Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Sexualitatea ortodoxă: în familie, în mănăstire, în grup. Pamflet

Din ciclul “Noul Totalitarism Crestin”

În ciuda aparenţelor, nu cred că atributul definitoriu al sexualităţii ortodoxe este monogamia, ca extensie a loialităţii. Ci mai degrabă posesia, cu toate formele ei de dominare.
Dar mai întâi ce înţeleg prin sexualitate ortodoxă? Prin acest termen adresez componenta de comportament socio-psihologic indusă de doctrina şi propaganda creştină ortodoxă cu privire la sexualitate. Militantismul ortodox induce o tipologie a comportamentelor sexuale care, în jocul de-a păcatul şi canonul, duce consumatorul tipic de ortodoxism la o dedublare psihologică care frizează schizofrenia.

Ipoteză: sexul este un păcat dacă nu este făcut pentru procreere.

Argumente:
Avortul este un păcat de moarte
Contracepţia (inclusiv sterilizarea) este un păcat grav
Onanismul (şi alte forme de autosatisfacere) – un păcat suficient de grav ca Onan să fie omorât de Dumnezeu. Culmea, aici e uneori introdus şi sexul cu prezervativ!
Homosexualitatea – văleu!

Demonstraţie:
Vă rog să imaginaţi alte forme de a avea plăceri sexuale fără a intra sub incidenţa unuia dintre păcatele enumerate mai sus. Evident, care să nu presupună o procreere aleatorie.

Concluzie:
Sexualitatea ortodoxă presupune, principial, două abordări mari şi late: animal de prăsilă sau abstinent, reproducător sau eunuc, turmă sau păstor. Evident cu presupunerea implicită că păstorul nu face sex cu alt păstor (e exclus prin definiţie, teoretic cel puţin)…

Dacă pe de o parte sexul nu este acceptat doctrinar decât în ipoteza procreării iar pe de altă parte credincioşii, alături de îndrumătorii lor spirituali, se acuplează în draci, în toate variantele posibile, atunci avem o situaţie schizofrenică în care dedublarea personalităţii este asumată din start: persoana care trebuie să fiu pentru a-mi asigura un loc călduţ de-a dreapta creatorului este esenţial diferită de persoana care trebuie să fiu pentru a răspunde nevoilor mele sexuale.

Ipoteză: toată lumea şi-o trage – în familie, în mănăstire, în grup

Argumente şi demonstraţie – cum o facem fără a avea câte 10 copii:
Sex rafinat. Bazat pe contracepţia modernă în familiile care altfel se consideră profund religioase şi sunt adeseori „stâlpi ai bisericii”. Acest păcat, mărturisit, este periodic iertat cu impunerea de diverse canoane uşoare (propun să le numim pseudo-canoane). De multe ori o donaţie este suficientă.
Sex grotesc. Implică avortul sau contracepţia primitivă la femeile mai puţin educate, mai sărace, dar care de asemenea se consideră credincioase fără urmă de îndoială. Context completat de obicei de un bărbat de tip brută sau în cel mai bun caz indiferent faţă de femeie şi de responsabilităţile care incumbă din naşterea unui copil. Acesta e „calul de bătaie” al preoţilor şi această categorie primeşte de obicei canoanele cele mai grele. Pedeapsa are ca pivot lipsa de împărtăşanie, care poate merge uneori până la „pe viaţă”. Penitentul rămâne un fel de creştin „fără carnet de membru” şi fără garanţia mântuirii după moarte. (Remarcabilă perversitatea Bisericii în aceste cazuri, de reţinut pentru viitoare modele dictatoriale îmbunătăţite).
Sex sprinten. Infidelitatea, sexul în afara sau în absenţa căsătoriei. Permite portarea responsabilităţii asupra celuilalt partener. Ca păcat e tratat relativ mai puţin dur de pedepsitorii ortodocşi. De asemenea, trece într-un con de umbră problema sexualităţii neînfrânate (un caz ciudat, în care un păcat mai uşor poate camufla un păcat mai grav). Pedepsele variază de la pseudo-canoane la ispăşiri mai drastice în funcţie de condiţia socială a păcătosului, de relaţionarea lui cu preotul şi de personalitatea acestuia din urmă.
Sex naiv. Autosatisfacerea. Practicată pe scară largă de adolescenţi, face deliciul preoţilor la confesiuni. Cu cât mai multe detalii, cu atât mai bine. Ar trebui să se adauge la costumul ortodox o babeţică de confesiune pentru ca balele să nu mai ajungă pe tânărul mărturisitor. În genere acceptat ca un păcat „soft”, mai degrabă amuzant-delicios.
Sex bărbos. Practicat de obicei între călugării aceleaşi mănăstiri. Dat fiind că se pot ierta între ei, problema păcatului şi a penitenţei e una strict teologică pe plan local. Desigur însă există mass-media şi ierarhiile superioare. Dacă lucrurile răsuflă se lasă cu excludere din echipa câştigătoare de mântuire.
Sex timid. Rezervat de obicei călugăriţelor. Practicat atât cu surorile cât şi cu băieţii din împrejurimi. Preoţii veniţi în vizită sunt rezervaţi stareţei. În cazul unui mediu monastic neliberal, pedepsit prin exorcizare. Adeseori se lasă cu deces.
Sex în grup. Combinata alpină a celor de mai sus.

Ipoteză: diavolul – ca concept – şi canoanele – ca metodă de ispăşire a păcatului – sunt supapa de funcţionare a unei sexualităţii ortodoxe supra-tensionate. Credinciosul ar călări atât ceva cât şi altceva, dar n-are voie. E condamnat la iubire standardizată. Preotul e condamnat la preoteasă. Călugărul are opţiunea unui păcat mai grav decât altul: de la sodomie în sus osânda îi e deschisă. Cu toate astea majoritatea fac fix pe dos. Rămânând creştini. Ortodocşi. Iertaţi-mă că sunt uimit în faţa acestui monument de inconsistenţă psihologică. Nu rămâne decât supoziţia dedublării personalităţii: în biserică versus viaţa personală.

Între ceea ce face creştinul ortodox (conform unuia dintre cele mai puternice instincte naturale) şi ceea ce crede cu tragism şi sinceritate că ar trebui să facă (conform educaţiei şi presiunii sociale) există o permanentă tensiune. Pentru a rezista psihologic acestei dedublări biserica a construit un sistem dogmatic ingenios. În primul rând, vă rog, faceţi cunoştinţă cu Diavolul. Sursă a păcatului, el are o valoare inestimabilă pentru morala şi sexualitatea ortodoxă. Acţiunile şi atitudinile interzise de dogmă, denumite generic păcate îi sunt asumate. El este instigatorul, inspiratorul. Astfel păcatul poate fi exorcizat, alteritatea de comportament externalizată: nu mai sunt eu cel bun şi eu cel rău, într-un permanent conflict; sunt eu cel bun, identic cu mine însumi, adesea însă păcălit de diavol întru comiterea de păcate. Apoi credinciosul poate fi băgat în maşina de spălat a bisericii: confesiune, canon, iertare. Ortodoxul e ca nou. Astfel se ţine sub control schizofrenia dedublării. În plus metoda prezintă marele avantaj că oferă oportunitatea unui despotism hidraulic în care resursa esenţială controlată exclusiv de biserică este mântuirea. Mântuirea de care credinciosul are absolută nevoie pentru a trăi viaţa de dincolo. Este ca şi cum o singură organizaţie ar controla toate resursele de apă.

Sexualitatea ortodoxă are deci ca pilon posesia. Din momentul în care abordezi o partidă de sex fără finalitate ecumenică eşti posedat de diavol şi, prin intermediul acestei ficţiuni, de către biserică. Iar dacă orice sexualitate pură e păcătoasă, atunci cum să o mai asociezi cu concepte pozitive ca iubirea, altruismul. Desigur, poţi, dar dogma predispune la o abordare pur animalică. Iubirea este rezervată bisericii. Sexualitatea în afara ei e simplă plăcere, cu cât mai grobiană cu atât mai bine, e posedare de mijloace pentru satisfacerea poftelor.

Dogma ortodoxă induce dualitatea unei sexualităţi fie serafimice, fie animalice. Ne posedăm: în familie, în mănăstire, în grup. Şi cu toţii suntem posedaţi şi violaţi într-un final de biserică, în jocul de iertarea.

Dedublarea şi falsa pudoare induc uneori comportamente aberante.

Problemă: fie o fătucă nici prea habotnică, nici lipsind duminica de la biserică. Convinsă de predici, a hotărât să-şi conserve virginitatea pentru cel care-i va fi alesul, alături de care va avea o viaţă demnă de împărăţia cerurilor. Drept pentru care îşi începe viaţa sexuală exclusiv prin sex oral la început, apoi sex anal (pentru că băieţii vor întotdeauna mai mult). Dar virginitatea îi este rezervată acelui unic cavaler cu care va păşi în faţa altarului. Ea crede sincer că a făcut ceea ce este corect. De discutat nu prea a avut cu cine, că este un subiect ruşinos şi parcă ar cam fi şi un păcat. Dedublarea se acumulează, tensiunea creşte, ajunge până la urmă la confesiune. Doresc o rezolvare teologică ortodoxă completă, competentă şi consistentă cu sine însuşi, luând în calcul atât intenţiile, sinceritatea şi inocenţa fetei cât şi faptele în sine raportate la dogmă.

În astfel de situaţii, eu pariez că 2 din 10 preoţi ajung să facă sex cu fătuca venită la confesiune.

În loc de concluzie finală vă propun un mesaj pentru slujitorii acestei bătăi de joc:
Nu vi se pare că ipocrizia e păcatul de care ar trebui să vă temeţi cel mai tare?

Notă: Acest text este un pamflet.

Preluare dupa http://reteaualiterara.ro

Lasati un raspuns