Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Cina de Amintire

În fiecare an, luna Nisan poartă în ea o solemnitate sacră. Este ziua aducerii aminte a morţii Domnului nostru Isus Hristos. Raportat la numărul de fiinţe umane care au trăit pe pământ, de la Isus şi până în zilele noastre, nu mulţi oameni au devenit mai buni în urma gestului altruist al Domnului. Poate pentru faptul că unii n-au înţeles, ori n-au vrut să înţeleagă, pilda dăruirii de Sine a Mântuitorului, dar cu siguranţă patimile Celui ce s-a jertfit pentru omenire a lăsat urme adânci şi a produs transformări în inimile multor oameni, de la Golgota şi până azi.

Ultimele zile din viaţa pământească a Mântuitorului au fost atât de emoţionante, încărcate cu atâtea semnificaţii, încât cineva pe drept a spus că: “fiecare minut din acele zile reprezintă pentru omenire secole întregi de istorie şi civilizaţie.”

Nu prin articole şi paragrafe de lege, nu prin date istorice şi arhiologice, vom putea simţi şi explica patimile lui Isus, ci mergând împreună cu El pe drumul ce duce spre Betania, pe valea Chedronului şi la poalele Muntelui Măslinilor, unde se afla o grădină discretă şi intimă preferată de Isus pentru a se ruga, fie singur, fie împreună cu discipolii Săi. Era Ghetsimani. Patimile lui Isus le vom putea simţi şi înţelege mai bine urmându-i drumul pe la Ana şi Caiafa, prezenţa Sa în faţa tribunalului suprem – numit Sinedriu – apoi pe la Pilat şi până la vârful “Căpăţânii”. Cu procesiunea Golgotei şi actul funest săvârşit se încheie un capitol din istoria zbuciumată a neamului omenesc. De atunci Isus rămâne singurul şi cel mai sublim Ideal de perfecţie şi armonie care a trăit pe pământul nostru treizeci şi trei de ani şi jumătate.

Noi în fiecare an cu ocazia Cinei, ne aducem aminte şi vestim moartea Domnului nostru, rememorând evenimentele de atunci. Cum să nu vorbim despre Cel care păcatele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat supra Lui? Cum să nu vorbim despre Ghetsimani – grădina unde a început să pâlpâie nădejdea mîntuirii noastre? Cum să nu vorbim despre Golgota, pe a cărei culme Domnul a scris cu sângele Lui, iertare tuturora şi a semnat actul de naştere al tuturor copiilor Săi.

Voi reaminti aici, doar câteva puncte din tabloul vieţii Mântuitorului. Încep cu cele petrecute în Betania, în casa lui Simon Leprosul, unde Isus venise din Ierihon, de la Zacheu vamaşul. Era de faţă şi Lazăr. Adeseori Isus venea la casa din Betania pentru că acolo totdeauna a găsit nişte prieteni adevăraţi care L-au aşteptat şi l-au primit cu inimile pline de iubire şi bucurie. În Betania, Maria împinsă de iubire a jertfit lui Isus darul său. Mirul. Ea a spart vasul ei de alabastru plin cu parfum de nard curat, de mare preţ şi l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului. Din ev. după Marcu cap. 14:5 aflăm că mirul Mariei făcea cam 300 dinari. Un dinar era plata pe o zi a unui muncitor. Dar triumful iubirii Mariei, materializat prin gestul ei a fost picătura care a umplut paharul lui Iuda. Trezorierul ucenicilor a avut un comportament ciudat în seara aceea. Ceilalţi ucenici s-au unit cu el, invocând că mirul acela se putea vinde şi ajuta pe săraci.

Ce frumos este ca cineva să îngrijească de cei săraci. Înţeleptul spune: “Cine are milă de săraci împrumută pe Domnul”. Dar Iuda nu avea în vedere pe săraci, “ci el era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga lua el ce se punea în ea” – ne spune ap. Ioan. Atunci Isus a înfipt un ţepuş în inima lui Iuda, zicând: “Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, şi le puteţi face bine oricând voiţi: dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea , se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Am folosit referinţa din Marcu cap. 14:6-9).

Cina din Betania, despre care am amintit mai sus, a avut loc “cu şase zile înainte de Paşte…”, ne spune ap. Ioan în cap. 12 v 1.

Fiecare zi din săptămâna care a urmat, numită şi săptămâna patimilor a fost a fost foarte importantă.

Duminică – a doua zi, după sabat, numită în creştinătate şi Duminica Floriilor a avut loc intrarea lui Isus în Ierusalim. Mulţimile au strigat: “Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! (Matei 21:9). Isus a plâns pentru cetate şi i-a vestit dărâmarea.

Luni – Un smochin este blestemat pentru că nu a avut rod, ci numai frunze. Isus curăţeşte Templul din Ierusalim. Dă afară pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de porumbei.

Marţi – Smochinul blestemat este văzut uscat din rădăcină. Această zi a fost pentru Isus foarte încordată. În ea a avut loc cea din urmă răfuială cu necredinţa cărturarilor şi fariseilor. Isus părăseşte pentru ultima oră Templul. În seara aceleaşi zile, pe când se afla pe Muntele Măslinilor în drum spre Betania, Isus le spune ucenicilor profeţia Sa din Matei 24, despre dărâmarea Ierusalimului.

Miercuri – Isus a fost în Betania. Nu ştim ce s-a întâmplat acolo. Ştim doar că, în tot acest timp, puţin mai la miazăzi de Ierusalim, în casa marelui preot Caiafa se adunase Sinedriul. Erau hotărâţi să scape de acest învăţător rătăcit şi îndrăzneţ care, îi numise făţarnici, călăuze oarbe, nebuni, şerpi, pui de năpârci. Paharul se umpluse. Se sfătuiau cum să-l prindă cu vicleşug şi să-L omoare. Dar când? Că se apropia sărbătoarea. Nu în timpul sărbătorii, ziceau unii, ca să nu se facă tulburare în popor. Aşa a hotărât sfatul preoţilor. Dar sfatul divin a fost altul. Tocmai în timpul sărbătorii pentru că El trebuia să fie mielul de Paşte. Şi tocmai aşa s-a întâmplat – “după sfatul hotărât şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”. Tot în această zi, Iuda a părăsit Betania şi alăturându-se celor care îL urau pe Galilean a negociat cu ei vânzarea Lui. Aşa dar, trădarea avusese loc, urma prinderea. “În timpul cinei, diavolul a pus în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă…” (Ioan 13:2). Ţepuşul din cuvântul lui Isus, înfipt în seara ungerii Sale cu mir, a intrat tot mai adânc în inima lui Iuda şi el n-a mai putut suporta. A dorit răzbunarea. Puţine trădări au fost atât de mârşave ca aceea de care a avut Domnul parte. Iubirea de bani a crescut în inima lui Iuda peste măsură, până acolo că a fost în stare să-şi vândă Învăţătorul cu numai treizeci de arginţi, preţul unui sclav din vremea aceea, sau poate mai puţin. Un om care este în stare să-şi trădeze pe cel mai bun prieten al său, dovedeşte că şi-a murdărit orice simţ nobil al fiinţei sale, dacă l-a avut vreodată. Cu aceasta s-au împlinit cuvintele proorocului Zaharia care vorbeau de poporul ce şi-a vândut păstorul cu treizeci de arginţi.

Joi – a fost ziua în care trebuiau jertfite Paştele. Isus a însărcinat pe Petru şi Ioan să facă pregătirile. Unde voieşti să le pregătim? “Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţii: Învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta.” Cine a fost omul care a avut cinstea să găzduiască de Paşte pe Isus cu ucenicii Săi, nu ştim. Poate că îl vom cunoaşte odată. Unii şi-au dat cu părerea că ar fi fost Nicodim. Nu ştim. Alţii au spus că aceea cameră mare ar fi una şi aceaşi cu cea amintită în F.A cap 1v13, numită odaia de sus. Dar nici aceasta nu ştim. Ştim, însă, un singur lucru – că omul acela a fost unul în care Isus se putea încrede. Tot un astfel de om a fost şi cel din Betfaghe, din Muntele Măslinilor, care a împrumutat lui Isus măgăruşul pentru a intra în Ierusalim. Aceste lucruri ne învaţă, ca şi noi, în orice timp să fim la dispoziţia lui Isus. Să fim totdeauna oameni pe care Domnul să se poată baza. Proprietarul casei unde Isus a mâncat Paştele cu ucenicii, cu bucurie i-a dat Învăţătorului tot ce avea mai confortabil. Aşa a făcut şi Maria care i-a jertfit cel mai scump parfum de nard curat.

Când a sosit ceasul, fiecare şi-a ocupat locul la masă. Isus a spus: “Am dorit mult să mănâmc Paştele acesta cu voi înainte de patima Mea.” După acestea Isus s-a tulburat în duhul lui, a mărturisit şi a zis: “Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi mă va vinde”. Apostolii se uitau unul la altul şi nu ştiau despre cine vorbeşte. Au început să zică fiecare: “Nu cumva sunt eu Doamne?” Iuda l-a întrebat şi el: “Nu cumva sunt eu Învăţătorule?” Da, i-a răspuns Isus, tu eşti, ce ai de făcut fă repede. Atunci Iuda a ieşit afară şi a plecat. Era noapte.

După plecarea lui Iuda, Domnul a instituit Cina de amintire. Apostolul Pavel ne spune că: “ori de câte ori mâncăm pâinea aceasta şi bem paharul acesta, vestim moartea Domnului până va veni El”. Despre pâinea şi vinul, ce reprezintă trupul şi sângele Domnului, am vorbit într-un discurs din anul 2007.

În noaptea Cinei, Isus şi-a deschis visteriile inimii şi le-a spus apostolilor nişte cuvinte şi făgăduinţe de mare preţ. Isus ştia că ucenicii vor trece printr-o noapte întunecoasă, de aceea a dorit să-i îmbărbăteze cu iubire. Îl înştiinţează pe ap. Petru: “Simone, Simone, satana va cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” Nu era Petru întors la Dumnezeu? Nu lăsase el toate ca să urmeze pe Isus? Ba da; dar încrederea în forţele sale proprii, încă, n-o lăsase. Petru n-a înţeles nimic din spusele Domnului şi insistă: “Doamne cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte.” Atunci Domnul îi spune că înainte de a cânta cocoşul, el va tăgădui de trei ori.

Dintre multele sfaturi pe care le dă Isus prietenilor Săi, în ultimele momente petrecute cu ei, sunt foarte semnificative cele legate de dragostea frăţească şi de lucrarea Mângăitorului. A urmat rugăciunea din Ioan 17, apoi prinderea Sa în Ghetsimani.

Cât de profund putem noi, oare, pătrunde taina rugăciunii şi a plânsului din Ghetsimani? Ne-am întrebat vreodată ce s-a petrecut în adâncul fiinţei Domnului nostru când a trebuit să primească sărutul viclean al prietenului Său? Întrebări delicate care ne vor urmări, dacă suntem sinceri, tot timpul călătoriei noastre pământeşti. A urmat apoi Procesul Mântuitorului, cel mai zguduitor exemplu de proces aranjat, cu sentinţă dată dinainte. Un asasinat premeditat.

Sensul întreg al sinistrei tragedii de acum două mii de ani, nu este recunoscut nici azi de către cei care au pus la cale acest lucru. “Ana şi Caiafa” continuă să fie convinşi că au aplicat corect legile, şi că în Procesul Celui ce s-a numit Fiul lui Dumnezeu, dreptatea este de partea lor, deşi prof. Zaharia le atrage atenţia că va veni o vreme când: “îşi vor întoarce privirile spre Cel ce L-au străpuns şi îL vor plânge cu amar.” Iuda însuşi este cel mai elocvent exemplu de martor declarat al nevinovăţiei lui Isus, prin afirmaţia: “Am păcătuit, căci am vărsat sânge nevinovat”.

În seara când vom celebra Cina de amintire să ne ducem toţi cu gândul, alături de Domnul în Ghetsimani. Să ascultăm la poarta grădinii, cu o ureche supusă, încheierea rugăciunii lui Isus: “Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Şi Tatăl a voit ca, prin harul Său, să guste moarte pentru toţi. Amin.

Lasati un raspuns