Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

“Preotul se chicoteşte cu frumoasa asta”

Noi am auzit mulţi preoţi spunând; “Sunt păcătos”. Vedem că rugăciunile, cel puţin cele ortodoxe, conţin ex­­presia “eu, păcătosul” sau “iartă-mă pe mine, păcătosul”, dar nu ne este destul de clar ce înseamnă asta în viaţa de zi cu zi a unui preot, mai ales în viaţa de zi cu zi a unui preot cu har şi care arată în ochii noştri ca un sfânt. Nu ne este clar cum de se gândea la “păcătosul din el” părintele Ar­senie Boca şi nu este clar cum pă­că­tuieşte părintele Papacioc. Ce înseamnă “păcat” pentru aceşti preoţi şi de ce ei îşi spun păcătoşi. Puterea exemplului poate face uneori cât o bibliotecă întreagă şi poate deveni călăuză pentru a ne limpezi în mintea şi în inima noastră. Am găsit un asemenea exemplu în cartea părintelui Savatie Baştovoi, “Puterea Duhovnicească a deznă­dejdii”. Părintele povesteşte aici despre vremea în care era diacon şi se credea “foarte deştept”. Aflat în vizită la sora sa, la Iaşi, fusese invitat să slujească la Biserica Trei Ierarhi. Cum trecea părintele pe lângă o bisericuţă, “în întâmpinare vine preotul de la biserică (…) cu o femeie cam la trei­zeci de ani, care râdea ea aşa şi era cam vopsită. Eu, om foarte smerit, monah silitor, mă gândesc: O, preotul umblă cu femeile astea hlizite, face smin­tea­lă. Ajung în dreptul lui, mă gândesc: Da nici să nu-l mai salut, aşa fel de preot care, uite, în văzul tuturor se chicoteşte cu frumoasa asta. Ajung în dreptul lui, la care părintele zice: Ce faci, frate? Unde slujeşti diseară? Şi mă ia, mă ia în braţe aşa, dar eu mă gândesc: O, şi omul ăsta, şi când mă uit mai şi mi­roase a vin. Zic (în gând): iaca-i bună, frate. Nu-i destul că umblă cu cine umblă, încă mai şi bea. Foarte bine, părinte. Aşa o să atragem noi oamenii în Biserică, cu astfel de preoţi şi de fapte. Dar el cu mare dragoste mă ia în braţe şi zice: Vino să slujim împreună. Dar eu: Iaca, cu cine n-am mai slujit împreună. Nu, părinte. Eu mă duc la Trei Ierarhi. Eu nu-s orice fel de om. Şi vedeţi lucru, gândul meu de om nebun. Să vedeţi părintele ăsta, cu o desăvârşită dragoste şi putere, mă ia aşa, mă strânge şi-mi spune: Gândul cel bun, părinte. Şi aşa ne despărţim. Şi atunci m-am trezit eu ce-am făcut. Omul ăsta era preot al Dumnezeului celui viu, şi pentru că el era aşa, Dumnezeul lui i-a dat şi el a văzut toată starea mea, toată ne­bunia mea. Şi Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mi-a zis: Gândul cel bun, părinte”. Mai departe, părintele Baştovoi co­mentează: “Niciodată să nu credem nimic de rău, nici despre preoţi, nici de vom vedea, nici­odată să nu spunem şi Dumnezeu ne va da gândul cel bun şi vom fi fericiţi şi pe alţii îi fericim. Asta zic pentru cei care se smintesc de feţele bisericeşti”.

În viaţa de zi cu zi noi ne luăm uneori îngăduinţa de a gândi rău despre preoţi, cum şi preoţii mai pică în capcana judecăţii oamenilor. Iată, preotul acesta ne spune că păcătoasă nu-i atât fapta, căci fapta vine din gând. Fapta vine din minte. În minte are loc păcatul, în judecata noastră, care ne arată prin ea însăşi că nu suntem atât de deştepţi pe cât pretindem, nici atât de smeriţi pe cât am putea. “Fericiţi cei ce s-au izbăvit de a-i judeca pe preoţi şi pe toate celelalte”, mai spune părintele Baştovoi. Gân­dul cel bun, asta-i taina. El te în­depărtează de păcat şi, adesea, îţi arată că ceea ce pare nu-i chiar ceea ce este. Păcătosul care umbla cu “fe­meia hlizită” şi “mirosea a vin” era iu­­bitor şi prin el lucra Dumnezeu pentru îndreptarea minţii, în care clo­co­­teau gânduri rele. Să ne ţinem pri­virea aţintită către propriul gând şi, dacă el nu conţine bunătate, blândeţe şi acceptare a celuilalt, fie el preot sau om de rând, să îndreptăm gândul acesta cu rugăciune şi cu nădejde în Dumnezeu. Căci judecata din mintea noastră ar putea fi păcatul dintâi şi pricina îndepărtării noastre de bucuria şi iubirea pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit. Poate că păcatul prin gând este pricina pentru care şi sfinţii s-au numit pe ei înşişi păcătoşi. Poate că în gânduri avem nevoie de un ostaş divin, care să ne ajute în alegerea gândului bun. Căci asta-i cheia existenţei: alegerea ce se face înlăuntrul nostru. De dragoste în noi înşine avem nevoie pentru ca gândul cel bun să fie mereu în ale­ge­rea noastră. De căldura inimii avem nevoie mai mult decât de orice altceva vedem preţios în lume. Căci din ini­ma plină de iubire ies gândurile iu­­bitoare, iar aceste gânduri pot iubi şi femeia vopsită, şi mirosul de vin şi gân­durile pline de judecată ale unui preot “deştept”. Când se topeşte deş­tep­­tă­ciu­nea în exces, vine iubirea, şi Dumnezeu prin ea.

Preluare dupa http://www.jurnalul.ro

Lasati un raspuns