Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Madalin Necsutu: Patimi pentru prima biserica romaneasca din Ucraina

Cum fiecare lucru măreţ cere o jertfă pe măsură, prigonirea românilor din Basarabia de Sud (astăzi teritoriu ucrainean – n.r.) care s-au încăpăţânat preţ de mai multe decenii să nu fie absorbiţi în noua „supuşenie” ucraineană nu a fost de ajuns. Sâmbăta trecută, autorităţile de la Kiev au ţinut expres să strice şi această mică sărbătoare românească, prin tehnici care ne arată că, chiar şi după 20 de la căderea Uniunii Sovietice, obiceiurile nedemocratice şi năravurile kaghebiste fac parte din rutina zilnică, iar abuzurile asupra etnicilor din această ţară sunt doar cutume de divertisment.

Este foarte interesant cum deunăzi preşedinţia rotativă a UE deţinută de Polonia milita pentru accelerarea procesului de includere a Ucrainei în rândul ţărilor europene care au la bază principiul democraţiei. După evenimentele de sâmbătă de la Vama Reni, unde sute de români au fost trataţi inuman, şi cele ulterioare din satul Hagi-Curda, se poate vorbi despre o ţară tulburată şi conducători cu minţi îmbibate în ură faţă de orice fel de „element duşmănos românesc”.

Purtarea şi atmosfera demnă de un scenariu de război create de vecinii de la răsărit ridică mari semne de întrebare despre câţi ani vor trece până când Ucraina va putea măcar să deschidă vreun capitol de negociere pentru aderarea la UE.

Climatul de tensiune şi frica cu care trăiesc etnicii români din această parte a Europei depăşesc orice imaginaţie, sentiment care s-a încercat a fi indus până şi jurnaliştilor care au avut „îndrăzneala” să intre pe acest teritoriu de grea amintire, în care statuile de circa 10 metri ale lui Lenin încă refuză cu obstinaţie să se dea jos de pe soclurile lor. Cuvântul „român” este în sine un motiv de iritare pentru care poţi să fii lejer anchetat şi chiar abuzat fizic şi psihic.

Cu lacrimi în ochi, timoraţi şi vizibil afectaţi, câţiva curajoşi de la Hagi-Curda, un sat românesc de 4.000 de oameni din care peste 90% sunt români, au rostit cu greutate, printre dinţi, cuvântul „deznaţionalizare”. Nu au avut nevoie de nimic material, ci au vrut doar să ne vadă şi să vorbească „cu fraţii români”. Chiar şi atât, lor le-a fost de ajuns, după cum ne-au mărturisit.

Dar mai bine să derulăm fir cu fir această poveste halucinantă despre ce înseamnă să ai curaj să fii român în Ucraina şi totodată despre cum e să-ţi faci meseria de jurnalist în această ţară unde diseminarea sentimentului de frică o întâlneşti la tot pasul şi a devenit religie naţională.

Tactici de inspiraţie kaghebistă

În acest spirit a început şi „peripeţia” noastră, aşa cum am numit-o amuzaţi la întoarcere, după ce obosiţi, hăituiţi, pozaţi, îndosariaţi ca în vremurile defunctei Securităţi am avut îndrăzneala de a ne face meseria de jurnalişti în acest „no man’s land”. Deşi ne aşteptam ca vecinii răsăriteni să ne facă oarece probleme, am pornit dimineaţa la patru spre vama moldo-ucraineană Giurgiuleşti-Reni.

Conştiincios şi punctual ca un ceas elveţian, consulul României la Odessa, Mihai Oprescu, aştepta la ora şase dimineaţa microbuzul care trebuia să ne ducă pe noi, jurnaliştii, să acoperim mediatic evenimentul acesta care însemna prima biserică românească din Ucraina recunoscută la nivel oficial. Verificarea actelor sale a fost o procedură de rutină care nu a durat mai mult de câteva minute, în timp ce paşapoartele ziariştilor români au fost şi ele adunate de vameşii cu un fel de „sombreros ucrainean” pe post de cască. Toate bune şi frumoase până aici, ne-am zis noi. Numai că, printr-un regretabil accident, a căzut curentul electric în vamă fix după ce ne-au fost luate documentele, iar actele nu mai puteau fi astfel procesate.

După circa o oră de la acest „nefericit” incident, culmea, se găseşte un laptop în vamă şi primim asigurări că se lucrează intens. După alte câteva zeci de minute, pică „bomba”. „Doi dintre dumneavoastră vor trebui să rămână în vamă deoarece sunt indeziderabili pe teritoriul Ucrainei”, ni se spune, inducându-ni-se astfel un sentiment de suspicionare reciprocă şi teamă. Bine, am zis noi, dar de ce?! Se făcuse deja dimineaţă în toată regula, iar „soarele ucrainean” nu se arăta nici el mai blând cu noi în vamă. Nici măcar toaleta din vamă nu părea abordabilă, în condiţiile în care un nene îmbrăcat în negru ne întreabă dacă suntem „de la microbuz”. Îi spunem că da, după care încep indicaţiile în ucraineană, probabil despre cum să ajungem pe la una mai îndepărtată. Ne lăsăm păgubaşi, în speranţa că ne vor da mai repede actele şi vom găsi un copac generos pe marginea drumului care ne aşteaptă.

Formularele voroniene

Dar cum socoteala din România nu se potriveşte deloc cu cea din vama ucraineană, ni se aduc nişte formulare întocmite mai mult în „limba moldovenească a lui Voronin”, împănate cu capcane ucrainene pentru a nu putea fi niciodată completate corect. Sub constrângerea că trebuie să le completăm cât mai repede, atmosfera devine din ce în ce mai tensionată, fiecare întrebând în stânga şi în dreapta ce ar trebui să bifeze prin acele căsuţe din chestionar. Bineînţeles că vameşii ucraineni îl trimit înapoi pe consul cu toate chestionarele pe motiv că nu au fost completate corect. Luăm alte formulare şi ne apucăm de treabă, de data asta „mai bine”. Cum era de aşteptat, acestea ni se întorc pe motiv că nu am pus data, deşi pe acel formular nici nu puteai ghici unde se află această rubrică. După ce ni se arată cu degetul unde ar fi trebuit să fie aceasta, o completăm conştiincioşi. Dar nu, calvarul mixt al căldurii de 40 de grade, combinat cu sete şi vezică plină, nu avea să se termine prea curând. Sub privirile cetăţenilor ucraineni din vamă, care nici ei nu înţelegeau ce se întâmplă cu noi, suntem invitaţi în clădirea vămii pentru o nouă porţie de întrebări şi controale. Ni se spune că trebuie să arătăm ce avem în bagaje.

După ceva minute bune în care vameşii, securitatea ucraineană şi miliţienii ucraineni se tocmeau ce metodă să ne aplice, aceştia se hotărăsc să ne treacă bagajele prin scanner. O maşinărie mare cu care cel care o manipula nu părea să fie foarte apropiat. Se uită la mine şi bolboroseşte ceva ce probabil ar fi trebuit eu să înţeleg în ucraineană. Mă cheamă. Mă duc cuminţel şi îmi arată pe monitor ceva mai mare, ce părea să fie „arma mea”. Era, evident, laptopul pe care îl şi declarasem în acel formular. Îi explic pe toate limbile pe care le ştiam că ar fi un laptop, după care vameşul se uită la mine şi exclamă: „Hmm… ahaa!”. Presupun că e bine şi îmi iau rucsacul în speranţa că voi pleca şi eu după cele trei ore petrecute în vama ucraineană. Dar nu, suspansul mai durează circa 20 de minute, timp necesar fix pentru ca noi să ajungem la finalul slujbei care se ţinea la biserica românească având hramul Sfinţilor Petru şi Pavel din satul Hagi-Curda (Camâşovska).

O oază de românism

Pornim aşadar, după cele circa trei ore şi jumătate, pe un drum, dacă se poate spune aşa după mărimea craterelor din el, spre Izmail şi respectiv Hagi-Curda. Cu toate că eram deja nedormiţi, obosiţi şi hăituiţi, am găsit această mică oază de românism în mijlocul pustietăţii ucrainene care prin energia sa dată de această zi de sărbătoare asociată cu un triumf al normalităţii asupra tiraniei ne-a făcut să uităm de toată supărarea şi ne-am regrupat pentru a face ce venisem să facem.

Cu mâinile pe aparate foto, microfoane, reportofoane şi agendă, „desantul românesc”, atât de aşteptat de cele câteva zeci de miliţieni, jandarmi, securitate şi trupe speciale, s-a produs în acest mic sat românesc. Am reuşit să aflăm că forţele speciale ucrainene fuseseră aduse cu o seară înainte, chipurile pentru a interveni în caz de violenţe între circa 130 de studenţi din România care şi-au anunţat prezenţa la acest eveniment şi cam tot atâţia cazaci care ar fi venit să restabilească „supuşenia” în sat.

Astfel, maşinile de poliţie de la Odessa sau Izmail parcate în faţa bisericii abia aşteptau să fie umplute cu „fascişti români”. Numai că nu a fost să fie aşa. Totul s-a desfăşurat extrem de paşnic, iar „invadatorii români” nu au făcut decât să se bucure împreună cu sătenii de această minune care înseamnă Biserica „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. Determinaţi să ajungă la acest eveniment, studenţii strânşi de prin toată ţara şi îmbarcaţi în două autocare au reuşit după circa şase-şapte ore de aşa-zis control la vamă să patrundă pe teritoriul Ucrainei pentru a ajunge la destinaţie. Nici măcar o mână de copii basarabeni nu au ajuns prea devreme pentru a oferi un concert de zile mari, aşa cum numai ei ştiu să facă. Securitatea ucraineană a avut grijă ca ansamblul „Căluşarul” din Erdec-Burnu să ajungă un pic mai târziu, dar poate mai important este faptul că aceşti copii ştiu cine sunt, cântă şi grăiesc în limba română.

Slujbă sub blagoslovirea „specialilor”

Ceremonia religioasă a fost oficiată de către Mitropolitul Petru al Basarabiei, sub atenta supraveghere a lucrătorilor SBU gătiţi frumos de sărbătoare, cu ochelari de soare la ochi, camere video sau aparate foto în mână şi cu o rotaţie a gâtului demnă de invidiat. „Această biserică a fost astăzi sfinţită pentru ca şi credincioşii români să se poată ruga. Aceasta se află sub tutela Mitropoliei Basarabiei, deci sub Patriarhia Română, iar datoria noastră este să ne păstorim credincioşii. Ce să facem dacă ei doresc să fie cu noi? Trebuie să aibă toată lumea un loc unde să se poată ruga. Noi, la Chişinău, ne certăm şi apoi împăcăm, ştiţi cum e românul, dar aici este altă situaţie. Am dori şi mai multă susţinere din partea presei. Sperăm să fie mai bine şi să venim mai des aici pe această proprietate a bisericii româneşti”, a declarat, pentru „Curentul”, Mitropolitul Petru al Basarabiei. Întrebat despre cum este situaţia în care i-a găsit pe românii de aici, acesta a mai adăugat: „Mi-e greu să spun!”.

Badea: „Nu se face aşa ceva, nu este normal, european sau sănătos pentru Ucraina”

Cum nu se putea ca un eveniment de acest tip să nu beneficieze şi de suportul şi aportul unor politicieni, senatorul pentru românii de pretutindeni, Viorel Badea, a fost şi el prezent la Hagi-Curda. Întrebat despre gravele încălcări ale oricărui principiu elementar de democraţie la care au fost supuşi studenţii români, dar şi mass-media românească, Badea a replicat că situaţia este una inadmisibilă care nu face rău decât Kievului. „Suntem în mileniul trei, Ucraina este o ţară care vrea să intre în marea familie a statelor europene. Ucraina are şi preşedinţia Consiliului European.

Este păcat că mai există o astfel de atitudine din partea autorităţilor şi mai ales din partea celor vamale care se pun împotriva curentului. Şi anume acela care ar trebui să-i ducă pe ei alături de celelalte state europene. Eu mă aşteptam să fie prezente aici, aşa cum au promis, şi autorităţi ucrainene şi sper că zilele următoare vom avea discuţii şi cu ambasada, iar MAE s-a sesizat deja. Degeaba te ascunzi în spatele unor fantezii tehnico-informatice, că pentru toată lumea a fost clar ca lumina zilei că s-a încercat deturnarea celor două autocare care veneau din România şi au fost blocaţi ziarişti români care voiau să vină la acest eveniment (…) Nu se face aşa ceva, nu este normal, european sau sănătos pentru Ucraina să aibă asemenea comportament”, a declarat senatorul Viorel Badea pentru „Curentul”. „Din păcate, aici mai există lideri care trăiesc cu faţa spre trecut. Sunt convins că după această biserică se vor clădi nu încă una, ci mai multe. Este cazul ca şi noi să avem un vicariat în Ucraina, aşa cum şi Ucraina are vicariat în România. Este vorba de reciprocitate. Până la urmă şi fraţii ucraineni ar trebui să fie mulţumiţi că vor exista mai multe biserici româneşti, pentru că nu trebuie să existe competiţie şi, cum zicem noi politicienii, nu ne luptăm pe acelaşi electorat”, a mai adăugat senatorul, care a făcut apel la uniune în ortodoxism pentru ca „anumite secte” să nu câştige teren în aceste locuri.

Indezirabili pentru curajul de a spune adevărul

În delegaţia de jurnalişti români, doi au avut nenorocul de „a se face vinovaţi” de profesionalism în relatarea problemelor reale cu care se înfruntă comunităţile româneşti din Basarabia de Sud. Cei doi jurnalişti sunt soţii Valentin Ţigău (Radio România Actualităţi) şi Simona Lazăr („Jurnalul Naţional”). Astfel, cei doi au ajuns, alături de alţii, de-a lungul timpului, pe lista „indezirabililor” fără a fi invocat niciun motiv real. Stând de vorbă cu dânşii, am înţeles rapid care era acela. „Ca jurnalişti profesionişti, n-aş miza, în totalitate, pe senzaţionalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe ţări est-europene cu deficit de democraţie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opoziţie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am aştepta ca alt ziarist să însemne mai mult decât încă un individ periculos? În definitiv, aici se află răspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin şi prieten?». Am publicat, în urmă cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Şcoala, limba română, biserica, conştiinţa de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrăma şi asupra cărora ne aplecăm de mai multă vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat şi n-am exagerat nimic. În general, s-a scris puţin despre Basarabia de Sud, şi acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevăr. Dar, cum ştiţi, în anumite situaţii, adevărul doare mai mult ca o rană de glonţ. Revedeţi aceste articole, pentru a înţelege mai bine, la adresa /http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com/. Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viaţa, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliştii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranţa că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut şi noi. Credem că nu am greşit”, ne-au declarat colegii noştri Valentin Ţigău şi Simona Lazăr.

http://www.curentul.ro

Lasati un raspuns