serie de cercetări arheologice efectuate între anii 1974-1977 aveau să scoată la iveală odorul de mare preţ, care nu părăsise nici o clipă lăcaşul în care Sfântul Leontie a învăţat carte şi a primit voturile monahale şi cârja arhierească.

Abia în anul 1991 moaştele Sfântului Leontie au putut fi aşezate într-o raclă, la loc de cinste, pentru a fi venerate de credincioşi, conform Tradiţiei de veacuri.
Ceea ce credincioşii au cinstit de secole, Biserica a confirmat. Astfel, în şedinţa de lucru din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi includerea sa în calendarul creştin ortodox, cu data de prăznuire 1 iulie.

Cântec popular pentru Sfântul Leontie

În tradiţia populară se păstrează şi astăzi un cântec al bătrânilor în care era cinstit Sfântul Leontie:

„Soarele răsare,
Mănăstire mare
Cu vlădica-n frunte
Cine să-l asculte?
Călugării mii
Iesă din chilii
Cu egumenul
Şi cu dichiul
Mi se înşirară
Pe prispă afară
Şi mări-ncepură
A cânta din gură
Un călugăraş
Cântă mai pe nas,
Iar egumenul
Ţine isonul.
Pe vlădică-apoi
Îl luară doi
De mi-l îmbrăcară
În strai nou de vară
Şi cârjă mi-i dară.
Apoi toţi intrară
Pe uşi în altară.
Soarele răsare,
Slujba-i slujbă mare,
Sfânta mănăstire
Plină-i de-omenire.
Moaştele lucesc,
Bine-amirosesc;
Câţi îs lângă ele
Scapă de boli grele.
Câţi din Rădăuţi
Scapă de boli iuţi;
Numai Domnul ştie,
Slava Lui să fie
De-acum pe vecie!“

Sursa: Ziarul Lumina – Sfântul Ierarh Leontie, odorul de mult preţ al cetăţii Rădăuţilor.

Comoara călugărilor de la mănăstirea Bogdana
Nicolae Pascal / în Ziarul Lumina – Duminică, 01 Iulie 2007

Într-una din zilele anului 1639, Rădăuţiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbaţi şi femei cu copii în cârcă, ce ţipau cât îi ţinea gura, cei mai mărişori prinzându-se de veşmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animalele scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Sărăcimea căuta cu disperare să-şi salveze pielea, iar cei mai înstăriţi încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva. Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă, tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii, însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrecea ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.

Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune aşa, că atacatorii nu sunt turci şi, cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi, când oraşul, curtea roiau de lume, iar biserica era şi ea, plină ochi?

Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în faţa tabloului votiv, încât nimeni nu-şi putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală şi au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase şi le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârşite, iar moaştele sfântului erau bine tăinuite, au apărut şi tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câţi vor fi pierit de sabie nu se mai ştie, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639, Rădăuţiul nu a cunoscut milă. Însuşi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani, a venit la Rădăuţi să vadă ce s-a întâmplat, şi tulburat de distrugerile văzute, ar fi spus cu tristeţe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari“.

Curios este că, după acea invazie, moaştele sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaşte nu a mai rămas în viaţă.

A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.

Legenda se confirmă

Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, cea mai veche biserică de piatră din Moldova, ctitorită de Bogdan I, întemeietorul statului feudal Moldova, s-au efectuat cercetări arheologice şi, din întâmplare sau poate chiar ispitiţi de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură.

Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului erau contradictorii, unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.

Adunând şi punând cap la cap tot felul de informaţii, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veşmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără nici un dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nici o îndoială: fuseseră descoperite moaştele sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuţi, socotite pierdute timp de 350 de ani. Indiciile arheologice erau întărite şi de menţiunea găsită în manuscrisele ieromonahului kievean Zaharia Kopâstenski, care spunea că „moaştele sfântului Leontie au stat în biserică în naos, în partea dreaptă, sub tabloul ctitoricesc“.

Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire nepreţuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau aşezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puţin atenţia celor prezenţi la acea priveghere.

Moaştele sfântului Leontie, din nou la lumină

E lesne de înţeles că fiind plină epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.

În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului şi repunerea moaştelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioşi, aşa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă.

Actualul stareţ al Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, îşi aminteşte de momentul exhumării moaştelor, eveniment la care au participat, pe lângă mai mulţi preoţi, PS Gherasim Putneanul şi fostul stareţ al mănăstirii, arhimandritul Teodor Pavlo, ambii trecuţi la Domnul între timp. Tot părintele Iustin ne-a spus că, spre surprinderea tuturor celor prezenţi, moaştele nu erau întregi, ci doar numai porţiuni.

Cine a fost sfântul Leontie

Sfântul Leontie s-a bucurat dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea bucovinenilor. Chiar mai mult decât atât, cu doar câţiva ani înainte de tragedia din 1639, acelaşi ieromonah kievean, Zaharia Kopâstenski, de care am amintit şi mai înainte, vorbea despre marele pelerinaj care avea loc an de an, la 1 iulie, la Rădăuţi, la moaştele Sfântului Leontie, la care veneau nu numai români, ci şi ucraineni şi alte neamuri. Drumul care ducea la mănăstire, adică cel pe care veneau pelerinii la
Sfântul Leontie, se numea „Drumul Sfântului“.

Dar cine a fost Sfântul Leontie?

Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârşitul veacului al XIV-lea şi prima parte a celui de-al XV-lea, în zona Rădăuţiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugării cu viaţă aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniil Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viaţă de schimnic (cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.

În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiţie.

Mormintele voievodului Ştefan

„De Hristos iubitorul“ voievod Ştefan cel Mare a fost şi el legat sufleteşte de Mănăstirea Bogdana, locul unde îşi dormeau somnul de veci mulţi dintre străbunii săi. Mărturie stau şi astăzi inscripţiile de pe pietrele de pe mormintele din biserica „Sfântul Nicolae“:

– „Dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a înfrumuseţat acest mormânt mamei sale Stana, în anul 7026 (1518) luna ianuarie 28, sub episcopul Pahomie“.

– „Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, în anul 7005 (1497) luna lui aprilie 11, a înfrumuseţat mormântul străbunicii sale, a cneaghinei Anastasia, care a dat Coţmanul acestui locaş, fiica lui Laţcu voievod, ea a răposat în anul 6928 (1419) luna martie 26“.

– „Din mila lui Dumnezeu, Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit acest mormânt, străbunului său, bătrânului Bogdan voievod, în anul 6988 (1480) luna ianuarie 27“.

– „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit mormântul acesta strămoşului său Laţcu Voievod, în anul 6988 (1480) luna ianuarie 20, în timpul episcopului de Rădăuţi, Ioanichie“.

– „Dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumuseţat mormânt strămoşului său Ioan Ştefan Voievod cel Bătrân, care a bătut pe unguri la Hindău, în anul 6988 (1480) luna mai 20“.

– „Din mila lui Dumnezeu, binecinstitorul domnul nostru, Io Ştefan Voievod, domn a toată Ţara Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormântul acesta strămoşului său, Roman Voievod, domn al Ţării Moldovei, în anul 6987 (1479) luna decembrie 15“.

– „Dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumuseţat acest mormânt moşului său Bogdan Voievod, fratele lui Alexandru Voievod, în anul 6988 (1480) luna ianuarie 23 zile, spre veşnica lui pomenire“.

– „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit mormântul acesta unchiului său, Bogdan Voievod, fiul lui Alexandru Voievod în anul 6988 (1480) luna ianuarie 30“.

Mănăstirea Bogdana

Biserica „Sfântul Nicolae“ din Rădăuţi este prima biserică de piatră construită în Moldova. Ctitorirea ei coincide cu întemeierea statului medieval Moldova, anul 1359 în care a început să fie ridicată fiind acelaşi cu anul în care voievodul Bogdan I a venit din Maramureş în Moldova. Locaşul, sfinţit în 1364, avea să fie necropola domnitorilor moldoveni, de la Bogdan I, până la Alexandru cel Bun. Mai exact, în biserica Mănăstirii Bogdana, în naos, îşi dorm somnul de veci Bogdan I, Laţcu, Ştefan I, Roman I, Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, şi Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun. În pronaosul bisericii se află 3 morminte: al Doamnei Stana, soţia lui Bogdan al III-lea şi mama lui Ştefăniţă Vodă, şi mormântul Anastasiei, fiica lui Laţcu. Înaintea uşii pronaosului se găseşte piatra de mormânt a episcopului Ioanichie, mort la 1504.

Istoria bisericii, la fel de zbuciumată ca şi istoria ţării.

În 1775, anul ocupării Bucovinei de către habsburgi, Bogdana avea 13 clădiri, semn că mănăstirea avea o viaţă înfloritoare. Habsburgii au închis, însă, mănăstirea în acelaşi an, transformând biserica „Sfântul Nicolae“ în biserică episcopală, chiliile călugărilor fiind transformate în adăposturi pentru cai. În 1782, după mutarea episcopiei la Cernăuţi, biserica „Sfântul Nicolae“ a fost transformată în biserică de parohie. Mănăstirea nu a mai fost reînfiinţată nici după eliberarea Bucovinei, în 1918, cea mai veche biserică de piatră din Moldova păstrându-şi statutul de biserică de parohie până în ultimii ani ai regimului comunist, când a fost închisă.

La 6 decembrie 1991, de ziua Sfântului Nicolae, după mai mult de 200 de ani, Mănăstirea Bogdana a fost redeschisă, slujbele mănăstireşti răsunând din nou în ctitoria voievodului Bogdan I.

Mănăstirea Bogdana este unul dintre principalele repere ale spiritualităţii creştin-ortodoxe româneşti, un semn că românii au început orice faptă istorică cu o biserică. Pentru valoarea sa artistică şi culturală, biserica „Sfântul Nicolae“ este inclusă în patrimoniul UNESCO.

„Mănăstirea a intrat pe făgaşul ei firesc“

Astăzi, la Mănăstirea Bogdana, pe lângă slujbele specifice unei mănăstiri, se desfăşoară şi alte activităţi, unele în folosul comunităţii. Pe lângă atelierul de sculptură, în curtea mănăstirii există un centru de diagnostic, unde copiii, elevii, studenţii şi persoanele în vârstă beneficiază de analize gratuite.

De asemenea, Mănăstirea Bogdana coordonează şi un ambiţios program de construire a unui aşezământ pentru copiii orfani, de fapt un cartier de vile, în care, după spusele părintelui stareţ Iustin Dragomir, după finalizare vor fi primiţi şi îngrijiţi copii de diferite vârste, indiferent de confesiune, pentru că „suferinţa nu are confesiune“, după cum s-a exprimat arhimandritul Iustin.

Ce doreşte să aducă nou acest aşezământ este, pe lângă găzduire şi îngrijire, oferirea unei şanse şi după vârsta de 18 ani, când cei fără familie sunt pur şi simplu alungaţi din instituţiile similare, care aparţin statului. Şi cum în grija mănăstirii sunt şi un număr de 23 de bătrâni care vor lăsa casele lor mănăstirii, părintele Iustin s-a gândit ca, în viitor, cei care vor părăsi aşezământul să primească acele case, rămase de la bătrâni.

Gândindu-se la istoria de aproape 650 de ani a mănăstirii şi la activităţile pe care mănăstirea le desfăşoară astăzi, după 16 ani de la redeschidere, stareţul Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, crede că totul se poate rezuma printr-o propoziţie simplă: „Mănăstirea a intrat pe făgaşul ei firesc“.

Sursa: Ziarul Lumina – Comoara călugărilor de la mănăstirea Bogdana.

ICOANE

Cititi si: Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 Iulie) – partea a II-a

Lasati un raspuns