Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 August) – partea a III-a

SCRIERI

Pentru cei râvnitori cu adevărat pentru credinţa strămoşească.
Fraţilor şi surorilor întru Hristos,
Aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s-au amăgit de covrigi roşii şi care se feresc de vântul înşelăciunii.
Pentru ceilalţi care au început să dănţuiască „hora Crivăţului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu şi cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile… Eu am tunat şi am fulgerat către toţi (prin foile mele) ca să vă feriţi de bătaia vântului de Miază-Noapte.

Iar acum când a început ploaia cu banii roşii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credinţă îşi păzesc paşii de alunecare, iar cei slabi din fire şi dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinţei, dar puţini o păzesc astăzi neprihănită.

Nu vă miraţi că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulţi se botează, însă darul puţini îl păstrează. Când vedeţi pe unii că aleargă singuri spre înşelăciune, atunci să cunoaşteţi că la unii ca aceştia pecetea darului este ştearsă şi uşor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei şi făgăduinţele se calcă fără milă.

Dar noi, fraţilor, să-i lăsăm pe aceştia în „sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă şi nu vom greşi.

În curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc şi nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsaţi să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca şi Sfintele Mironosiţe.

În calea noastră stau la pândă vameşii şi fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. „Îndrăzniţi, zice Domnul, Eu am biruit lumea.”

Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburaţi fraţii mei, căci abia a început ploaia „covrigilor”. Pe mulţi poate să-i „ude” dacă nu vor fi cu pază şi cele care se văd astăzi, sunt mici faţă de cele ce urmează.

Eu unul vă sfătuiesc pe cei cari urmaţi tradiţiile noastre strămoşeşti, să nu vă tulburaţi şi cu alţii să nu discutaţi.

Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învaţă din păţaniile altora, atunci lăsaţi-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roşii. Aceşti covrigi sunt vopsiţi cu sângele mucenicesc al fraţilor noştri credincioşi din ţară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea şi din sângele lor se plămădesc bacşişuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din ţară (de după perdeaua roşie) este ca să farmece ochii şi să astupe urechile celor bicisnici şi neştiutori. Nu mai faceţi vorbă cu ei şi nici nu căutaţi să-i pârâţi ori să-i denunţaţi, ci mai vârtos s-ar cădea să-i plângem pe unii ca aceştia, căci nu ştiu sărmanii la care „domnii au slujit şi câtă pagubă vor dobândi”.

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: când fraţii noştri de o credinţă şi de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmaşului credinţei, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecaţi grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credinţă şi să arătăm „Mila Păcii” către toţi, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Despre Întristare – Boldul învierii sufletești și boldul morții. Întristarea.

În Patericul Sfinților Părinți scrie despre un frate care mult se întrista și plângea mereu pentru păcatele sale. Într-o zi I s-a arătat lui Domnul, zicându-i: “Ce plângi, omule, ce te întristezi așa?” și a răspuns fratele: “Nu voiești, Doamne, să plâng și să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am scârbit?” Atunci Domnul, întinzându-și mâna, a pus-o pe capul lui, zicând: “De acum nu te mai scârbi, de vreme ce tu Te-ai scârbit pentru Mine, Eu nu Mă voi scârbi asupra ta, căci dacă sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai vârtos îți voi da iertare și ție și la tot sufletul care se pocăiește curat!“

După aceasta, venindu-și în sine, fratele s-a aflat cu inima plină de toată bucuria și s-a încredințat că Domnul a făcut milă cu dânsul. Deci, toată viața lui a petrecut-o cu multă smerenie, mulțumind lui Dumnezeu totdeauna. Din această pildă se vede cât de mare este folosul pe care-l dobândim din întristarea cea după Dumnezeu și cât de mult prețuiește Dumnezeu această întristare a noastră.

Întristarea este de două feluri și anume: este întristare care omoară sufletul și este întristare care sfintește sufletul. Întristarea care este amestecată cu deznădejde este boala otrăvitoare pentru suflet, pentru aceasta zice și Sfântul Apostol Pavel: “Să nu vă întristați ca cei ce n-au nădejde“. Iar întristarea cea pentru păcate, care este însoțită cu nădejdea mântuirii vine din lucrarea Duhului Sfânt, care ne vorbește prin glasul conștiinței. Mustrarea această a conștiinței, care nu se desparte de nădejde este călăuza cea sfântă care ne duce spre mântuire.

În cartea cea pentru Mărturisire scrisă de Sf. Nicodim Aghioritul (în grecește) aflăm următoarele cuvinte despre boala întristării celei fără de nădejde, care se mai cheamă și deznădăjduire: “Deznădăjduirea este răutatea cea mai mare și cea mai vătămătoare din toate răutățile“. Deși toate păcatele sunt potrivnice lui Dumnezeu, sunt numai pe de-o parte dimpotrivă, pe când deznădejdea este pe de-a-ntregul împotriva lui Dumnezeu, în toate direcțiile și în toate privințele, căci ea combate pe Dumnezeu și-L scoate afară din suflet, socotind răutatea drept Dumnezeu și pe diavol pricinuitor al răutății.

Omul cel cuprins de boala deznădejdii socotește că răutatea este mai puternică decât bunătatea lui Dumnezeu și mai nemărginită decât însăși nemărginirea lui Dumnezeu. De vreme ce el nu mai crede că Dumnezeu poate să-l mântuiască, prin aceasta omul socotește că răutatea este mai presus decât Dumnezeu.

Dar oare poate să fie o necinstire și o nechibzuință mai mare ca aceasta? Adică a socoti cineva că neputinciosul păcat este mai tare decât Cel Atotputernic sau că cel scurt întrece pe Cel nemărginit și cel fără ființă ar fi mai presus decât Cel pururea fiitor? Pentru aceasta scrie la “Mărturisirea Ortodoxă” că deznădăjduirea este un păcat împotriva Duhului Sfânt.

Sfântul Vasile cel Mare zice că dacă s-ar putea măsura adâncul milostivirii lui Dumnezeu, atunci ar fi iertat, adică s-ar îngădui și deznădăjduirea, socotind mulțimea păcatelor noastre. Dar câtă vreme păcatele noastre se pot număra și se pot măsura, pe când mila și îndurarea lui Dumnezeu este cu totul nemăsurată, deci pentru asta nu se cade să fie deznădăjduirea, ci să cunoască omul mila lui Dumnezeu și să-și arate la duhovnic păcatele sale.

Deznădăjduirea este împotriva judecății celei drepte căci ea nu are loc între cele omenești și iată pentru ce anume: câtă vreme cel care a păcătuit mai trăiește încă, acesta este semn că Dumnezeu îl primește și nu l-a părăsit. Nu l-a pierdut, așa cum se cuvenea atunci când a păcătuit, ci l-a lăsat să trăiască, anume ca să se pocăiască. Despre asta ne încredințează Sf.Grigorie Palama.

Deznădăjduirea este semănată de către diavol, după cuvântul Sf. Efrem Sirul, căci înainte de a săvârși omul păcatul, îi șoptește că nimic nu este păcatul, iar după cădere îi zice că păcatul este atât de mare, încât nu mai este iertare pentru el.

În sfârșit, să fim încredințați că deznădăjduirea este împotriva Sfintelor Scripturi din Legea Veche și din Legea Nouă. Căci în Sfânta Scriptură se înfățișează de mii de ori mila cea negrăita a lui Dumnezeu, prin care primește totdeauna pe cei păcătoși.

Atâtea și atâtea pilde arată potrivnicia deznădăjduirii. Atâția păcătoși, împovărați cu nenumărate păcate arată că s-au mântuit de la începutul lumii numai pentru că nu și-au pierdut nădejdea, cum au fost: Lameh, Manase, Nabucodonosor, David împăratul, apoi femeia cea desfrânată, vameșul cel smerit, Fiul cel pierdut, tâlharul cel credincios, Pavel cel habotnic și Petru verhovnicul, precum și toți ceilalți care s-au mântuit. Păcatul deznădejdii este și împotriva cuvintelor Sfinților Părinți care învață pe cei păcătoși să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu și să arunce deznădejdea, dovedind că nu este niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

“Fericit este omul care nădăjduiește spre Domnul” – zice Sf.Proroc David – “Că prin nădejdea aceasta ne-am mântuit” strigă Sf.Ap.Pavel”.

Sursa: Sfântul Ioan Iacob Românul, “Hrană duhovnicească“, Editura Lumină din Lumină, 2006.

<sus

Poezii ale Sfântului Ioan de la Neamţ (Hozevitul).

Imnul Credinţei

O, preavoslavnică credinţă,
Tăria sufletului meu,
Prin tine mi s-a dat putinţă
Să caut către Dumnezeu.

Când sufletul se alăptează
Cu darul tău dumnezeiesc,
Durerea mea se alinează
Şi scârbele se potolesc.

Când valurile ameninţă
Ca să scufunde „luntrea mea”
În tine Sfânta mea credinţă
Mă sprijinesc de-a pururea.

Iar când de multă slăbiciune
Greşesc Celui ce m-a zidit,
Îmi dai curaj la rugăciune
Să nu fiu deznădăjduit.

În viaţa asta necăjită
Cu tine eu mă întăresc,
Credinţă prea blagoslovită,
Odorule dumnezeiesc!

Atunci când vreau să mă doboare
Vrăjmaşii cei neîmpăcaţi,
La tine eu găsesc scăpare
Şi ei rămân prea ruşinaţi.

Iar la sfârşitul vieţii mele
Nădăjduiesc că şi atunci
Adăposti-mă-vei de rele
Şi de înfricoşate munci.

Turnul Babel
(din vremea noastră)

Mintea omului de astăzi
Umblă după născociri,
Care pregătesc pierzarea
Necăjitei omeniri.

Goana după stăpânire
Şi nesaţiul de averi
Izgoneşte iarăşi pacea
Care ne zâmbise ieri.

Dragostea cea creştinească
Stă departe, la surghiun,
Iar în urmă creşte ura
Contra „binelui străbun”.

Lumea vrea ca să-şi croiască
Viaţă fără Dumnezeu
De aceea cu grăbire
Face născociri mereu.

Un potop de bună voie
Singură şi-a pregătit
Iar pe „chivotul salvării”
Lumea l-a dispreţuit.

Omul îşi găteşte iarăşi
„Turnul Babel” pe pământ,
Vrând să strice temelia
„Sfântului Aşezământ”.

„Limbile” aproape toate,
Iarăşi s-au amestecat
Şi nu-i mult până le vine
Ceasul de încăierat!

Vântul pustiirii
(Urgia cerească)

Iarăși lupte, iarăși sânge
Iarăși zgomot de război,
Iarăși lacrimi nesfârșite,
Iarăși valuri și nevoi!

Când a șters sărmana lume
Lacrima de pe obraz,
Au venit năpraznic iarăși
Alte valuri de necaz.

Văduvele iar vor plânge
Cu bătrânii cei sărmani
Și copiii vor rămâne
Iar cu miile orfani.

Pustii-se-vor orașe
Și pe mulți îi vor robi,
Unde sunt cântări deșarte,
Gloanțele vor dănțui.

Iar în locul răsfățării
Și al luxului nebun,
Va domni de-acuma groaza
Și cutremurul de tun.

Care azi, (de zburdăciune),
Umblă goi, nerușinați,
Vor ajunge ca să umble
De nevoie dezbrăcați.

Când sporește răutatea
Se scârbește Dumnezeu,
Pentru asta vin în lume
Și războaiele mereu!

(Cea din urmă poezie scrisă
de Sf. Ioan Iacob, la 15 iulie 1960)
Sursa: Sfântul Ioan Iacob Românul, “Hrană duhovnicească“, Editura Lumină din Lumină, 2006.

ICOANE

Icoana Sf. Ioan Iacob
de la Schitul Lacu.

Icoana Sf. Ioan Iacob
de la Dervent.

Icoana Sf. Ioan Iacob de la
Aşezământul Românesc de la Ierihon.

Icoana Sf. Ioan Iacob de la
Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul.

Icoana Sf. Ioan Iacob de la
Aşezământul Românesc de la Ierusalim.

Preluare dupa http://sfintiromani.ro

Cititi si: Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (5 August) – partea a II-a

Lasati un raspuns