Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Lira Tracă versus Coroana Sfântului Ştefan

Atacurile concertate asupra culturii şi spiritualităţii româneşti (în speţă împotriva identităţii naţionale) se fac pe toate căile, din toate părţile şi cu toate armele. Principalul „combatant” în această ofensivă fără precedent (şi principalul beneficiar, într-o perspectivă visată) este UDMR-ul – „calul troian” al nostalgiilor imperiale maghiare în Parlamentul şi Guvernul României. Nu insist, pentru că voi reveni într-un alt context, dar ţin să reamintesc că lucrările Congresului UDMR din februarie 2011 au fost deschise cu imnul Ungariei (vezi articolele „La congresul UDMR, Partidul Naţional Liberal a renunţat la particula NAŢIONAL” şi „Demonstraţia de forţă a UDMR-ului”).

Despre planificarea murdăriei

„A tăcea în fața unui atacator necinstit este o atitudine la fel de sinucigașă, ca și încercarea de a-i respinge acuzaţiile în termeni <elevați>, dându-i o demnitate pe care el nu o are” – spunea Olavo de Carvalho în <Spirala tăcerii şi banalizarea crimei>. Şi continua: „Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi sună degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece, superioară, care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi, prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal”.

Ficţiunile lui Marko Bela

La deschiderea oficială a târgului de carte, vicepremierul României, Marko Bela, a ţinut un discurs criptic – ba, mi s-a părut mie, chiar uşor ameninţător – despre puterea ficţiunii asupra realităţii: „Probabil că, acum 20 de ani, ar fi fost nu numai o ficţiune, dar ceva extrem de exagerat, chiar şi în lumea literaturii, să ne gândim că, peste 20 de ani, în 2011, în numele Ministerului Culturii şi al Guvernului României, va inaugura acest eveniment, extrem de important, un ministru al Culturii de naţionalitate maghiară. Mai mult, scriitor. Tot atât de exagerat ar fi fost dacă am fi vorbit despre un secretar de stat, ministru, de fapt, al Culturii din Ungaria, care pe atunci stătea în băncile Senatului României – mă refer la domnul Szocs Geza – împreună cu mine. (…) Am vrut cumva să trag un semnal de alarmă către scriitori că, uneori, în orice ficţiune există riscul de a se realiza”...

Nu ştiu la ce ficţiune făcea referire domnul Marko Belo, dar am toate motivele să cred (sau să mă tem!) că se referea la ficţiunea politică a Ungariei Mari sau la Imperiul Coroanei Sfântului Ştefan (sau la altele mai mărunte, ca autonomia Ţinutului Secuiesc, sau consulatul secuiesc de la Bruxelles). N-am nicio dovadă în acest sens, dar m-am gândit, cu aceeaşi „nevinovăţie” a intenţiei, ca, printr-un fel de mişcare de „aikido”, să redirecţionez sensul acestui discurs. Mai făcusem asta, la Craiova, dar într-un alt cadru şi cu altă semnificaţie…

Foto: Robert Stănciugel

Strategia „calului troian” şi „tehnica ofertei iluzorii”

Sâmbătă 28 mai, în cadrul Bookfest, aveam programată lansarea cărţii mele „De ce urâm femeile?”. Printr-un fericit concurs de împrejurări, cu ajutorul prietenilor de la „Bucureştii Vechi şi Noi” şi, în special, al „complicelui” Horia Barna (care făcea parte din stafful organizatoric al Târgului), lansarea a fost repartizată pe scena Arena a generosului stand al editurilor maghiare (Ungaria a fost, anul acesta, invitat special al Bookfest). Profitând de acest context, am renunţat la lansarea propriu-zisă a cărţii şi am improvizat, folosindu-mă de strategia „calului troian”, o mică lecţie de spiritualitatea tracă. În momentul în care toată lumea se aştepta ca subsemnatul să ţină un speach despre “De ce urâm femeile?”, din dreapta publicului a apărut, cântând la cobză, rapsodul Ion Creţeanu, îmbrăcat în ipingeaua lui roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani. După câteva piese vechi cântate în faţa publicului, din ce în ce mai numeros (se adunaseră, la un moment dat, peste 200 de persoane, atrase de strania apariţie a cobzarului, dar mai ales de muzica sa, care se auzea în tot pavilionul), am luat totuşi cuvântul: “Îmi cer scuze că v-am minţit… V-am chemat la una şi vă ofer alta. Acest eveniment este, de fapt, ilustrarea unui text din cartea mea, <De ce urâm femeile?>, pe care ar fi trebuit să o prezint acum. Textul cu pricina se află la pagina 39 şi se numeşte <Tehnica ofertei iluzorii>… Consider că sunt lucruri mai importante decât <De ce urâm femeile?>. Care e o carte bună – vă spun asta, ca să epuizăm totuşi subiectul – puteţi s-o cumpăraţi liniştiţi, nu veţi regreta. Dar oricât ar fi de bună, ea se înscrie în spaţiul restrâns, totuşi, al culturii. Or, ceea ce vreau să vă prezint eu aici ţine de spiritualitate, adică de zona lucrurilor esenţiale, generatoare de cultură”.

Ion Creţeanu lângă Ferencz Liszt

A urmat un concert impresionant al lui Ion Creţeanu, completat de câteva intervenţii verbale ale subsemnatului, privind vechimea şi încărcătura spirituală a cobzei: “E posibil ca acest instrument sălbatic, primitiv, care e cobza, să fie instrumentul la care cânta Orfeu. Cea mai veche referinţă scrisă privind asocierea dintre Orfeu şi Lira Tracă – aşa numeau romanii cobza – am găsit-o într-un document din 1833 din Italia, mai exact în arhiva Academiei Regale din Mantova, în comentariul ataşat unui basorelief antic, reprezentându-l pe Orfeu în Infern… Avem şansa, sustenabilă cu argumente istoriceşte acceptate, să fim posesori, prin patrimoniu imaterial, ai instrumentului la care cânta acel trac pe nume Orfeu – simbolul universal al muzicii. Dar cercetarea trebuie s-o facă etnologii, care sper să ridice de jos această mănuşă aruncată de un jurnalist”. Spre sfârşitul acestei pseudo-lansări de carte, mi-am divulgat scenariul: “Mă bucur că această lecţie de spiritualitate tracă a avut loc tocmai aici, pe scena standurile maghiare, pentru configurarea, în termeni reali, a unui schimb cultural corect. Nu cred că, pe parcursul târgului Bookfest 2011, această scenă a avut vreodată un public atât de numeros. Ceea ce, pentru mine, este o mare răsplată”.

Înainte de a coborî de pe scenă, împreună cu Ion Creţeanu, nu m-am putut abţine şi am adăugat: “Fotografiaţi-l pe cobzar lângă imaginea lui Ferencz Lizt de pe panou. Ei doi, prin ceea ce reprezintă, sunt compatibili şi eterni. La acest nivel de comunicare nu există problema regionalizării şi autonomiei… Şi nu uitaţi să cumpăraţi <De ce urâm femeile?>. E o carte bună”.

Foto: Dana Popovici

Foto: Florian Silişteanu

Foto: Dana Popovici

Foto: Robert Stănciugel

Sursa: www.certitudinea.ro

Preluare dupa http://reteaualiterara.ro

Lasati un raspuns