Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 Septembrie) – partea I

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

În părţile de apus ale ţării noastre, în Banat, a cunoscut mireasma sfinţeniei, încă din vremea petrecerii sale în lume, unul din ierarhii de aici, mitropolitul Iosif al Timişoarei. Ştirile despre viaţa bisericească din această latură de ţară coboară până în primele veacuri creştine, în timpul strămoşilor noştri daco-romani, când se pare că exista un scaun vlădicesc la Morisena (azi Cenad, jud.Timiş), unde s-au descoperit urmele unei bazilici din secolele IV-VI, precum şi un număr de obiecte paleo-creştine. În primii ani ai veacului al Xl-lea, un conducător local, cu numele Ahtum sau Ohtum, a ridicat o mănăstire la Morisena, cu „călugări greci”, adică ortodocşi, trecută nu peste mult timp în stăpânirea unor călugări latini, în veacurile al XlV-lea şi al XV-lea, ştim că preoţii şi credincioşii români de aici s-au confruntat cu o puternică acţiune prozelitistă a Bisericii catolice, sprijinită de regii Ungariei urmărindu-se, prin aceasta, catolicizarea şi deznaţionalizarea strămoşilor noştri.

Acelaşi lucru l-au încercat şi calvinii în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea. În ciuda acestor vitregii ale vremurilor, preoţii şi credincioşii români din Banat au stat tari în credinţa lor ortodoxă, împotrivindu-se oricăror încercări de înstrăinare de neam, de limbă şi de credinţă, în veacurile XIV şi XV fiinţau mai multe mănăstiri şi biserici ctitorite de cneji, preoţi şi credincioşii ortodocşi români din aceste părţi. Dar, în 1552, partea apuseană a Banatului a căzut sub stăpânire turcească, fiind prefăcută într-un „paşalâc”, cu sediul la Timişoara. Mai bine de un veac şi jumătate au suportat românii bănăţeni acest jug străin asupritor. Abia către sfârşitul veacului al XVII-lea, armatele imperiului austriac au început să elibereze o seamă de teritorii din Europa centrală de sub stăpânirea turcească, în această situaţie, Banatul – în care s-au dat ani în şir lupte pustiitoare între cele două mari împărăţii -, a fost eliberat, în 1718, dar a trecut, tot atunci, în stăpânirea imperiului austriac al Habsburgilor, rămânând în această stare până în 1918.

Încă din primii ani ai veacului al XVII-lea, se cunosc cu numele mai mulţi vlădici ortodocşi în Banat, avându-şi scaunul în Timişoara, între ei a strălucit, prin viaţa şi lucrarea lui duhovnicească, Sfântul Ierarh Iosif supranumit „cel Nou”. Ştirile despre acest sfânt ierarh sunt foarte sărace. Unii spun că s-ar trage dintr-o familie de „vlahi” din părţile Dalmaţiei, alţii dimpotrivă, îl consideră un localnic. De tânăr s-a închinoviat în mănăstirea Pantocrator din Muntele Athos, fiind călugărit sub numele Iosif, în locul celui de lacob, primit prin Taina Sfântului Botez, îndeplineşte, cu aleasă râvnă, mai multe ascultări – între care şi cea de preot slujitor – în câteva mănăstiri atonite. În 1650, cu binecuvântarea patriarhului din Constantinopol, deşi foarte înaintat în vârstă, a fost rânduit mitropolit al Timişoarei. Presupunem că a fost hirotonit arhiereu de către patriarhul sârb de la Ipek, care, pe atunci, purta grija duhovnicească a credincioşilor ortodocşi din teritoriile aparţinătoare Iugoslaviei de azi şi din Banat, ocupate atunci de turci. A păstorit la Timişoara numai trei ani, deci până în 1653, timp în care a pus rânduială în viaţa bisericească, a hirotonit preoţi, a întărit în Ortodoxie pe credincioşii bănăţeni.

Vârsta înaintată l-a făcut să se retragă din scaun şi să se aşeze la mănăstirea Partoş, ridicată prin secolul al XV-lea, situată în apropierea graniţei româno-iugoslave de azi, pe valea Bârzavei. A îndrumat şi aici duhovniceşte pe cei care-l cercetau, săvârşind slujbe tămăduitoare de boale trupeşti pentru cei aflaţi în suferinţă. Se spune că încă înainte de mutarea sa la cele veşnice, Dumnezeu l-a învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor. La Partoş a mai trăit încă trei ani, până în 1656, când Domnul l-a chemat la Sine, aşezându-l în ceata aleşilor Săi.

Despre sfârşitul său avem câteva ştiri. Astfel, piatra sa de mormânt, aflată la mănăstirea Partoş, a fost citită în secolul trecut, având următorul cuprins: „Prea sfinţitul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei”. O ştire ceva mai bogată ne oferă o însemnare pe un Minei slavon, aflat azi la Episcopia ortodoxă sârbă din Vârşeţ: „Această carte este a mitropolitului chir Iosif al Timişoarei, la anul 1655… care de bună voie a părăsit eparhia, retrăgându-se la mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani, apoi s-a mutat la viaţa veşnică, unde se odihnesc sfinţii”. O însemnare mai târzie pe o Evanghelie – aflată azi la Vicariatul ortodox sârb din Timişoara – arăta că a fost dăruită mănăstirii Partoş „unde este aşezat trupul Sfântului vlădică Iosif . În 1782, un preot bănăţean a pictat o icoană a sa, care a fost aşezată apoi deasupra mormântului său de la Partoş. O inscripţie de pe icoană arăta că ea reprezintă pe „Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”; dar pe aceeaşi icoană era scris şi „troparul” său cu următorul cuprins: „Din tinereţe te-ai supus cu totul Domnului, în rugăciuni şi nevoinţe şi în posturi, chipul bunătăţii fiind. Pentru aceasta Dumnezeu văzând osârdia ta cea bună, arhiereu şi păstor Bisericii Sale te-a pus. Drept aceea, şi după moarte, cinstit trupul tău întreg şi nestricat s-a păstrat Sfinte Iosif e, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare celor ce cu credinţă şi dragoste săvârşesc sfântă pomenirea ta”.

Iată numai câteva mărturii din care se desprinde că mitropolitul Iosif era considerat de români ca „sfânt” îndată după mutarea sa la Domnul. Un preot bănăţean care i-a cercetat viaţa şi nevoinţele, scria, în urmă cu 60 de ani, că la mormântul lui se petreceau adeseori fapte mai presus de fire. „Poporul din împrejurimi şi din depărtări mari – scria el – îşi aduce de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoşului, ca să se atingă de mormântul sfântului, ori să petreacă în priveghere noaptea întreagă la acest mormânt. Şi mulţi au aflat alinarea suferinţelor şi mângâiere sufletească la mormântul Sfântului Iosif. Între altele, tradiţia spune că fiica lui Marcu Muţiu, primarul Timişoarei, s-a vindecat de o boală de care suferea de multă vreme, la mănăstire, în semn de recunoştinţă, acest credincios a ridicat la Partoş, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, – alături de biserica veche a mănăstirii, în care slujise şi alesul ierarh Iosif -, una nouă, încăpătoare, care dăinuieşte până azi.

Cunoscând aceste lucruri, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se purceadă la „canonizarea” oficială a Sfântului Ierarh Iosif. Acest act s-a săvârşit în zilele de 6-8 octombrie 1956, în catedrala mitropolitană din Timişoara, unde i-au fost aşezate sfintele moaşte, spre a fi cinstite cu toată cuviinţa de către binecredincioşii creştini. S-a hotărât ca prăznuirea lui să se facă în ziua de 15 septembrie a fiecărui an. În această zi a fost trecut în calendar, precum şi în slujba din Minei. S-a alcătuit apoi un frumos Acatist în cinstea sa, în care îi sunt preamărite virtuţile şi viaţa sa fără de prihană. Nu peste mult timp, în anul 1965, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât ca numele lui să fie introdus în calendarele şi slujbele acestei Biserici surori, ca mărturie a veneraţiei de care se bucură în întreg Banatul şi chiar în afara lui.

„Făcătorule de minuni, Sfinte Iosife, precum în vremea vieţuirii tale pe pământ, prin rugăciunile tale ai izbăvit pe păstoriţii tăi de tot felul de primejdii, aşa şi astăzi, trimite mila ta celor ce locuiesc în ţara aceasta, rugându-te lui Dumnezeu să dăruiască tuturor cele de trebuinţă şi pace lumii, pentru ca împreună cu tine să-i cântăm Lui Aliluia”. (Din Acatistul Sfântului Ierarh, Condacul 12).

Sursa: Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Trinitas, Iaşi, 1994, p. 49-51

SFINTE MOAŞTE

Moaştele Sfântului se află la:

Catedrala Mitropolitană din Timişoara, Piaţa Victoriei, nr. 2.

Biserica Podeanu, Bucureşti (Pţa.Chibrit – Bucureştii Noi); Telefon:: 021 668.21.77; Părticele din Moaștele Sfântului Iosif de la Partoș au fost primite în dar cu ocazia prăznuirii Sf. Apostol Simon Zilotul în data de 10 mai 2011;

Schitul Bran – localitatea Şimon-Bran, nr 280B, judeţul Braşov (din Şoseaua Naţională Braşov-Piteşti, la ieşirea din staţiunea turistică Bran, intersecţie stânga spre satul Şimon – drum asfaltat -, apoi intersecţie stanga pe Valea Tisei şi continuare pe drum forestier până pe culmea Dealului Balaban – Schitul este situat la 6 km de Şoseaua Naţională şi la 7 km de Castelul Bran).

RACLA CU MOAŞTELE SFÂNTULUI IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ.

Racla – adevărată lucrare de artă – este opera sculptorului Grigorie Dumitrescu de la Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor. Confecţionată din lemn de palisandru, păr, tisă şi lămâi, racla are următoarele dimensiuni: lungimea raclei propriu-zise 137 cm, iar cu capac cu tot 148 cm; lăţimea raclei 37,5 cm, iar cu capac 50 cm; înălţimea raclei 30 cm, iar cu capac şi soclu 45,5 cm.

Pe capac este sculptat, în lemn de lămâi, chipul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou, mort, înveşmântat în toate odăjdiile arhiereşti, purtând mitra pe cap, în mâna dreaptă având cârja, iar în stânga metaniile. Pe spaţiul liber de deasupra capului este sculptat, în lemn de tis un serafim, încadrat în ghirlandele de crini şi Frunze care se continuă în jurul chipului Sfântului. Spaţiul liber din partea de jos, de sub picioare, de asemenea este sculptat cu aceleaşi motive florale ornamentale.

Pe marginile capacului este sculptată, în lemn de păr, o friză cu ornamente vegetale bizantine. Faţa capacului, unde este chipul Sfântului, e acoperită cu cristal, fixat cu o baghetă de oţel argintat. Pe spaţiul liber, în formă de sul desfăcut, de sub picioarele Sfântului Iosif, este săpată, în lemnul de lămâi, următoarea inscripţie: „În anul 1956 cu binecuvântarea Prea Fericitului Patriarh Justinian şi din porunca I.P. Sf. Mitropolit Vasile al Timişoarei, ostenitu-m-am lucrând această Sf. Raclă spre lauda Sf. Iosif, podoaba pământului românesc. Eu smeritul sculptor Grigore Dumitrescu”.

Soclul, cu motive florale şi geometrice în stil bizantin, este sculptat în lemn de palisandru. Pe el sunt fixate 8 colonete, sculptate în acelaşi lemn, cu fusul canelat, partea superioară subţiindu-se cu capiteluri corintice. Colonetele împart cele patru laturi ale raclei în 8 panouri, reprezentând tot atâtea scene, sculptate în relief, în lemn de lămâi, din viaţa Sfântului Ierarh Iosif cel Nou. Panourile sunt fixate de raclă cu baghete de oţel argintat.

Legendele scenelor, săpate în benzi de oţel argintat, prinse de marginea superioară a soclului raclei, au următorul cuprins:

Latura dreaptă, de la cap la picioare:

1. „Pe uliţa argintarilor Sf. Iosif vindecă pe un bătrân olog adus de fiii săi pe targă”.
2. „Prin grija Sf. Iosif în toată Ţara Banatului se ridică biserici cu turn şi cruce”.
3. „Sf. Iosif se roagă în genunchi pentru credincioşii bolnavi care i-au cerut vindecarea”.

Pe latura stângă, de la cap la picioare:

1. Un trăsnet a lovit pe aidamacii care au vrut să atace fecioarele fugite de frică lângă mormântul Sf. Iosif”.
2. „Sf. Iosif însoţit de diacul său şi mulţi credincioşi trece prin lanurile de grâu spre mănăstirea Partoş”.
3. „Sf. Iosif se roagă pentru stingerea focului care ardea Timişoara. O ploaie torenţială a stins focul”.

Pe latura de la cap:

„Fata chenezului Roman Muică, surdo-mută, s-a vindecat în urma rugăciunilor la mormântul Sf. Iosif”.

Pe latura de la picioare:

„Turcul Aga Mustafa a cerut îngăduinţă să se roage la mormântul Sf. Iosif pentru vindecarea de ologeală”.

Sursa: Viaţa, slujba şi acatistul Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei 2006.

Mormântul Sf. Ierarh Iosif de la Partoş

PROCES-VERBAL LUAT LA DEZGROPAREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI IOSIF CEL NOU, LA MĂNĂSTIREA PARTOŞULUI.

„Astăzi, şase septembrie, anul una mie nouăsute cincizeci şi şase, în biserica sfintei mănăstiri a Partoşului, (…) la ceasurile 10 din zi, prin preoţii de faţă s-a săvârşit în sobor înălţătoarea slujbă de mulţumire pentru harul şi binecuvântarea revărsate peste acest dumnezeiesc locaş şi s-au rostit rugăciuni de cerere pentru binecuvântare şi ajutor în această prea-evlavioasă lucrare, niciodată cunoscută în trecutul vieţii religioase a Banatului.

Mormântul zidit deasupra grobniţei, la intrarea în sfânta mănăstire, lung de 240 cm, lat de 135 cm şi înalt de 95 cm, înfăţişat amănunţit în raportul din 31 mai 1955, prilejuit de cele dintâi săpături făcute în zilele de 25, 30 şi 31 mai 1955 în faţa Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit dr. Vasile Lazarescu şi păstrat în arhiva Sfintei Mitropolii, a fost desfăcut, lucrările fiind începute de Prea Cuvioşia Sa protosinghelul Ieronim Balintoni, exarh al mănăstirilor, ajutat de ieromonahii, preoţii şi diaconii de faţă. Partea de către altar a feţei superioare a mormântului, privit din uşa sfintei mănăstiri, a fost ridicată din cărămizi lucrate de mână, fără semne şi legate între ele prin mortar obişnuit de var şi nisip, fel în care a fost lucrată întreaga lui zidire.

Partea stângă o alcătuieşte o lespede de piatră, gălbuie, fărâmicioasă, roasă de vreme, lungă de 116 cm şi groasă de 10 cm, acoperită cu tencuială şi straturi de var. Credem că în corpul ei a fost săpată inscripţia citită cu un veac în urmă de preotul istoric Nicolae Tincu-Velia şi însemnată în Istorioara bisericească politiconaţiunale la pagina 185. Scurtimea vremii n-a îngăduit o cercetare mai amănunţită. La nivelul podelei s-a ajuns la pământ amestecat cu bucăţi de cărămidă de altă factură, lipsite şi ele de semne, poate rămăşiţele unei zidării de suprafaţă, mai vechi.

Lucrările au continuat într-o linişte plină de pietate. Ţărâna acoperitoare de moaşte sfinte a fost aşezată în încăperea sfintei mănăstiri. De sub primul strat a apărut brâul de cărămizi cu semnul crucii, cumpăna formată din braţul orizontal şi alte semne în relief, aşa cum au fost găsite în săpăturile făcute anul trecut (2005?) în dosul mormântului şi descrise în raportul amintit, brâu în grosime de două cărămizi şi care însemna grobniţa lungă de 175 cm şi lată de 80 cm. Săparea, continuată cu smerenie, a scos la iveală câteva bucăţi de oscioare.

La ceasurile 2 ale zilei, în emoţia ce stăpânea puternic pe cei de faţă, s-a descoperit la adâncimea de 57 cm de la nivelul podelei, în pământ neumblat, braţele încrucişate, parcă într-o neîntreruptă rugăciune, ale aceluia care, chip al bunătăţii şi suferinţei, ostenitor în rugă fierbinte şi în duh de viaţă înălţător, după cum mărturiseşte şi troparul scris pe icoana cu chipul Sfântului, a săvârşit în trăirea pământească şi în cea nemuritoare după înveşnicire, vindecări minunate şi fără număr.

Mireasma sfinţeniei şi prospeţimea moaştelor au ridicat sufletele ce au încercat simţăminte de evlavie necunoscute vreodată. Am trăit momente de o măreţie cu neputinţă de uitat. Sub stăpânirea acestor clipe de într-aripare duhovnicească, sfintele moaşte, pline de strălucire, primesc mângâierea luminii după veacuri de odihnire în ţărâna din faţa sfântului altar, spre care îi era îndreptată prea cinstita faţă.

La nivelul moaştelor s-au mai găsit rămăşiţa unui piron de fier, lung de 11 cm, măcinat de vreme, cu urme din lemnul sicriului din care nu s-a mai păstrat nimic, iar în regiunea pieptului, un rest de metal oxidat, cu urme de decor, lung de 3 cm şi lat de 5 mm, probabil braţul unei cruci.

Osemintele ce nu au fost clintite, pe deplin păstrate până în cele mai mici amănunţimi şi arătând o fiinţă de statură potrivită, în lungime de 165 cm, au fost acoperite de giulgi curat, rămânând aici în rugăciune şi priveghere, cinstiţii ieromonahi.

Desăvârşit este Domnul întru Sfinţii Săi! Amin.

Partoş, la 6 septembrie 1956.

Sursa: Viaţa, slujba şi acatistul Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei 2006.

Preluare dupa http://sfintiromani.ro

Lasati un raspuns