Educaţia prin Dogmă: „Drepţi! Spre mântuireeee… Marş!”
Vroiam să scriu acest text grav, detaşat, cu argumente, motivaţie şi documentaţie. Documentându-mă, am aflat că există suficiente luări de poziţie echilibrate, susţinute logic, sociologic, cultural şi juridic, invocând constituţia de exemplu, toate cu un mesaj de bun simţ: n-avem nimic cu religia, cu atât mai puţin cu cea Creştin-Ortodoxă, dar este absolut nefiresc, periculos, imoral şi, până la urmă, constituţional discutabil, ca ea să fie obiect de studiu în şcoală. Iar ideea de a o face obligatorie ne aşează ferm pe drumul spre Orwell. Studii şi luări de poziţie ignorate cu mare succes. Inclusiv de către guvernanţi, că doar Biserica Ortodoxă lucrează cu masele, nu te joci cu alegătorii în an electoral şi numai ce am văzut cum i-au zburat lui Băsescu 10 procente ca luate de Duhul Sfânt… Cu alte cuvinte, înţelepţii protestează, Ortodoxia… converteşte… Şi nu oricum, ci dându-ne la temelie, la nivelul celei mai preţioase investiţii pe care o putem face, copiii noştri…
Încă ezitând, cu gândul la utilitatea discutabilă a încă unui demers serios, numai bun de pus la dosarul meu ortodox, mi-am cumpărat manualele de Religie de Clasa a treia şi a patra. Citind, am avut impresia că intru într-un meci cu Casius Clay total nepregătit pentru ce urmează. Nimicitoarele croşee educaţionale au avut şi un efect benefic, azvârlindu-mă în domeniul motivaţional, ceea ce mi-a dat surplusul de adrenalină necesar evitării knock-out-ului.
Până acum doi ani, când fiul meu a început şcoala generală, educaţia religioasă în şcoli mi-era numai bună de subiect de inflamare teoretică în dezbaterea asupra libertăţii de conştiinţă. Pe măsură ce am început să primesc în faţă plăcinte zemos-habotnice, trimise acasă cu iscusinţă de doamna profesoară de religie, problema a devenit mult mai personală. „Tată, evoluţia e invenţia diavolului, mi-a zis doamna…” „Tată, cum e cu meteoriţii, că doamna spune că de fapt bate un înger din aripi…” „Tată, dinozaurii au existat într-adevăr?” Bonus, amenajarea unui colţişor de rugăciune ca probă de evaluare la şcoală! Concursul „Cel mai frumos colţişor de rugăciune…” Mi-am suflecat mânecile, am cumpărat multă plastilină pentru modelarea evoluţiei şi încă cinci enciclopedii pentru copii, un telescop şi un microscop, ceva figurine cu animale preistorice şi am început să-l dezinfectez. Nu mi-a fost greu să fac asta, e copilul meu şi îl iubesc şi asta a fost sursa de inspiraţie cea mai bună. Dar eu l-am trimis la şcoală cu mintea deschisă! Cu toată încrederea că acolo va creşte intelectual şi spiritual, că va deveni un om complet. Am avut grijă – şi asta a fost provocarea cea mai grea – să nu-l îndoctrinez cu necredinţa mea, să nu ironizez religia, să-i păstrez opţiunile deschise. I-am dat doar informaţie, să poată alege singur, în momentul în care alegerea va fi coaptă.
Evident că mă simt trădat mişeleşte, şi, vorbind după Creangă, serenitatea mea foflenchiu! pe loc s-a muiet şi cade jos… Aşa că, pe cale de consecinţă inversă, mă hotărăsc să fac eu zbâc! în miezul problemei…
Acum, că mi-a trebuit o pagină să mă hotărăsc să fiu agresiv, mai reţineţi doar atât: o bibliotecă bine garnisită are atât Karl Popper cât şi Jaroslav Hašek. În fine, dacă-i pamflet, pamflet să fie… Deşi e şi jurnal de front…
Stau faţa-n faţă cu Manualul de religie de clasa a treia. Rânjim unul la altul. Agresivitate, hormoni de-o parte şi de alta. Îl deschid la cuprins. Îmi atrage atenţia evaluarea finală. Curiozitate. Ce ar trebui să ştie Cozmin la sfârşitul clasei a treia? Mă muşcă scurt de ochi „Prezentaţi: a) condiţiile unei spovedanii eficiente” Hmm… ca spălatul pe dinţi… Citire pe diagonală… „… scurtă compunere în care să prezentaţi participarea voastră la o sfântă slujbă de la biserica de care aparţineţi. Nu uitaţi să amintiţi: modul în care v-aţi închinat la intrarea în biserică, părţile componente ale… obiecte de cult şi rostul acestora.” Senzaţie de deja vu, nu pot pune degetul pe ea. Ceva cu exerciţii şi regulamente… Înapoi la cuprins. Privire de ansamblu… Catehism, Moise, predica de pe munte, minunile, decalogul, biserica – părţi componente, obiecte de cult, sfinţi, sărbători – ce au astea în comun, care-i ritmul, e ceva cunoscut… Declic la ultima unitate, „Slujire şi misiune”, analogia a prins contur, are aceeaşi structură ideatică ca manualul militar după care ne făceam că studiem în armată… Ok, e cazul să citim, să vedem dacă intuiţia e corectă…
„Sfintele Taine – lucrări ale lui Hristos în Biserică” – da, prezentarea contextului organizaţional. Next.
Botezul – înrolarea, superb gândit, imediat după naştere, nu poţi să spui că nu te interesează problema, eşti luat în evidenţă deja. Citesc: „Învăţătură pentru suflet: Prin Sfânta taină a botezului omul devine membru al Bisericii Creştine.” Mda, destul de greu să spui „eu n-am semnat nimic”…
Mirungerea – botezatul primeşte darurile Duhului Sfânt. Jurământ. În faţa careului. Fratele cel Mare. Optimizat, în interiorul subiectului.
Împărtăşania – prima dependenţă hotărâtoare. Fără povestea asta nu eşti în comuniune cu Dumnezeu. Despotism hidraulic. Presimt că în curând o să aflu cine dă împărtăşania, când şi cui. Training preliminar – „pregătirea pentru împărtăşanie”.
Spovedania – control pe faţă. Flashback, ofiţerul politic. Ritmul lecţiei: regret, mărturisire completă, angajament, iertare, canon. Întrebare la teme: „Ai îndeplinit canonul?” Mă trec fiorii. Mi-aduc aminte când l-am rugat să o întrebe pe profesoară în a câta zi a făcut Dumnezeu dinozaurii… Pic pe punctul 4: „alcătuiţi un scurt text… cuvintele: pocăinţă, duhovnic, mărturisire, iertare, dezlegare, sănătate, Rai, taină” Jur că tema asta o fac eu cu el. De genul „Prin pocăinţă duhovnicul îmi smulge o mărturisire la care nu are dreptul, îmi dă o iertare de care nu am nevoie şi o dezlegare de ceva inexistent, numit păcat. Totul în taină, să nu se prindă nimeni. Sănătate s-avem, că Rai se mai găseşte…”
Mă ridic un pic de pe text. Ce sădesc ei aici este o dependenţă profundă, care va fi foarte greu de învins mai apoi. E o educaţie pionierească, făcută profesionist, înglobând parşiv două mii de ani de experienţă. Înapoi la text…
Vechiul Testament – îndoctrinare preliminară, referinţe istorice, mesaj destul de liniar. Dumnezeu îi ocroteşte pe cei ascultători, îi loveşte pe cei mândri, înţelepciunea înseamnă ascultare. Soft. Dacă însă intuiţia mea e corectă, asta e doar învăţarea poziţiei de drepţi. Esenţială de altfel, ca punct de plecare. Vom vedea.
Noul Testament. Mă aştept la o introducere preliminară despre Isus. Începe direct, cam abrupt după gustul meu, cu „Tatăl nostru – model de rugăciune” Explicată pe replici. Explicaţiile par destul de naive, mai degrabă anoste. Am senzaţia că îmi scapă ceva. O să revin.
Noul Testament, B. Postul şi milostenia. Mă mir ca prostul, dar nu pot decât să mă strâmb la o temă, „alcătuiţi un meniu de post”. E mai degrabă rizibil. Ceea ce mă îngrijorează. Şi sunt nelămurit, unde e Isus în povestea asta, în afară de „a spus, ne-a învăţat” etc.
Minunile Mântuitorului… Învierile (Iair şi Nain), înmulţirea pâinilor şi a peştilor… Poveştile sunt frumoase, şi mie îmi plac, şi învăţămintele generoase. Astea sunt din categoria pe care aş fi dorit să i le povestesc chiar eu… Da, însă comentariile cu „reţineţi” şi temele schimbă totul!… Suflet nemuritor – roagă-te, roagă-te, roagă-te, ajutor divin – milă, milă, milă, hrana zilnică – dependenţă, rugăciune, supunere.
Ok, am înţeles, ăsta e capitolul de îndoctrinare avansată, de aceea nici nu are multe referinţe la istoria biblică, deşi se numeşte „Noul Testament”. Soldaţii sunt motivaţi pentru a fi ascultători. Cine sunt, ce au de pierdut dacă nu ascultă, pe cine slujesc. Acum am înţeles cum se vor preda aceste lecţii şi care este mesajul. Am înţeles şi de ce începe capitolul cu „Tatăl nostru”. Voi face un exerciţiu riscant şi voi extrapola felul cum va fi transmisă către copii această rugăciune, în contextul educaţional ortodox.
Predica de pe munte
A. Tatăl nostru – model de rugăciune
Reinterpretarea mea nu se referă la rugăciunea în sine, ci la interpretarea şi folosirea în context didactic, replică cu replică, făcută de manual. „Tatăl nostru” ar trebui să fie un moment de maximă sinceritate şi intimitate cu Dumnezeu, pentru orice credincios creştin. Ştiu, pentru că am încercat foarte tare să cred, la un anumit moment al vieţii. Această intimitate este intolerabilă pentru Biserică. Copiii trebuie învăţaţi de fragezi scheme de gândire care să-i facă dependenţi de intermedierea preoţilor. Mesajul manualului îl deformează pe Isus, sursa rugăciunii, prin trecerea permanentă din spiritual în ritualic, ceea ce poate altera grav mesajul Christic. Astfel, „Tatăl nostru” devine din spiritualitate pură – îndoctrinare pură:
Mesaj general dominant: „Eşti un cerşetor! Dar stăpânul e milos…”
Demontarea pe replici, aşa cum sunt împărţite de manual:
1. Sfinţească-se numele Tău
Stăpânul trebuie respectat. Rosteşte-i numele cu teamă.
2. Vie împărăţia Ta
Vegheaţi la domeniu. acesta nu trebuie încălcat şi nici micşorat. Expansiune, vă rog.
3. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ
Regulile sunt clare, democraţia nu are ce căuta aici. Nu gândi cu capul tău: nu este nevoie şi nici nu e voie. Nesupunerea este intolerabilă!
4. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
Să nu-ţi închipui că ceva îţi aparţine. Eşti pe ogorul Stăpânului. Fă sluj şi poate vătăşeii o să-ţi dea ceva să îmbuci astăzi. Cerşetorule!
5. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
Nu încerca să fii prădător, rolul e deja dat. Ocupă-te de behăire şi înmulţire. Păstorii te vor tunde din când în când, să nu-ţi fie cald.
6. Şi nu ne duce pe noi în ispită
Păcătosule! Magnet de ispită! Handicapatule moral! Îţi dai seama câtă nevoie ai de Stăpân?
7. Ci ne izbăveşte de cel rău
Dacă nu ai înţeles de prima dată: în afara ţarcului e Lupul!
Dincolo de interpretările aparent naive pe replici ale manualului, important e modul cum sunt folosite apoi în exerciţii şi evaluări (!!!)
Pentru veridicitatea interpretării vă rog să confruntaţi cu manualul de Clasa a treia, Editura Sf. Mina, ediţia 2007.
Revin din extrapolare, e tipul de bungee-jumping intelectual pe care nu-l iubesc cu tot dinadinsul.
Decalogul. Regulament de ordine interioară. „Deşi au trecut 3500 de ani de atunci, aceste zece porunci au rămas drept reguli de urmat pentru toţi oamenii, din toate timpurile şi toate locurile. Ele sunt obligatorii (…)” Toleranţă zero.
Poruncile cu datorii faţă de Dumnezeu. Păcate grave. Exemple, temă – identificaţi păcatul: tata e patron şi adună avere, nu a mai trecut pragul bisericii; prietenul Dan nu-şi face cruce; Sorin joacă duminică fotbal în timp ce Victor „se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre biserică”… Reţineţi, încălcarea datoriilor faţă de Dumnezeu constituie păcate grave. Tata, Dan şi Sorin sunt nişte păcătoşi îngrozitori pentru că, respectiv, muncesc, sunt altfel, se joacă…
Datoriile faţă de aproapele.
Cinsteşte-ţi părinţii. Evident, dacă aceştia nu merg la biserică lucrurile devin un pic mai complicate.
Să nu ucizi. Şi uciderea întâilor născuţi, egipteni, că li s-a dat ca exemplu de pedeapsă divină, la Moise? Confuzie… Desigur, Dumnezeu e singurul îndreptăţit să pedepsească… Justificarea inegalităţii la nivel principial.
Să nu fii desfrânat. Stop! Aici interpretarea manualului şi a Bisericii e categoric ofensivă faţă de psihicul copilului. Desfrânat egal convieţuire între un bărbat şi o femeie fără Sfânta Taină a Cununiei. Adică dacă eu, contribuabil, am ales să am un copil cu femeia iubită fără să dau şpagă ca să mi se cânte „Isaia dănţuieşte” în jurul unei mese de metal ieftin, sunt desfrânat?!!! Adică toţi cei necununaţi religios plătesc taxe pentru ca omul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume, copilul lor, să înveţe despre ei că sunt desfrânaţi?! Pardon, sunteţi buni de dat în judecată, şi vorbesc serios. Trişez pe faţă şi sar la a doua lecţie din manualul de Clasa a patra. Cununia. Temă. „Priviţi împreună cu părinţii voştri fotografiile făcute la cununia acestora”. Compunere: „La cununia părinţilor mei”. Vorbiţi cu orice psiholog cât de devastatoare e o astfel de experienţă pentru un copil: expunerea în public ca având o lipsă, ca fiind un „ciudat”, cu părinţi necununaţi. E vorba de o temă! Nu are cum să se ducă cu tema făcută, nici dacă ar vrea! În toată lecţia asta despre cununie e cuprins un şantaj ordinar, făcut prin intermediul copilului.
Chiar nu vă daţi seama că e greşită, că e strâmbă din start abordarea? Că e ceva malefic în toată povestea? Mi se tot repetă că educaţia religioasă nu face rău nimănui, că nu interferează cu viaţa personală şi că nu afectează libertatea de conştiinţă. Uite că interferează! Uite că face rău! Cât despre libertate… mai fii tu viril, Ioane, dacă poţi, după ce te-am castrat…
Am obosit până la plictiseală… E atâta răutate şi intoleranţă potenţială în manualele astea, încât analiza pe text îmi dă senzaţia de înot în melasă… Notez din inerţie: Noţiuni de Liturgică – cazarmă, uniforme, arme, ierarhie, program. Slujire şi misiune – tactici de sfinţire; doi mucenici, un cuvios şi un ierarh. Clasa a IV-a. Preotul, unicul distribuitor de mântuire. Cununia obligatorie şi irevocabilă. Maslul – „doctors sucks”. Crezul – eliminarea ereziilor, scrisoare către un prieten de altă religie (temă!!!) în care să-l convingi de dreapta credinţă, misionarism. Mântuirea – scopul vieţii creştine, viaţa veşnică – monedă de schimb (la tejghea – preotul), iadul, fapte bune împărţite în utile pentru mântuire şi inutile (temă!!!), condiţiile mântuirii, iadul din nou… Chiar sunt ghiftuit până la saturaţie cu dogmă…
Mi se poate spune: oricine îşi poate retrage copilul de la ora de religie.
Da, dar cu preţul ostracizării. Atât timp cât o chestiune intimă de credinţă este expusă în spaţiul public, educaţional, şi se dau note pe cât de bine identificăm păcatele, opţionalul e o glumă sinistră care are în spate o imensă presiune psiho-socială. Cine şi-ar expune copilul la aşa ceva de bună voie? Plus că, din punct de vedere legal, şi această opţionalitate e pusă sub semnul întrebării. Se discută trecerea la obligativitate…
Mi se poate spune: dramatizezi, nu e mare lucru, spune şi el acolo nişte rugăciuni şi în rest îşi vede de treaba lui. Copilul poate fi educat şi acasă.
Da, dar în primul rând aste e calea lui „zi-ca-ei-şi-fă-ca-tine” pe care mulţi am experimentat-o în timpul regimului comunist. Nu cred că doreşte nimeni nici să stimuleze laşitatea în copilul său, nici să-l vadă trăind într-o societate duplicitară.
În al doilea rând e vorba de potenţialul totalitar al sistemului. În acest moment copiii noştri învaţă o dogmă, care e menită să inducă o loialitate necondiţionată faţă de un anumit stil de gândire şi viaţă, şi faţă de o anumită organizaţie. Nu doresc să fac pripit paralela între creştinism şi comunism, doctrinele pot fi esenţial diferite, dar metoda de propagare, îndoctrinare şi înregimentare a tinerilor, pe care o foloseşte în acest moment Biserica Ortodoxă Română, prezintă similarităţi îngrijorătoare cu educaţia din momentul stalinist al României (nici măcar cel ceauşist).
Şi nu în ultimul rând: ce caută dogma religioasă în şcoală? Locul ei este în biserică, în sinagogă, în moscheie… Cel puţin atât timp cât pretindem că suntem un stat laic. Altfel este o intruziune violentă în spaţiul personal al oricărui om liber. Măcar să facem ca în Occident, chiar dacă pe dos, balcanic: aşa cum acolo există şcoli şi licee catolice, pentru cei care doresc o educaţie religioasă pentru copiii lor, să avem şi noi măcar câteva şcoli laice, pentru cei care doresc ca opţiunea religioasă pentru copii lor să vină la o vârstă mai coaptă.
Aş fi vrut să râdem împreună pe parcursul acestui pamflet, care n-a ieşit pamflet. Până la urmă pare un soi de reportaj sub acoperire. Râsul mi-a trecut foarte repede pe parcurs. Nu pot să mă amuz când morala e condiţionată de rugăciune. Când faptele bune sunt împărţite în utile pentru mântuire şi inutile. Când o singură organizaţie îşi asumă monopolul accesului la Dumnezeu şi-i învaţă pe copiii noştri că ea este unicul deţinător al Adevărului absolut. Când aceşti copii sunt îndoctrinaţi pentru încazarmare prin Manuale aprobate de Ministerul Educaţiei. Am viziunea lui Hitlerjugend adaptat la ortodoxie şi mi se usucă orice zâmbet. Şi atunci continui să scriu, pentru ca această viziune a mea să rămână o glumă proastă.
Şi totuşi nu mă pot împiedica să sper că răutatea nu este universală, că dincolo de doctrine sunt oameni, că apelul la morală poate fi mai mult decât o simplă claustrofobie etică de-a mea. Şi las nervii la o parte, şi spun…
Oameni ai Bisericii, de ce ne ameninţaţi copiii că o să ardă în Iad dacă nu fac ce spuneţi voi? E o ţară mare, chiar trebuie să aveţi voi toate sufletele? Nu vă e teamă de Dumnezeu? Ar trebui, nu scrie nicăieri că preoţii nu pot arde în Iad.
Oameni buni, creştini de bună credinţă, aţi citit cu atenţie ce învaţă dragii voştri la şcoală?! Vreţi să ajungă să creadă în patriarh sau în Dumnezeu?! Cum le poate îmbunătăţi viaţa isteria asta: să meargă în marş forţat spre mântuire, cu preoţi ca sergenţi şi ierarhi la comandă? Zău, nu-i lăsaţi, că e un incendiu din care nu mai scapă nimeni!…
Şi pentru că nu sunt nici ateu şi nici diavolul – deşi uneori îl călăresc pe cel din urmă, am să spun şi eu crezul meu:
Cred într-un Dumnezeu care nu e crud, ortodox şi totalitar, care ştie să ne iubească dacă alegem să credem în el, care ne priveşte cu îngăduinţă dacă alegem să nu credem, care preţuieşte mai presus de toate diversitatea şi sinceritatea, care urăşte ipocrizia şi a cărui singură mare poruncă este: Să nu te minţi pe tine însuţi!
Preluare dupa http://reteaualiterara.ro
