Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Pustnicul Gavril din Negreia: “Daca as fi facut si io ca si Brancusi, o femeie cu tate, cu buci, cu gatul lung, poate ca ar fi placut la mai multi”

O zi caniculara de iulie, cu o caldura sufocanta si un drum peste tarina, prin soare arzator, fara nicio adiere de vant. La inaltime, pe coama unui deal, aerul incepe sa se miste usor, dand o inselatoare senzatie de racoare. Razele soarelui insa continua sa arda pielea, oriunde o gasesc descoperita. Asa poate fi descris drumul pana la coliba in care septuagenarul Gavril Cusco a decis sa-si traiasca viata dupa ce s-a pensionat. Batranul a renuntat la tot ce inseamna civilizatie si si-a luat lumea in cap in urma cu 18 ani, la scurt timp dupa revolutie. La capatul satului, oamenii iesiti la lucrul campului stiu tot despre “baciu Gavrila”, cel care s-a mutat langa padure. Toti ne informeaza, insa, ca “drumul e lung, nu puteti merge cu masina pana acolo. Trebe sa mergeti peste tarina, vreo 3-4 kilometri”. Mai mult sau mai putin entuziasti, pornim spre locul indicat, iar dupa un drum prin soarele neiertator, ajungem in locul de basm. Dupa prima imagine ce ni se deschide in fata, intelegem pe loc de ce s-a indarjit acest om sa ramana acolo.

Inceputul povestii, in urma cu 18 ani

Dupa coama unui deal, la marginea padurii, latratul unui caine ne anunta ca ne aflam pe o proprietate privata. Imediat ne intampina un barbat in putere, ce il face pe patruped sa taca. “Vine si batranul imediat, e plecat sa culeaga coacaze”, ne spune cel despre care aflam, apoi, ca e fiul pustnicului. La cateva minute, un batran in carje, cu un picior vizibil afectat, apare si se pune langa noi, jos, ingenunchind parca in fata naturii.

Sotia lui, care il viziteaza de doua-trei ori pe saptamana, este de fata la discutie si il ajuta sa rememoreze cum a inceput totul. “Aici, pamantul asta, tot, a fost a unor bocotani. Ei au si padurea si pe dealul asta au mult pamant. Prin ‘93 am luat de la ei un hectar si 48 de ari, ca avem sase copii si am vrut sa luam, sa avem pentru ei ceva”, explica femeia. Apoi isi aduce aminte cum, la inceput, pamantul pe care e asezata mica gospodarie era plin de maracini si cat de mult au muncit pana l-au facut pamant roditor. “Nimeni nu stie cat am trudit. Haram o fost aici. Primavara, luam bote la mana si loveam ferigile imediat dupa ce ieseau, ca sa nu le lasam sa creasca. Daca le rupeam asa, fragede, nu mai puteau creste. Da’ tot mai rasarea cate una”, isi aminteste ea. Sotia si copiii il viziteaza des, in special in timpul verii, cand vin sa munceasca la camp si sa se ocupe de animale.

Paradox: trai lipsit de conditii si, totusi, mult mai sanatos

Anii au trecut, iar pamantul a devenit tot mai important pentru familia Cusco. De locul acela binecuvantat de Dumnezeu, Gavril Cusco s-a atasat atat de mult incat a decis sa     nu-l mai paraseasca. Astfel, din 1993, si-a incropit o mica gospodarie si nu a mai mers in sat. De loc din Negreia, omul a muncit 40 de ani la padure, deci atasamentul fata de natura este explicabil. “40 de ani am fost la padure. Tare mult mi-a placut, dar cu decretul lui Ceausescu m-am pensionat. Asa ca m-am mutat aici, ca e mai bine”. In natura, fara electricitate, fara drum de acces, in conditii aproape primitive, viata nu poate fi usoara in sensul in care ne-am obisnuit noi, la oras, cu tot confortul la indemana.

Intrebat daca nu simte ca-i este greu, omul a raspuns ferm< “Nu-i greu,      ca-mi place. La om nu-i greu ce-i place, numa’ ce nu-i place ii pare greu”, filosofeaza el. Batranul rade si ne spune ca nu se gandeste ca ar trebui sa se teama sa traiasca aproape in salbaticie, apoi ne spune cum isi rezolva el problemele de sanatate, atunci cand apar. “Io nu am voie sa ma imbolnavesc. Daca racesc, imi fac un ceai fierbinte de sunatoare, ca ala-i bun la ficat, de ninta (menta n.r.) sau de cimbrisor. Il beau fierbinte si imi arunca raceala din corp. Dar la medic nu am fost de noua ani. Atunci am fost si au vrut sa ma opereze la sold. O zas ca n-am lichid aici la sold si o vrut sa ma opereze, sa-mi puna o bucata de plastic. Da’ io daca oi pica si s-a rupe plasticu’ ala, io nu mai pot lucra”, justifica el.

Sculptor de ocazie, pasionat de opera lui Brancusi

Mica gospodarie a lui Gavril Cusco este “dotata” cu cateva oi, un cal, o vaca si mult pamant pe care-l lucreaza. Toate acestea, insa, nu inseamna nimic fara prezenta divina. Astfel, omul cu credinta si cu frica de Dumnezeu si-a ornat curtea cu mici statuete de piatra, pe care le ciopleste chiar el.   “N-am io desenu’, da’ le cioplesc asa, din memorie”, spune el, jenat parca de talentul sau. La cei 73 de ani ai sai, Gavril ciopleste in pietrele pe care le gaseste pe dealuri sau pe vaile din padure, portrete ale lui Iisus si Fecioara Maria. De altfel, in Negreia, mai multe astfel de statui sunt expuse, iar autorul lor se gandeste chiar sa faca o expozitie cu lucrarile sale. “Nu am vandut niciuna, ca nu le fac de vanzare. Io le fac numa’ asa, de cand m-am pensionat, ca mai trece vremea”, explica el. “Daca as fi facut si io ca si Brancusi, o femeie cu tate, cu buci, cu gatul lung, poate ca a fi placut la mai multi”, glumeste el. Intrebat unde a auzit de Brancusi, raspunsul vine sec. “Din istorie”. Ar fi fost si greu sa-i vada operele in alta parte, din moment ce omul traieste fara electricitate, fara televizor sau contact cu actualitatea. Totusi, de putin timp, unul dintre copii i-a adus un radio la care mai aude stirile. De aici si pana la comentarii politice nu a mai fost decat un pas. “Astia tat is destepti si tat stiu de tate. Numa’ ca nu fac nimic. E numa’ teorie si practica deloc”, comenteaza el.

Religios, in mijlocul naturii

Batranul a trait in felul sau toata viata si nu s-a lasat cucerit de ispitele traiului confortabil de la oras, nici chiar din satul sau, unde acum exista conditii decente de trai. A ramas fidel naturii si respecta ciclurile ei, construindu-si viata in functie de acesta. Dar traind izolat de lume nu inseamna izolat si fata de credintele sale, astfel barbatul vine in sat pentru a merge la biserica uneori, duminica, dar numai din luna mai si pana in august. Justificarea este aproape naucitoare pentru un profan. “Ma duc la biserica, imi place, dar numai cand nu-s oile acasa, din mai si pana in august. Dupa ce vin oile de la munte nu mai pot merge, ca trebe sa ma ocup de ele”, spune el. De altfel, viata in mijlocul naturii nu l-a ferit nici de unele pericole. Asa se face ca a avut mai multe intalniri “de grad zero” cu fiarele salbatice, unele chiar riscante. “Mai vine si ursul, dar mai mult mistretii. De cum se fac cartofii, malaiul, vin si ei. Ce sa fac, ies afara la ei si fac galagie. Atuncea animalele se sperie si fug”, spune el, pe acelasi ton calm, de parca ar vorbi despre atacul unor furnicute mici, carora nu ar vrea sa le faca rau. “Intr-o iarna o venit si ursu’, o mers catre staul. Ar fi luat o oaie, da’ io am dezlegat cainele atunci si l-o tat latrat, pana s-o dus”, completeaza el sirul evenimentelor.

Filosofie de viata: totul e relativ

In acelasi ton, sugubat, omul dovedeste inca o data o logica aproape brutala, atunci cand vorbeste despre viitor. Stie ca nu va putea sta la infinit acolo, dar cu un calm si o resemnare imbatabila isi spune parerea. “Tate sa gata de la o vreme. Apoi de la 70 meri cata 80. Da’ si 100 de-ai trai, tat sa gata tate de la o vreme”.

Preluare dupa http://www.informatia-zilei.ro

Lasati un raspuns