Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca: “Sfaturile evanghelice sau poruncile desăvârşirii”

“Călugării deci, vrând să înveţe ştiinţa mântuirii, sau meşteşugul izbăvirii din cele de aici şi stămutarea în cele de dincolo, dau aceste trei sfinte făgăduinţe: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Făgăduinţele acestea, când sunt făcute dintr-o convingere statornică, surpă pe rând toate patimile şi izbăvesc pe nevoitor de toate cursele vrăjmaşului; căci acestea sunt sfaturile evanghelice şi urmarea Mântuitorului. Astfel sărăcia e dezlipirea sufletului de orice lăcomie de avere sau iubire de argint, precum şi dezlipirea de gândul averii. Cel dezlipit cu sufletul de acestea, de va avea şi avere în grijă, nu va fi împătimit de ea, şi nu-şi va pierde cumpătul, când s-ar întâmpla să o piardă. Fecioria stă împotriva a toată desfrânarea. Nevoinţa ei urmăreşte să aducă firea la linişte sau la nepătimire, ca la o stare de la sine înţeleasă a firii pe care firea a avut-o odată. Ascultarea însă este făgăduinţa cea mai grea: mucenicia pe viaţă. Toţi i-au zis aşa. Greutatea ei cu adevărat stă şi în îndărătnicia firii, sălbăticită de păcate, dar stă şi în scăderile povăţuitorilor. Dacă povăţuitorii n-au cuvântul acoperit cu o sporită viaţă duhovnicească şi nu au patimile stinse, n-au cu ce te îndemna la ascultarea desăvârşită, decât cu puterea mărimii sau cu mărimea puterii. E vorba de o ascultare care opreşte mintea ascultătorului de a mai cumpăni cuvântul şi sare să-l facă întocmai, chiar de l-ar costa viaţa. Ascultătorul nu mai face nicio socoteală cu viaţa, liniştit că duhovnicescul său părinte i-a luat grija vieţii şi l-a scutit de toate primejdiile socotirii. Desăvârşit nu poţi asculta decât de un sfânt. Aceştia însă fug de slujba poruncirii.
Totuşi spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine (în mănăstire); căci ascultarea e rânduită împotriva patimilor minţii: mândria, părerea şi slava deşartă, şi cine are de gând să scape de acestea nu stă să cumpănească sfinţenia mai marelui. Ascultarea desăvârşită e vestita, tăiere a voii care, de multe ori, e tot una cu tăierea capului. Ascultătorul desăvârşit nu mai are război cu necazurile ce vin în urma iubirii de sine şi nici lupte cu grija vieţii care l-a scos din rai. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi şi urmarea Mântuitorului. Ea ne învaţă smerenia care ucide toate patimile şi linişteşte sufletul. Ea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuţi duhovniceşti. Ascultarea aceasta stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.”

“În fiecare om este închisă o măsură a lui, după cum ne asigură şi Sfântul Pavel; peste aceasta să nu treacă nimeni, dar nici să nu se lenevească nimeni a o ajunge. Arătarea şi împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor naşterii noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârşirea, cea la măsura fiecărui ins. Fiecare e înzestrat şi trimis să împlinească un rost a lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea şi înţelegerea a acestui rost sau destin ascuns în noi în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoştinţa şi luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija şi meşteşugul să înlăture toată piedica şi nepriceperea, ca să poată avea loc de ele voia cea bună a lui Dumnezeu, care era ascunsă în tine. Duhovnicul sau stareţul ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credinţei, ce vor avea să aibă. De aceea toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât înseşi patimile.
Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi. Prin acea prietenie a duhovnicului cu Dumnezeu, despre care nu ne mai tocmim, el va întoarce sau va atrage voia omului la voia lui Dumnezeu, făcându-l să vrea şi el ce vrea Dumnezeu. Atunci vei fi în ascultarea care era în Hristos Iisus, şi dreptul, sluga lui Dumnezeu, va întoarce dragostea ta la dragostea lui Dumnezeu, iubind şi tu ce iubeşte Dumnezeu: atunci va fi în noi simţirea care era în Iisus. Duhovnicul va întoarce şi mintea noastră de la atâta umblare pustie în afară, şi o va face scaun lui Hristos – Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii. La aceste stări însă nimeni să nu încerce să ajungă singur, căci nu va ajunge sau va ajunge rău. Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta  mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni. Şi aşa mai departe. E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului, şi, răbdând cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi; straja atenţiei la porţile simţurilor, ca să nu intre pruncii vaviloneşti, care, făcându-se bărbaţi, ar fi mai greu de scos. Deci cum se arată aceia, să-i şi lovească de Piatră, ca să nu ajungă cu ei până la luptă. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot aşa cu neputinţă, ca şi a crede că poţi opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin şi vremuri fără furtună.
Începătorii pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveşte de asuprirea momelilor vicleanului – ceea ce-i îndatorează cu o mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, ştiind că se luptă El în locul lor. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo se bat furtuni mari şi se rup aripile minţii. Fiindcă de multe ori e atrasă mintea şi, furată de vrajă cum e, uşor poate fi mişcată de bucurie străină. De aceea Sfinţii Părinţi ne atrag luarea aminte să ne împotrivim acestei răpiri a minţii, pentru că dincolo, mari şi multe sunt primejdiile, în care începătorii pot să-şi frângă mintea. Începătorii trebuie să stea cu mintea de strajă la porţile sufletului, ca să nu intre ca un foc bucurie străină în cetate. Vremea nevoinţei pentru unii e mai scurtă, pentru alţii mai lungă, pentru unii mai uşoară, pentru alţii mai grea, şi pentru foarte mulţi ţine toată viaţa. Dar pentru cei ce nu judecă pe nimeni, Mântuitorul zice că fără nevoinţă intră în împărăţie. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoatere din rădăcină a patimilor – ca pe urmă locul să fie ars cu lacrimile pocăinţei – fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut în fire porcii patimilor: dealuri şi văi, nu e chip de a primi pe Iisus şi-ajunge în ceata a doua a luptătorilor, a celor sporiţi. Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârşite. Nimic n-a mai rămas de care să le mai fie împătimită inima, nici de ei înşişi, nici din altceva din cele de aici. Cât despre patimi, singura lor avuţie, prin nevoinţa cea de bunăvoie, au risipit-o, au ajuns săraci şi s-au făcut ca un crin în pustie.”
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.
Selectie de text realizata de dra. Irina Coşoveanu

Lasati un raspuns