Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Sf. Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu (30 August)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Între sfinţii primelor veacuri creştine se află şi mulţi ierarhi, vrednici conducători spirituali ai credincioşilor şi, totodată, pilde pentru ei de curăţie a vieţii. Însă nu toţi ierarhii cu viaţă îmbunătăţită ai acelor vremuri au rămas cunoscuţi până astăzi. Aşa este cazul, la români, cu Ioan de la Râşca – numit de către mitropolitul Dosoftei „Arhiepiscopul cel sfânt şi minunat” (1). Nici unul din documentele grăitoare, din vremea arhipăstoriei sale, nu a ajuns până la noi, pierzându-se din pricina vitregiei vremurilor. Icoana vieţii lui sfinte şi minunate însă s-a păstrat în inima şi în sufletele credincioşilor (2).

„Frumoasa mănăstire Râşca” (3) a fost o adevărată grădină în care au crescut şi s-au format bărbaţi însemnaţi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Moldova (4).

În acest locaş al lui Dumnezeu, cu sobor de oameni înţelepţi şi cu mare rîvnă de cele sfinte, a poposit din plaiurile Fălticenilor de atunci – după 1560 – un tinerel ager la minte şi cu multă dragoste pentru viaţa cea aleasă a monahilor (5). Văzând biserica frumoasă şi pe pereţii ei – pe dinăuntru şi pe dinafară zugrăvite chipuri ale sfinţilor mucenici şi muceniţe, cuvioşi şi cuvioase, dascăli şi ierarhi şi auzind din cărţi de faptele lor preaminunate, s-a aprins cu duhul, năzuind să se asemene unora ca aceştia. Când privea scara desăvârşirii Sfântului Ioan Sinaitul, pictată pe peretele exterior al bisericii, se întraripa şi mai mult sufleteşte. Şi a rămas mai multă vreme între fraţii de ascultare, deprinzându-se cu treburile mănăstirii şi, la orice era pus, făcea cu toată luarea-aminte şi cu purtarea de grijă, ştiind că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Gal. 6, 7) de lenevie şi de făţărnicie. De aceea, zi cu zi păşea pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, adică era „cu mintea întreagă”, priveghea în rugăciuni şi, mai presus de toate, se silea să ţină „din răsputeri dragostea dintre fraţi”, care – după cuvântul aceluiaşi Apostol „acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 7—8).

După rânduiala fericitului ei ctitor, la mănăstirea Râşca din zilele acelea era şi multă nevoinţă pentru cunoaşterea slovelor, apoi pentru scris şi pentru citit. La acestea cu multă dragoste se apleca şi, mai mult pe „furate” la început, le-a deprins, iar mai pe urmă a fost pus de părinţii duhovniceşti cu dinadinsul să se îngrijească de cunoaşterea lor. Ajunsese în puţin timp ca nimeni altul dintre fraţii de atunci să scrie cu litere împodobite şi să citească cu multă uşurinţă din cărţile de slujbă, din cele de evlavie creştină şi din cele de istorie a neamului nostru. Deprinsese şi înţelegerea limbii slavone, traducând unele scrieri ale Sfinţilor Părinţi în limba noastră românească. De aceea s-a hotărât să fie îmbrăcat în haina monahală, iar la slujba călugăriei i s-a pus numele de Ioan. S-a bucurat din tot sufletul său că a primit acest nume ca acela al Sfântului Înainte-Mergătorul şi Botezătorul Domnului nostru Iisus Hristos, Ioan, primul vieţuitor al pustiului, adevărat înger în trup. Era bucuros de asemenea ca numele acesta îl avea şi cel ce devenise, cu un veac şi jumătate înainte, podoaba Moldovei şi a cetăţii Suceava – Sfântul Ioan cel Nou – mucenicul de la Cetatea Albă, care a fost pus la cazne în anii de la Hristos 1330.

În lucrarea smereniei şi a ascultării fiind, şi cu chipul blândeţii împodobindu-se, a fost rânduit şi egumenii al mănăstirii Râşca. În vremea stareţiei lui şedeau în acea mănăstire şi unii episcopi retraşi de la nevoinţele eparhiilor lor: Ghedeon de la Rădăuţi şi Agafton al Romanului. De la aceşti îmbunătăţiţi eparhioţi mult s-a folosit Cuviosul Ioan, iar de la Ghedeon a deprins meşteşugul cârmuirii mănăstirii, căci el fusese egumen prin anii 1578-1588.

Fiind conducător la Râşca Părintele Ioan, împrejurări deosebite au făcut ca să se sporească eparhiile Moldovei cu încă una. Noua episcopie care s-a înfiinţat cu doi ani înainte de anul 1400 a fost cea de la Huşi. Cu rânduială dumnezeiască s-a ales ca episcop Cuviosul Ioan, egumenul de la Râşca. Pricina întemeierii episcopiei de la Huşi era aceasta: în urma răscoalei lui Aron Vodă, o parte din ţinuturile cuprinse în raialele turceşti au fost alipite la Moldova şi, astfel, aceste ţinuturi au trecut sub oblăduirea ei bisericească. În părţile amintite, care erau ameninţate de mahomedanism (6), se cerea mai multă „priveghere” din partea administraţiei bisericeşti, şi lucrul acesta îl putea face numai un episcop destoinic. Se mai adaugă şi faptul că propaganda papistă lucra, prin iezuiţi, ca să atragă Moldova la o unire cu apusenii (7). Cu astfel de pricini – de priveghere împotriva mahomedanismului, precum şi împotriva papismului -, cel mai potrivit s-a găsit a fi Cuviosul Ioan de la Râşca.

Chemat la scaunul cel nou al episcopiei Huşilor pentru viaţa şi renumele curăţiei lui, s-a ostenit ca un viteaz în războiul cel nevăzut, arătându-se biruitor în viitoarea luptelor cu răutăţile vremii şi ale asupritorilor. De aceea mâna Domnului a fost asupra lui în toată vremea. Rugăciunile Cuviosului Ioan aduceau pe toţi la Mântuitorul Hristos; faptele lui minunau şi pe cei mai împotrivitori, iar cu puterea lui Dumnezeu a întărit pe drept-credincioşii creştini.

Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, zidită încă din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a recăpătat strălucirea din zilele ei de glorie. Sfintele slujbe aduceau mulţime de credincioşi ; gospodăria a sporit şi s-a pus în rânduială partea administrativă. Trăind ca sfinţii, Cuviosul Ioan se făcea pildă tu-turor, prin rugăciunea şi prin munca cea cinstită şi cu bun chip.

Cu blândeţe pe toţi îi cucerea. Pe urmele ostenelilor sale răsăreau ca din pământ biserici noi pe care le sfinţea, dându-le antimise pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Pentru nevoile credincioşilor din eparhie alegea preoţi cucernici pe care îi ţinea la episcopie un timp precum a se învăţa cu rânduiala, cu cântarea bisericească, precum şi cu cele ale duhovniciei şi ale lucrării misionar-pastorale. Nu-şi punea mâinile pe nimeni până nu se convingea singur de înaintarea duhovnicească a celui venit pentru hirotonie. Îndruma pe preoţii tineri să se îngrijească din toată inima să ajungă preoţi îmbunătăţiţi, învăţaţi în ale Dumnezeieştilor Scripturi, cu frică de Dumnezeu, păstori folositori poporului şi patriei. Preoţia este o lucrare îngerească, le spunea cuviosul nostru, ca oarecând Cel cu Gura de Aur, ea este săvârşitoarea unei mari taine a lui Dumnezeu. Preoţia înalţă pe om până la scaunul ceresc, căci îl face să vadă tainic pe Dumnezeu înconjurat de Sfinţii îngeri, nu ca prin oglindă, ci aievea, când săvârşeşte Taina Împărtăşaniei cea pentru mântuirea lumii. După multă pregătire şi ispitire, hirotonindu-i, le dădea carte duhovnicească în care le punea şi în scris, ca să nu le uite nicicând, îndatoririle pe care le au în slujirea lor de preoţi şi duhovnici. Se ostenea să-i cerceteze apoi la parohii, pentru care lucru se ducea călare zile şi săptămâni întregi în câte un protopopiat o dată, în alt protopopiat de mai multe ori. Pe toţi îi îndruma, îi mângâia, le binecuvânta casa şi copiii, întărindu-i cu cuvântul adevărului.

La Huşi, tânărul ierarh s-a luptat cu multele greutăţi ale începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o organizare cât mai potrivită nevoilor de aici. Mulţimea de lucrări minunate pe care le făcea sporea credinţa, înavuţea şi adâncea viaţa creştină a păstoriţilor. Primejdiei dezbinării îi luau locul înfrăţirea şi întărirea rândurilor, silnicia se schimba în dreptate, şi cinstirea îi venea chiar şi din partea străinilor.

Cuviosul Ioan s-a învrednicit să trăiască în zilele de glorioasă împlinire a unirii românilor într-o singură ţară, sub Mihai Viteazul. Deşi plecat o dată cu ceilalţi ierarhi, îndată, la chemarea făcută de marele voievod, prin protopopul Teodor, el nu a stat în cumpănă, ci s-a întors la eparhie, la păstoriţii lui. A depus jurământul de credinţă celui care s-a putut intitula, chiar şi numai pentru puţină vreme, cu formula: „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. „Pohta ce pohtise” marele voievod au exprimat-o nu numai actele scrise, ci şi ştampila sa, în care se îngemănau stemele celor trei ţări româneşti: sus, vulturul Ţării Româneşti, la mijloc, capul de bour al Moldovei şi jos, leii Transilvaniei (8). Pe unde a trecut marele voievod al unirii – Mihai Viteazul – s-a întărit Ortodoxia – adică „legea românească” – şi, prin ea, s-a ajuns şi la „întărirea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc” (9).

Cuviosul Ioan a îmbrăţişat aspiraţiile poporului român de la începutul veacului al XVII-lea, dăruind pentru înfăptuirea lor toată priceperea şi dragostea sa. Prin înţelepciunea cuvântului şi a faptei a uşurat primirea solemnului act al unirii. În felul acesta, a devenit un ierarh bineplăcut lui Dumnezeu şi oa-menilor. Pentru că a îmbrăţişat o cauză dreaptă, Atotputernicul l-a apărat de mânia Movileştilor, rămânând în scaunul de la Huşi până către luna aprilie a anului 1605. S-a întâmplat ca episcopul Teodosie Barbovschi de la Rădăuţi să treacă în scaunul de mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi, după rânduiala vremii, episcopul de la Huşi – Ioan – a trecut la Rădăuţi. Nu i-a trebuit mult ca să poată să cunoască nevoile acestei eparhii. Cu darul lui Dumnezeu şi cu stăruinţa cu care lucra, la care adăuga şi ştiinţa în cele ale cârmuirii duhovniceşti, în foarte puţin timp a pus în bună rânduiala toate laturile vieţii administrativ-bisericeşti de aici. Mult s-a nevoit Cuviosul Ioan din tinereţile sale, iar ca eparhiot nu a dat „somn genelor sale” şi ostenelile cele de multe feluri i-au şubrezit sănătatea. Gândindu-se că vremea sfârşitului său este aproape, a hotărât cu bună chibzuinţă să se retragă la oarecare linişte, aşa cum o avusese cândva la mănăstirea Râşca. S-a sfătuit cu mitropolitul ţării şi a cerut iertare şi binecuvântare pentru „paretisirea sa” – adică pentru retragerea sa din scaun de bună voie şi mergerea la mănăstirea de metanie. Mitropolitul s-a mâhnit de o hotărâre ca aceasta, dar văzând slăbiciunea trupească în care se afla cuviosul, sărutându-l cu dragoste frăţească şi mulţumindu-i pentru toată lucrarea pe care o făcuse ca episcop la Huşi şi la Rădăuţi, i-a îngăduit retragerea din scaun.

Venind la mănăstirea Râşca, adesea fostul ierarh se refugia în poiana care poartă şi astăzi numele de „Poiana lui Ioan”, pe pârâiaşul Râşcuţa. Aici retrăia bucuria liniştii şi a rugăciunii celei preafrumoase şi dulci: „Doamne, Iisuse, miluieşte-mă”, simţindu-se înălţat către luminile cele neapuse ale veşniciei. A vrut însă Bunul Dumnezeu ca zilele vieţii Cuviosului Ioan să se încheie în a doua jumătate a anului 1608 şi, tot aici, să fie pus spre veşnica odihnă. După obiceiul vremii, după locul metaniei sale, s-a numit Cuviosul Ioan cu numele de Râşcanul sau de la Râşca. La vremea îndătinată a dezgropării, rămăşiţele sale pământeşti s-au aflat pline de bună mireasmă şi curate de orice întinare. Au fost păstrate cu evlavie multă vreme. De aceea veneau credincioşi din toate părţile şi sărutau cu dragoste sfântă cinstitele lui moaşte, dobândind deosebit folos sufletesc. Dar cum în veacul acela, multe întâmplări nepriincioase au fost, şi sfintele biserici au fost răvăşite, şi chiar sfinte moaşte răpite, din cele câte nu au putut fi ascunse din calea răufăcătorilor, nu ştim ce s-a întâmplat cu odorul acesta de la Râşca. De vor fi ajuns în altă parte şi vor fi în bună păstrare, încă trebuie să mulţumim Domnului.

Acest ierarh de seamă este numit în unele documente ale vremii: „prea iubitorul de Dumnezeu episcop de Huşi – Ioan”(10). Denumirea nu este întâmplătoare, ci caracterizează pe deplin personalitatea cuviosului. Mireasma sfinţeniei lui răzbate, peste veacuri, până la noi şi prin această calificare a docu-mentelor. Cu tinerească putere de munca a împlinit slujba de apostol al lui Hristos şi al neamului românesc, întrupând în lucrarea sa de ierarh chipul Mariei şi al Martei în una şi aceeaşi persoană. Pentru clerici şi pentru credincioşi, figura blândă, dar hotărâtă şi energică a ierarhului Ioan, a rămas pururea vie. Viaţa lui atât de pilduitoare, pusă în slujba unităţii credinţei ortodoxe şi a unităţii neamului românesc, a stârnit nenumărate mărturii de dragoste. La paraclisul de la mănăstirea Râşca (11), la bisericuţa de la Agapia din Deal (12), la biserica de la schitul Vovidenia al mănăstirii Neamţu (13), ca şi în alte multe locaşuri, la fost reprodusă icoana lui între celelalte chipuri de sfinţi. Figura Cuviosului Ioan de la Râşca parcă îndeamnă şi acum, cu aceeaşi dragoste pe care o avea pe când era în viaţă, la credinţă şi virtute. Cinstirea de care s-a bucurat acest bărbat sfânt în rândul contemporanilor poate că o exprimă cel mai potrivit caracterizarea amintită a mitropolitului Dosoftei, care şi după moarte îi acordă titlul de „arhiepiscop”, deşi în viaţă el nu a fost decât episcop.

Cuviosul Ierarh Ioan de la Râşca a devenit „sfânt” prin frumuseţea vieţuirii lui, fiind cu adevărat şi „minunat” pentru toate cele bune pe care le-a săvârşit în Biserica Ortodoxă Română din Moldova pentru fiii săi sufleteşti. „Poftind curăţia, că-i de cinste” (14) – cum zice Dosoftei – şi „împărţind pâinea Svintei Evanghelii în sufletele flămânde, adecă strigarea credinţei bune” (15), râvnitorul ostaş al Duhului a ajuns la dobândirea darurilor dumnezeieşti. Chiar şi prin puţinele sale cuvinte, mitropolitul cărturar a mijlocit generaţiilor următoare bucuria de „a ne îndulci sufleteşte ca în raiul adevărat” (16) al lui Dumnezeu cu numele strămoşilor noştri care s-au ostenit cu bună nevoinţă.

Ca adevărat „purtător de Dumnezeu” şi făcător de minuni s-a arătat pe sine turmei sale Cuviosul Ierarh Ioan, silindu-se să sădească şi să se păstreze în sufletele fiilor săi duhovniceşti ceea ce este veşnic şi plăcut lui Dumnezeu. Chip al curăţiei şi al gândului smerit s-a arătat acest prealuminat ostaş duhovnicesc; erou al sărăciei de bună voie şi al înfrânării s-a cunoscut; ctitor de sfinte locaşuri şi semănător de fapte bune a fost. Ca în „pomelnicul triptic de la mănăstirea Moldoviţa” (17) şi noi, cei de astăzi, minunându-ne de vrednicia acestui mare bărbat, ne rugăm: „Pomeneşte, Doamne pe robul Tău, episcopul Ioan!”.

Diac. I. Ivan

1. Ms.. 229, chirilic românesc, în biblioteca mănăstirii Neamţu: Dicţionar de numele tuturor martirilor şi bărbaţilor mari mărturisiţi în toată creştinătatea Bisericii Ortodoxe de Răsărit, f. 66, reproduce părerile renumitului cărturar moldovean.
2. Există şi au existat întotdeauna în lume un număr însemnat de sfinţi, ascunşi de ochii oamenilor şi pe care numai singur Dumnezeu îi ştie. În Vechiul Testament, Dumnezeu descoperă lui Ilie că are şapte mii de bărbaţi sfinţi necunoscuţi profetului (III Regi 19, 18). Şi din mila lui Dumnezeu aşa va fi întotdeauna. Fiecare veac are zestrea lui de sfinţi necunoscuţi, pentru care Dumnezeu ţine şi miluieşte lumea.
3. N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 113.
4. Râşca înseamnă „pârâiaş”, iar mănăstirea şi-a luat numele de la râuleţul care curge în apropierea ei. În această mănăstire, unii dintre cei care au ajuns la scaune vlădiceşti, când se retrăgeau din funcţie, se întorceau, după obiceiul din vechime, acolo unde le era metania sau „postrigulj”, adică unde depuseseră voturile călugăriei. Acolo ei se bucurau de o mare cinste şi tot soborul era sub ascultarea lor.
5. Arhiereu Narcis Creţulescu, Istoria sfintei mănăstiri Râşca din judeţul Suceava, Fălticeni, 1901, p. 75-77. Ierom. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 116, dă numele părinţilor episcopului Ioan; Gheorghe şi Anastasia.
6. Melchisedec, Episcopul Dunării de Jos, Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 90-91. Pe exemplarul nr. 719 din biblioteca mănăstirii Neamţu, la p. 101, posesorul cărţii, Narcis Creţulescu, adaugă „Răşcanu”.
7. Idem, Cronica Romanului, Bucureşti, 1874, p. 221-224. Vezi amănunte şi la Pr. prof. Gh. I. Moisescu şi colab., Istoria Bisericii Române, vol. I, Bucureşti, 1957, p. 369-380: Lupta Bisericii româneşti împotriva curentului prozelitist romano-catolic (1504-1632). Movileştii şi catolicismul.
8. Pr. prof. dr. Niculae Şerbănescu, Biserica străbună şi prima unire politică a Ţărilor Române sub Mihai Viteazul, în Îndrumător pastoral, vol. I, Alba Iulia, 1972, p. 126.
9. Ibidem, p. 131.
10. Pr. Sc. Porcescu, Un episcop de Roman uitat, Filotei, 15 iunie – 20-27 septembrie 1600, Roman, 1943, p. 11, extras din „Cronica Romanului”, mai-iunie.
11. Pictură executată în frescă după planul arhimandritului Vartolomeu Dolhan, decedat în timpul lucrării, şi continuată de ucenicul său, arhidiaconul Vartolomeu Florea.
12. Lucrarea arhimandritului Varahil Moraru.
13. De pictorul C. Călinescu.
14. Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Viaţa şi petrecerea Svinţilor, Iaşi, 1682, f. 152, noiembrie 24.
15. Ibidem, f. 182, 30 noiembrie.
16. Dosoftei, mitropolitul Moldovei, ibidem, în Cuvântul către iubitul cetitor, p. 6 nenumerotată.
17. Pr. Scarlat Porcescu, Pomelnicul triptic de la mănăstirea Moldoviţa, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIX (1963), nr. 7-8, p. 540.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 375-381, Sfântul Ioan de a Râşca.

ACATISTUL

Tropar, glas 4:

Ucenic prea ales al Sfinţilor Mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, prin rânduiala lui Dumnezeu ai fost ierarh sfânt şi minunat, Episcop al Huşilor şi Arhiepiscop al Romanului. Păzind dreapta credinţă, ai păstorit turma lui Hristos şi, în sfinţenie vieţuind, ai binecuvântat sfintele mănăstiri Râşca şi Secu. Sfinte Ierarhe Ioane, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Condac, glas 2:

De dragostea lui Hristos fiind aprins, Sfinte Ierarhe Ioane, mintea înălţându-ţi în lumina Preasfintei Treimi, ai dobândit lucrarea faptelor bune şi smerita cugetare. Luminat fiind de Duhul Sfânt, păstor înţelept şi nevoitor, roagă-te Împăratului Slavei să ne dăruiască pace şi mare milă!

Sursa: Sfinţii Ocrotitori ai Moldovei.

ICOANE

Preluare dupa http://sfintiromani.ro

Lasati un raspuns