Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Arhangheli în istoria româneascã

A trecut anul de la moartea întâmplatã în aureolã arhangheleascã a lui Mota si Marin si poporul nostru nu numai cã nu i-a uitat, dar vede imaginea lor mãritã în chip mitic pe fundalul existentei românesti. Asemenea iubirilor mari care, spre deosebire de cele mici sau obisnuite, cresc cu depãrtarea si cu timpul, tot asa faptele extraordinare devin mai vii si mai pline de înteles dupã trecerea vremii. Prezenta spiritualã a lui Mota si Marin e atât de adâncã si seamãnã atât de putin cu ceea ce întâlnim la fiece pas, încât ele au început sã aibã pentru noi ceva fantastic, inaugurând o nouã mitologie româneascã, mai realã însã si mai înãltãtoare decât toate realismele impecabile. În special zilele petrecute de cei doi pe frontul iberic au luat oarecum pentru noi caracterul unui nou post-mare, iar moartea lor, caracterul unei noi Învieri pentru neamul românesc. De aceea se cade, la aceastã întâie aniversare a faptei lor, sã lãmurim în chip limpede întelesul pe care toti îl bãnuim si îl trãim si pe care ei l-au lãsat istoriei românesti.

Au murit multi oameni în Spania. Se spune cã au murit chiar unii plecati de la noi, fiind angajati de comunisti si socialisti. De ce însã moartea lor n-a avut nici un ecou si e ca si când n-ar fi fost ori mai rãu? Pentru cã ei au fost ori niste simpli disperati sau aventurieri ori niste bieti nãimiti ori partizani ai unor idealuri si semne care n-au nimic comun cu legea si cu neamul nostru. Gestul lor a fost doar ultima vibratie a unor exfolieri exasperate, pierdute fãrã nici o semnificatie de seamã. Ei nu se integreazã nici în istoria Crucii, nici în istoria Românilor.

Cu totul altfel a fost cu luptãtorii de la Majadahonda! Promptitudinea si adâncimea cu care constiinta româneascã si-a însusit fapta lor dovedeste cã ei n-au sãvârsit un act pur personal ori gratuit ori strãin de misiunea noastrã, ci cã actul lor rãspunde unui moment adânc din istoria poporului român si cã e creator de nouã istorie de acum înainte! Eroismul de legendã, pe care l-au pus în sãvârsirea acestui act, constiinta de o adâncime înfricosãtoare pe care au avut-o cu precizie si pânã în cele mai mici amãnunte despre rostul jertfei lor si mai ales felul predestinat cu care ei se încadreazã în necesitãtile adânci ale destinului nostru ca neam, le-au dat aceastã recunoastere de apoteozã, pe care de un an tot ce e simtire româneascã autenticã n-a încetat sã o acorde amintirii lor scumpe! E aici recunoasterea unei fapte trecute, dar e mai ales bãnuirea unei anticipatii spirituale, ce a intrat în istoria româneascã si pe linia cãreia trebuie sã ne zidim viata în viitor.

Cãci viata popoarelor depinde de atitudinea pe care o au fatã de istorie. Astfel, în occidentul modern, oamenii tind sã dea istoriei o valoare mai mare decât o poate avea în realitate. Ei tind, adicã, sã uite cerul sau transcendentul si sã considere cã toatã realitatea e în ordinea istoricã. Fie cã pun centrul realitãtii în societate sau stat, fie cã-l pun în individ, ei se aseamãnã în sensul cã înclinã sã facã din istorie esenta existentei ca atare. Ne referim, desigur, la practica lucrurilor din occident, iar nu la ceea ce spun ideile unor filosofi care nu se aplicã în trãirea oamenilor. Astfel, din cauza acestei mentalitãti, Dumnezeu însusi devine, cum e cel putin câteodatã pentru catolici, un fel de Papã mai mare, iar pentru protestanti un principiu ce tinde sã se identifice cu fiecare om în parte.

Religia în occident ia adesea caracterul unei politici sau unei gospodãrii mai sublime, ceea ce si face, de altfel, ca ea sã intre în conflict cu organizatiile pur laice ori chiar oficiale de acolo! Acest primat si, uneori, aceastã exclusivitate a ordinii istorice sau temporale, e cauza pentru care istoria în Europa occidentalã se transformã curent într-o sarabandã de orgolii, într-o devenire fãrã linie, disarmonicã si frãmântatã de tot felul de imperialisme si neputinte pãmântesti, din care a dispãrut supapa de renuntare, de liniste si de mãretie pe care o dã perspectiva cerului, a valorilor metafizice.

În orient este invers. Ne referim în special la o mare parte a Asiei. Acolo planul fenomenal sau istoric e socotit mai degrabã ca neesentialitate ori ca o esentã secundarã sau nerespectabilã. Adevãrata si aproape unica realitate este transcendentul, cerul, tãrâmul celãlalt. Orientalul tipic nu trãieste în istorie, ci în eternitatea aistoricã, el e static sau cel mult apocaliptic. De aceea istoria evolueazã încet în orient – spre deosebire de occidentul cãzut în nevroza iutelii – si aceastã evolutie se face de la sine, dupã linia unor mari inertii ce se confundã aproape cu ritmurile biologice. Istoria însãsi tinde sã stea pe loc în orient, afarã dacã nu e aprinsã si rãscolitã câteodatã de instinctul prea mult înãbusit al unui popor vital ori de expansiunea foamei sau de orgoliile gingishanice, sau dacã nu o pune la dispozitia unei idei religioase, adicã tot metafizice sau neistorice, cum a fãcut imperialismul mahomedan, care a pornit în lume în numele lui Dumnezeu sau cel putin a simtit nevoia adâncã sã-L ia ca pretext.

Aceastã atitudine fatã de ordinea temporalã duce la deprecierea valorilor istorice, monumentele trecutului sunt lãsate în pãrãsire (marile ruine antice din orient, uneori adevãrate Atlantide terestre, au trebuit sã fie descoperite si studiate de occidentali), simtul cetãtenesc scade si, în general, se întroneazã pasivitatea fatã de fenomenele lumii sensibile. Dacã cuceritorii din occident au putut pune mâna pe întinse tinuturi din alte continente, e si din cauza acestei pasivitãti fatã de istorie, pe care ei o gãseau la oamenii de acolo. De aceea astãzi un Kemal Pasa luptã atât de vajnic sã-si scoatã neamul sãu din deprecierea ordinii istorice si sã-l îmbrânceascã în istoria vie plinã de initiative, consecventã si creatie. Iar acest exemplu nu e izolat în Asia din ultimul timp. Cu atât mai mult deci el trebuie sã fie trãit în orientul si centrul european.

Si cu aceasta venim la noi. Românii au avut si încã mai au mult din atitudinea orientalã fatã de istorie. Dar structura acestei atitudini si cel putin o parte din cauzele ei sunt altele. Românii s-au îndepãrtat de istorie fãrã sã cadã însã în misticismul adesea întunecat al orientalilor. În rezerva noastrã fatã de istorie a fost ceva din limpiditatea si simetria latinã. Iar în ceea ce priveste cauzele, dacã nu se poate tãgãdui existenta unei anume influente orientale, e sigur cã vicisitudinile noastre istorice ne-au fãcut în cea mai mare parte sã nu îndrãgim istoria. Pe cât a fost de fericit spatiul geografic al românismului, pe atât a fost de vitreg cel istoric. Noi am suferit de un fel de catastrofism sau vulcanism istoric, asa cum în ordinea spatiului geografic numai în Japonia se poate gãsi. Cadrul nostru istoric a fost schimbãtor si plin de cataclisme. Iar faptul cã neamul românesc a dus în trecut o viatã de mici comunitãti, l-a fãcut sã nu poatã schimba istoria în favoarea lui. Pe de altã parte, el a primit încã de la început balsamul religiei crestine. Aceastã religie si simtul armoniei cosmice, pe care l-a avut întotdeauna, l-au fãcut sã se refugieze într-o metafizicã luminoasã si coerentã, în care radia sensul crestin, învãluit însã într-un decor de pitoresc si de ordine cosmicã.

S-a format astfel o antinomie a spiritului românesc, care trebuie relevatã. Bãtuti de vânturile nemiloase ale istoriei, Românii s-au retras în împãrãtia seninã a visului si a metafizicii. Din cauza aceasta, au relativizat istoria si au absolutizat si mai mult cerul. În sufletul românesc a crescut, de la un timp si în mare mãsurã, un absenteism istoric si un dogmatism metafizic. Relativism cu privire la cele lumesti, absolutism cu privire la cele ceresti, acestea au fost cele douã directii ale psihologiei noastre de-a lungul veacurilor.

Psihologie foarte pretioasã, bogatã, pe de-o parte, în joc de nuante sceptice, pe de alta, în siderale aluviuni de credinte puternice, ea e foarte însemnatã pentru a defini o spiritualitate originalã si vitalã. Scepticism sau relativism pe de o parte, dogmatism sau absolutism pe de alta, iatã o antinomie cu atât mai interesantã, cu cât aceste douã directii au fost aproape egal de puternice, dar fãrã sã producã ceva hibrid sau eclectic. Din contrã, ele au alcãtuit pentru noi douã branhii de armonioasã spiritualitate. Scepticism istoric suplu si dogmatism metafizic luminos, acestea au fost rezervele si functiile vietii românesti în trecut.

Întelegerea acestei antinomii românesti ne face sã nu cãdem în greseala acelora care se opresc numai la unul sau la altul din termenii acestei antinomii. Astfel, unii vorbesc numai de religiozitatea româneascã si în special de ortodoxie, fãcând din ea caracteristica noastrã. Altii însã gresesc si mai mult, fiindcã nu vãd decât scepticismul nostru istoric, dar îl generalizeazã si îl transformã într-un scepticism total, atât istoric, cât si metafizic. Acesti psihologi destepti si superficiali nu vãd cã scepticismul românesc e limitat si mai mult metodologic si cã el are, în orice caz, ca “pandant”, o puternicã credintã metafizicã, ce a impregnat toatã religia si morala noastrã.

Asa se explicã si faptul cã Românii au putut produce un bogat folclor, cu care pot face concurentã celor mai mari popoare ale lumii. Dar un popor integral sceptic si blazat n-ar fi putut produce un astfel de folclor. Românii au creat un eticism superior plin de putere si de luminã, asa cum se întrevede în viziunea despre viatã a tãranului nostru. Ceea ce românii n-au creat, deci, pe dinafarã, în istorie, au creat pe dinãuntru, pe planul religios, moral, poetic, pe planul transcendentului. Tot asa se explicã faptul cã Românii au ridicat atâtea mânãstiri, atâtea monumente religioase – nestemate sacre ale spatiului românesc – dar n-au clãdit orase si n-au înãltat monumente laice. Nu a fost aici atât lipsa de bani – cãci pentru mânãstiri s-au gãsit întotdeauna banii necesari. Tot asa, nu a fost numai structura patriarhalã a societãtii noastre, care nu avea ce face cu orasele, ci cu sate si câsle si cel mult cu târguri. Ci a fost mai ales faptul cã mânãstirile se refereau la ordinea metafizicã, în care Românii credeau! Pe cât de mult s-au încrezut Românii în transcendent si cosmos, pe atât de putin s-au încrezut în oameni si istorie.

Psihologia aceasta româneascã dublã, constând din relativism si absolutism, a fost salvatoare în tot trecutul românesc. În fata nenorocirilor istorice, Românii s-au închis de nenumãrate ori într-un fel de cvasiindiferentã pe un fond stoic. Istoria a fost vitregã cu ei, dar dacã nu o puteau schimba, atunci au încercat s-o anuleze, atât cât era posibil, din punct de vedere spiritual. Au încercat sã considere istoria ca pe o trecãtoare vale a plângerii. Au fãcut exercitii sã înteleagã fenomenele istorice ca egalându-se în nimicnicie de fond, ca având toate o dimensiune comunã: identitatea neantului. Pânã la urmã, toate ale lumii acesteia, si-au zis ei, nu au mare importantã, de vreme ce un singur lucru e cu adevãrat important: mântuirea într-o altã lume si dreptatea imanentã, care va izbândi odatã, într-un viitor nedefinit. Românii au trãit astfel închisi în ei ca un melc, au trãit cu functiile reduse ca un spor sau ca pomii iarna, gustând doar scurtele idile din timpuri linistite. Ei au arãtat istoriei pânã la un punct o fatã nepãsãtoare, dar care era o realã mângâiere si defensivã moralã, spunându-si cu adâncã încredintare: apa trece, pietrele rãmân. Adicã apa fenomenalitãtii si vitregiilor acestei lumi se duce, dar eternitatea metafizicã rãmâne. Acest proverb mai însemna desigur si cã neamurile nãvãlitoare se duc, iar noi rãmânem, dar el avea si întelesul filosofic pomenit, mai adânc decât celãlalt.

Dar ceea ce a fost util în trecut, nu mai e astãzi ori nu mai e în aceeasi mãsurã. Desigur, oarecare rezervã fatã de lumea istoricã e de recomandat pentru orice întelepciune adevãratã. Fiindcã dintre cele douã realitãti, metafizicã si istoricã, prima e cu mult mai însemnatã. Si fiindcã o anume rezervã fatã de istorie dã sufletului linistire, orizont larg, noblete moralã. Însã nu trebuie sã se uite cã si realitatea istoricã sau pãmânteascã are rostul si însemnãtatea ei, de vreme ce a fost lãsatã de Creator. Chiar doctrina crestinã îi dã atentie, atunci când crestinul se roagã zilnic: “vie împãrãtia Ta, facã-se voia Ta, precum în cer, asa si pe pãmânt”. Pãmântul e socotit deci demn de o împãrãtie divinã, fie si în chip provizoriu.

Dar, afarã de aceasta, trebuie sã observãm cã azi conditiile de viatã s-au schimbat. Nu mai sunt cele din secolele trecute. Românii, de pildã, spuneau, cum am vãzut: apa trece, pietrele rãmân. E acest adevãr atât de intact azi ca odinioarã? Atunci Românii se retrãgeau, cel mai adesea, din fata nãvãlitorilor, se adãposteau în pãduri, în munti, în bãlti si se întorceau când acestia plecau. Dar iatã cã azi strãinii vin si nu mai pleacã. Profitând de absenteismul istoric românesc, oameni din toate pãrtile lumii s-au culcusit pe la noi si vor sã repete povestea cu ariciul si sobolul. Si nu e numai atât, desi ar fi destul. Dar a venit capitalismul apusean pentru a ne exploata bogãtiile si, iarãsi, nu mai pleacã pânã nu ne-o transforma tara în Câmpine pustii. Mai mult încã: a venit civilizatia occidentalã si ne-a dizolvat în mare parte sufletul si nici ea nu mai pleacã. Suntem deci pe cale sã ne pierdem însusi sufletul, adicã fiindcã am nesocotit istoria riscãm sã pierdem si cerul! În acest sens, însãsi realitatea metafizicã depinde de istorie.

Azi, deci, nu se mai poate face abstractie de istorie. Trebuie sã intrãm în arenã si sã luãm taurul de coarne. Dacã nu luãm atitudine istoricã hotãrâtã, riscãm sã pierdem totul. Dar pentru aceasta trebuie sã respectãm mai mult istoria. Sã nu o dispretuim, sã considerãm cã meritã atentia, efortul, consecventa si sacrificiul nostru! Dacã ea e domeniul relativului, depinde de noi sã o facem mai putin relativã. A venit vremea sã luãm istoria în serios si sã-i împlântãm tãruse de absolut. Dupã ce aproape douã mii de ani spiritualitatea noastrã a lucrat pentru a exila absolutul de pe pãmânt si a vãduvi istoria de orice punct fix, acum trebuie sã încerce cu toatã ardoarea sã coboare în oarecare mãsurã absolutul pe pãmânt. Românii trebuie sã capete simtul istoriei vii, durabile, simtul monumentelor care se pot ridica si în istorie. La monumentele si gesturile pur religioase trebuie sã adãugãm si altele, care sã probeze cã facem act de prezentã în istorie. Relativismul si absenteismul istoric trebuie sã disparã în cea mai mare parte. Cerul e atât de generos, încât ne îngãduie aceasta si chiar ne-o cere pentru propria lui glorie. Trebuie sã începem sã înfigem în istorie postulate de permanentã, puncte arhimedice.

Coborârea absolutului pe pãmânt, atât cât e necesar si fãrã a pãgubi cerului, iatã sensul actual al destinului Românilor. Antinomia de care vorbeam, scepticism istoric si dogmatism metafizic, trebuie sã-si scadã deci puterea si între cer si pãmânt sã fie o corespondentã mai intimã. Dar tocmai acesta e tâlcul faptei lui Mota si Marin! Ei au fost chemati de legea tainicã a neamului nostru sã dea expresie îndrãzneatã si clarã, printr-o faptã de mare rãsunet si de cutremurãtoare jertfã, acestei corectãri de psihologie etnicã! De aceea ei si ceilalti – sapte cruciati, sapte ostasi – au plecat acum un an si mai mult si au trecut prin multe tãri strãine, dupã vorba cântecului:

Pasã ceata cãlãtoare

Când pe noapte, când pe soare.

Lung e drumul, lung si greu!

Unde merg asa mereu?

Ei se duc la vitejie,

Cãci au tainicã solie…

… pânã au ajuns acolo unde trebuia sã se prezinte mesagiul românismului nou, scris cu spirit si cu sânge, prin care se aducea la cunostintã, de pe scena Europei întregi, vointa noastrã de a avea o misiune în istorie.

Desigur, fapte asemãnãtoare au mai fost în trecutul nostru, contrazicând în chip exceptional relativismul istoric amintit. Ne gândim la Stefan, figura neîntrecutã, prin genialitatea ei armonicã, în toatã istoria Românilor, la vijeliosul Mihai, la Mircea luptând la Nicopole, la domnii orgoliosi care au vrut sã-si anexeze tãrile românesti pentru propria lor zeificare, si ne gândim într-un chip special la haiduci, la Horia, Iancu si Tudor… Dar ei ori se multumeau sã fie în defensivã, apãrând “sãrãcia si nevoile si neamul”, ori confundau prea mult natia cu religia, adicã tot cu transcendentul, ori fãceau acte mai mult de glorie personalã ori, în sfârsit, nu aveau, si nu puteau sã aibã în vremea lor, întreaga constiintã oarecum doctrinarã a acestor lucruri, constiintã de care avem nevoie noi astãzi! Cu deosebire noi, Românii, am avut în trecut un neastâmpãrat eroism martiric. Dar acum ne trebuie si un eroism ofensiv, o roire spiritualã, o dilatare a prezentei istorice, asa cum cresc râurile primãvara, o tinereascã invazie în istorie! Noi pânã acum nu prea am vrut sã spunem lumii, universalitãtii oamenilor, ci mai mult sã ne apãrãm fiinta etnicã, sã pãstrãm status quo-ul ori sã vorbim lui Dumnezeu. În ultimul secol, mai ales, lumea de peste granitã ne-a interesat mai mult în forma conventionalã ori mediocrã de “ce va zice Europa”. Dar nu acest contact de micã vanitate ne va face pe noi un popor mare! Ci puterea de a deschide viguros în istorie si de a ne permite gesturile majore si totodatã nevanitoase, care sã sileascã istoria sã nu treacã numai peste noi, ci sã se lase si modelatã de vointa noastrã!

Pânã acum noi mai mult ne-am apãrat de istorie; acum trebuie s-o cucerim. Mota si Marin ne-au dat pildã de cea mai precizatã si mai proprie constiintã în acest sens. Ei sunt cea mai elocventã protestare contra “pasivitãtii” românesti sau contra înclinãrii de a ne lãsa dusi de întâmplare – Românii neavând în istoria lor nici cruciade, nici gesturi prometeice. Prin drumul spre moarte al lui Mota si Marin, noi am primit ceva din spiritul de cruciadã si din spiritul prometeic, dar nu provocator pentru puterile metafizice, ci armonizat cu ele. Mota si Marin au murit pentru universalitatea Crucii, dar au murit si pentru propria noastrã universalitate si mai ales pentru a distruge odatã psihologia româneascã, care în ordinea istoricã a dat prea des dovadã de retragere, de acomodare, de cantonare în mângâieri minore, de indiferentism pãgubitor, de lipsa aderãrii cu adâncime tragicã la o formã ori la un principiu istoric. Românii au fost hotãrâti numai când a fost vorba sã-si apere fiinta lãuntricã a neamului sau când simteau cã e în primejdie credinta religioasã, asa cum au dovedit-o în reactiile dârze si bine orientate contra influentelor catolice ori reformate. Altfel însã, Românul a dat adesea exemplul unei ideologii în doi peri, fãrã sã ia atitudine fatã de ideile si întâmplãrile istorice.

În aceastã privintã, afirmatiile si negatiile românesti n-au fost radicale si conturate, ci au avut ceva tremurãtor si neangajant, asa cum se observã frecvent si astãzi la intelectualii români. Mota si Marin au fost oamenii care au stiut sã ia atitudine în istorie si în privinta aceasta cazul lor este absolut unic la noi prin luciditatea, adâncimea, consecventa si tragicul lui. Ei au evadat din realitãtile noastre cantonale dispretuitoare ori comode fatã de istorie, impunându-ne lumii întregi si constituind pentru noi un model de ceea ce trebuie sã fim. Analizând bine întelesul jertfei lui Mota si Marin, vedem cã ea are în istoria noastrã caracterul acelor salturi si introduceri de forme noi pe care oamenii de stiintã le numesc mutatii. Fapta lor e o mutatie în existenta româneascã, o ridicare pe alt plan de vointã si semnificatie, este o altã albie de existentã si un comandament mistic, si totusi clar cã de acum înainte trebuie sã fim activi în istorie si ceva trecãtor, ei au stiut sã poarte prin peisajul ei curgãtor steagul absolutului.

Mota si Marin ne-au dat, deci, un superior activism istoric, constând pe de-o parte în hotãrâre si jertfã eroicã pânã la urmã, pe de alta în universalism. Au valorificat ideea de istorie pentru Români. Dar în felul cum ei au contrazis si îndreptat obisnuintele noastre traditionale fatã de istorie, se vede cã sunt odraslele unui popor care a crezut mai mult în cer, iar Mota, marele inspirator, se vede cã e fecior de preot. De aceea eroismul lor e luminat si organizat de flacãra cerului. Chiar si în occident, imediat dupã Evul Mediu ori la sfârsitul lui, luptãtorii pentru o istorie mai bunã aveau o transfigurare religioasã, ca Jeanne d’Arc. Am vãzut cã sunt douã feluri de a privi istoria: cea orientalã, care se îndepãrteazã de istorie si cea occidentalã, care uitã cã mai e si un cer. Amândouã sunt unilaterale. În atitudinea orientalã, istoria se anemiazã sau se insignifiazã, în cea occidentalã, istoria se degradeazã, fiindcã devine doar locul unor absoluturi subiective, capricioase, laice, empirice, înselãtoare ori chiar satanice, legate de instincte pur omenesti. În ambele cazuri istoria decade. Ceea ce trebuie e, deci, o sintezã de cer si de istorie, o validare maximã a istoriei, dar într-o ierarhizare la capãtul cãreia sã fie întelesurile si tainele auguste ale metafizicii. Mota si Marin au înteles acest lucru, cãci ei au intrat în istoria mare sub semnul Crucii, al transcendentului. Ei au descãlecat în istorie, dar fãrã sã uite scãrile de aur de pe care coborâserã. Absolutul, pe care l-au introdus în lumea noastrã, e de esentã religioasã. Prin aceasta ei se încadreazã minunat în spiritul românesc bun, care de-a lungul veacurilor a crescut la lumina blândã a Crucii, afirmându-ne deci în religiozitatea si metafizicismul nostru. Am vãzut cã ei ne si îndreaptã, ne afirmã pentru a ne schimba, pentru a ne sili sã avem întotdeauna în istorie curajul, universalitatea si absolutul Crucii.

Acest fapt face sã ne gândim de la sine la semnificatia Arhanghelilor. Uneori se spune cã cei ce au murit atât de eroic în Spania sunt Arhanghelii nostri, dar nu se bãnuieste cât adevãr e în aceastã afirmatie spusã mai mult din elanuri stilistice ori cu o întelegere mai mult instictivã. Cãci Mota si Marin au avut îndrãznealã, initiativã, energie, avânt si tinerete ca niste îngeri. Au avut apoi evlavie. Ei au dat dovadã de ceva prometeic, cum am spus, dar nu pentru a se revolta contra puterilor de sus, ci pentru a ne ridica pe noi spre slava acestor puteri. Ei au adus pe pãmânt valori ceresti si au vegheat luptând pentru biruinta lor, care este iarãsi faptã îngereascã. În sfârsit, doctrina crestinã ne aratã cã îngerii apar în momentele mari, de rãspântii cvasiontologice ale lumii. Tot asa, Mota si Marin s-au arãtat într-un moment de nouã articulatie a vietii neamului românesc, atunci când trebuia sã ne schimbãm, cu toatã hotãrârea si constiinta, atitudinea fatã de istorie!

Putem deci spune cã semnificatia faptei lui Mota si Marin participã la realitatea Arhanghelilor din punctul de vedere al existentei românesti. Ei trâmbiteazã pentru noi victorii viitoare, pe care frumusetea jertfei lor ne face sã le întrevedem în stihiale simfonii de luminã. Din împãrãtia spiritelor bune ei privesc acum asupra noastrã si continuã sã ne ajute. Ei sunt pentru istoria româneascã o scarã de legãturã cu cerul. Asa cum doctrina crestinã ne spune cã biserica suferindã se îndreaptã spre biserica triumfãtoare prin ajutorul îngerilor, si noi putem spune cã neamul nostru suferind se îndreaptã cãtre triumfurile si mântuirea de mâine prin exemplul si ajutorul spiritelor lui Mota si Marin. Îngerii sunt pilde, îndemnuri si ajutor direct. Asa trebuie sã-i privim pe cei ce s-au jertfit la Majadahonda. Trebuie sã ne dãm seama cã dupã moartea lor trupeascã nu mai putem trãi asa cum am trãit pânã azi. Fiindcã ei au plecat dintre noi si s-au întors pe scuturi de luminã, pentru a ne arãta cã de acum înainte istoria româneascã trebuie sã-si schimbe sensul. Si fiindcã însãsi aceastã istorie s-a sfintit prin fapta lor. O istorie în care si pentru care au murit Mota si Marin nu mai poate fi dispretuitã ori tratatã cu indiferentã, ci în ea trebuie sã umbli înfiorat ca într-o catedralã. Asa cum o apã se sfinteste când în ea se aruncã o picãturã de agheasmã, tot astfel istoria noastrã s-a transfigurat fiindcã în ea s-a risipit pentru eternitate jertfa lui Mota si Marin. Asadar, atentie ca sã nu pãcãtuim. Cãci în istoria româneascã a pãtruns duhul Arhanghelilor.

Articol apãrut în “Omul nou”, Brãila, 1938

Preluare dupa http://foaienationala.ro

Lasati un raspuns