Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

“Doamne, auzi-mi glasul…!”

În ultima vreme, tema rugăciunii este tot mai puţin frecventă în discursurile fraţilor. Unii nu abordează acest subiect considerând că este un lucru începător şi face parte din “cele dintâi adevăruri”, iar noi “de mult ar trebui să fim învăţători “ şi să ne ocupăm de adevăruri mai profunde. Adevărurile începătoare de la care ap. Pavel ne îndeamnă “să mergem spre cele desăvârşite” sunt adevărurile despre care doar vorbim şi niciodată nu le punem în practică. Din această cauză nu putem suporta mâncăruri mai tari şi nu putem trece la adevăruri mai adânci.

Există lucruri începătoare de la care un creştin trebuie să treacă spre cele desăvârşite, dar există şi lucruri “aparent” începătoare care trebuiesc exersate mereu, pentru ca fiinţa nouă ce se dezvoltă în simţurile noastre să poată respira necontenit aerul proaspăt de pe înălţimile Munţilor Sfinţi. Un astfel de lucru este rugăciunea.

Rugăciunea este activitatea primordială în viaţa creştină, este legătura pe care o stabilim cu Dumnezeu pentru a-I aduce laude şi mulţumiri. Cel mai înalt privilegiu la care poate aspira un muritor este primirea în audienţă de către Marele Suveran al Universului. Nimic nu este atât de semnificativ ca rugăciunea. Orice activitate a noastră poate să înşele în privinţa stării sufleteşti. Rugăciunea însă, nu. Ea este barometrul stării noastre sufleteşti. Este o activitate în camera dinăutru a inimii, o activitate de sfinţenie, o activitate fără de care toate altele ni se par fără valoare. Rugăciunea este cea mai înaltă parte a slujbei noastre. “Prin El (Isus Hristos) să aducem totdeauna lui Dumezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evrei 13:15). Aceasta este recomandarea apostolului. Noi, prin harul lui Dumnezeu, am fost făcuţi o preoţie sfântă, un popor deosebit, un neam ales. Se cade, dar, ca jertfele noastre de laudă să fie mereu pe buzele noastre. “Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela mă proslăveşte…” (Ps. 50:23).

La sfârşitul cap. 20 din cartea Exodului, citim cuvintele lui Dumnezeu adresate poporului Său: “Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire… În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta.” Copiii lui Israel aveau privilegiul de a construi în orice loc un altar de pământ (sau piatră necioplită), pentru a se închina şi a aduce jertfe. Israeliţii spirituali au, de asemenea, un astfel de privilegiu. Atât în comun cât şi în particular, pot să ridice câte un altar Domnului şi, în chip smerit, să adore pe Dumnezeu cu căldură şi sinceritate.

Din cauza obligaţiilor vieţii, a infirmităţilor şi a altor diferite piedici, există mulţi creştini care, uneori, nu se pot bucura împreună cu fraţii lor de adorarea colectivă. Dumnezeu vede mai bine ca oricine greutăţile lor. Dar în orice timp şi din orice loc îşi pot înălţa gândurile spre Tronul harului, şi fără multă ceremonie (fără pietre cioplite), se pot închina cu toată recunoştinţa şi respectul în faţa Creatorului, amintindu-I starea în care se află. Dumnezeu spune: “Voi veni la tine şi te voi binecuvânta.”

Să ne aducem aminte de Epafra. Un caracter deosebit. Un om de rugăciune remarcabil. Apostolul Pavel scria Colosenilor: “Epafra, care este dintre’ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru cei din Ierapole.” (Coloseni 4:12,13). Ce nobil exemplu! Se pare că în zilele noastre avem şi noi lipsă de astfel de oameni. Sigur că ne bucurăm şi suntem recunoscători faţă de toţi fraţii care ne predică Evanghelia, faţă de toţi care se ostenesc pentru ca, veştile bune să ne vină prin scris. Suntem recunoscători faţă de cei care, călătorind din ţară în ţară, din oraş în oraş, din localitate în localitate, prezintă mesajul Împărăţiei. Dar mai presus de toate acestea şi chiar înaintea lor, noi avem trebuinţă de spiritul rugăciunii, de rugăciunea fierbinte şi plină de zel. Avem trebuinţă ca toate lipsurile să le ducem la Tronul harului. Urechea Tatălui nostru este totdeauna deschisă. El iubeşte stăruinţa noastră în rugăciune.

Se spune că rugăciunea este respiraţia fiinţei noi. După cum corpul nostru are nevoie de aer, ca să poată persista, tot aşa fiinţa nouă are nevoie de rugăciune. Aerul proaspăt de pe înălţimile “Munţilor Sfinţi” îl putem respira numai în societatea lui Dumnezeu. Este necesar să venim mereu, îndrăznesc să spun, chiar într-un mod regulat la picioarele Domnului Isus, pentru a ne reînnoi provizia de aer ceresc. Altminteri, Făptura nouă se asfixiază. Rugăciunea menţine relaţia noastră cu cerul, dându-ne vigoarea şi tonusul spiritual.

Citim despre credincioşii Vechiului Testament, Moise, Iosua, David, Solomon, Ezachiel, Ezra, Neemia, că s-au aruncat cu faţa la pământ ca să laude pe Dumnezeu. Citim despre Domnul Isus, că a căzut cu faţa la pământ înaintea Tatălui. Citim despre diaconul Ştefan, despre ap. Petru, că au îngenuncheat în rugăciune. Deşi noi credem că Dumnezeu cercetează inima şi i-a seama mai puţin la manifestările noastre exterioare, totuşi credem că simte o plăcere atunci când copilul Său vine la rugăciune smerit şi cu respect faţă de El. Dacă comportarea noastră interioară o păstrăm să fie cât mai frumoasă şi în supunere, atunci această stare se va transpune şi în manifestările noastre exterioare. Făpturilor noi li se cade rugăciunea în genunchi. Această formă de închinare este cea mai înaltă expresie de cinstire a lui Dumnezeu. Solomon s-a rugat în genunchi la sfinţirea Templului. Ezra, când a auzit de păcatele poporului, s-a rugat în genunchi. Daniel, chiar în primejdie, pe când era în prinsoarea babiloniană, nu şi-a schimbat programul, ci a îngenuncheat de trei ori pe zi şi s-a rugat lui Dumnezeu. Ap. Pavel, în peregrinajul său, şi-a plecat de multe ori cu drag genunchii pentru toţi creştinii din vremea lui, rugându-se ca Dumnezeu să-i întărească cu putere. Când s-a aflat în Milet , în drum spre Ierusalim, a îngenuncheat împreună cu prisbiterii din Efes.

Toţi cei care au gustat cât de bun este Domnul, care pot privi printre astre şi chiar dincolo de ele, cultivă şi vor cultiva în continuare cu sinceritate şi evlavie, cu pasiune şi credinţă o viaţă adevărată de rugăciune.

Printre darurile secrete pe care un creştin le primeşte de la Dumnezeu, puterea rugăciunii este foarte importantă. În societăţile de fraţi unde rugăciunea este superficială sau chiar neglijată, dovezile unei vieţi spirituale lipsesc. Auzim adeseori despre puterea rugăciunii lui Ilie. Prisbiterul Iacov ne prezintă acest caracter, ca un argument la ce poate face rugăciunea stăruitoare. Deşi pe vremea lui Ilie existau în Israel şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, totuşi Ilie a fost singurul care a dorit ca serviciul lui Iehova să fie restabilit în ţară şi Dumnezeu să arate pe servul Său adevărat. El a dorit, de asemenea, ca Dumnezeu să fie glorificat înaintea poporului şi poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Ilie s-a rugat stăruitor pentru acest lucru.

Suntem şi noi plini de gelozie pentru Domnul şi pentru poporul Său? Îi amintim în rugăciuni dorinţa fierbinte pentru stabilirea Împărăţiei Sale? “…nu vă odihniţi deloc! Şi nu-i daţi răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pământ.” (Isaia 62:6,7)

Cele mai mari greşeli în viaţa noastră pot fi cauzate de neglijarea rugăciunii. A rugăciunilor ascunşi în odăiţă, a rugăciunilor în familie, a rugăciunilor în comunitate cu fraţii. Uneori jertfele noastre ni se par atât de slabe, de imperfecte, de incomplete, dar să nu uităm că avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu. El preia aceste jertfe, le completează şi le prezintă în Faţa Tatălui ca pe un merit al Său. Faptele noastre sunt dezbrăcate de orice slăbiciune şi îmbrăcate cu chipul Avocatului nostru. Acest fapt ne aminteşte de placa de aur curat pe care o purta Aron. Ea sta pe fruntea lui Aron şi Aron purta nelegiuirile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduceau darurile la altar. Dacă Aron era preotul lor, noi avem un preot şi mai bun – nu după rânduiala lui Aron ci, după rânduiala lui Melhisedec. După ce a purtat pe fruntea Lui, nu o placă de aur, ci o coroană de spini pentru păcatele noastre, El face în continuare slujba de Mare Preot, mijlocind pentru noi înaintea Tatălui.

“Doamne, auzi-mi glasul, dimineaţa!” – spunea omul după inima Ta, David. Noi Te rugăm auzi-ne glasul şi seara, şi noaptea, că Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. Ascultă-ne de fiecare dată când aducem la altar, potrivit voinţei Tale, toate mulţumirile, toată gratitudinea şi respectul nostru, prin Numele Domnului Isus. Te iubim din inimă, Dumnezeule. Tu eşti singura noastră fericire. Adu-Ţi aminte de noi după îndurarea şi bunătatea Ta. Îţi mulţumim! Amin.

Lasati un raspuns