Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Episcopul-martir Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti

Personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ puţin cunoscut faţă de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903, în comuna Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare şi-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.
Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit, ci şi un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelaşi timp stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s‑au cununat civil şi religios, primind astfel binecu­vântarea Bisericii.

Era în acelaşi timp un orator desăvârşit, ţinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Ştia exact ce să spună, pentru a mângâia şi întări inimile credincioşilor şi în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să înţeleagă învăţătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromâneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape şase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basarabia şi Bucovina fuseseră numai un an sub ocupaţie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, în 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.

Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar marchează şi începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar văzând răspândirea acestei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu poate rămâne indiferent.

Atunci, dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent canoanele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica Ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar, deşi respectă statul, uneori prea mult, Biserica Ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor, în afacerile ecleziastice şi libertatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încăl­cate de stat, Biserica are dreptul să reacţioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de Biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a-i numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure liniştea Liturghiei. S-a opus unificării Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă, consi­derând că lucrurile făcute prin forţă nu au durabi­litate. De asemenea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la episcopie – calul troian al comu­niştilor în viaţa Bisericii.

În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care comuniştii le-ar fi dorit promo­vate de preoţi. În schimb, el vorbea despre măreţia credinţei creştine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.

Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze – pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s-au izbit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrala din Oradea.

După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

„O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane şi atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti şi tot ce s-a clădit. Ştiinţa, cultura în această epocă a fost şi este în slujba omului pământesc şi nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit şi suferă lumea. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma şi îndeosebi anul 1950, va aduce după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic – n.n.) slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi‑au pierdut moşiile, casele, libertatea şi care au pierdut sufletele. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă, sudoarea noastră, averea şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Părinţi! Să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi‑i în spiritul evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în biserică, că aici primesc educaţia care-I place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor departe de ideile străine de neamul nostru şi vă veţi mântui şi voi şi neamul nostru. În pragul Anului Nou, Biserica trimite binecuvântarea sa pentru tot poporul şi îndeosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj învăţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru tineretul nostru care a păşit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântarea ostaşilor noştri, care nu sunt lăsaţi în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitaţi şi să vă rugaţi şi să aveţi curaj să urmaţi pildele marilor înaintaşi ai noştri, a lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi alţi mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viaţa voastră.

Trimitem binecuvântarea Bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte şi nu prin vorbe, ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării aşa cum îşi iubeşte tatăl fiul şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

Trimitem binecuvântarea Bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit şi suferă, pentru că mulţi L-au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

Trimitem binecuvântarea celor întemniţaţi, celor în suferinţă, celor care au pierdut speranţele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: „Sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare şi veţi cere.”

Am spus tot ce am putut să spun, iar dorinţele noastre fierbinţi, nevăzute, numai simţite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care sunt graiul nostru viu şi care vorbesc mai bine ca oricine. Ştergeţi-vă lacrimile şi să aveţi nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire şi pentru noi şi pentru toţi aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

„După terminarea predicii, funcţionarii comprimaţi de la diferite instituţii au comentat astfel predica lui Popovici: «În ultimii doi ani a fost cea mai zdrobitoare predică a episcopului faţă de regim, a fost un rechizitoriu fenomenal faţă de regim.»”

Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 71

Notă, 9 februarie 1950

„La Institutul Teologic s-au serbat patronii teologiei, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur.

Solemnitatea urma să fie onorată cu prezenţa Patriarhului Iustinian şi a tov. Ministru Stanciu Stoian. La ora 10 a.m. însă, atât Patriarhul, cât şi tov. Ministru Stanciu Stoian au fost chemaţi telefonic de tov. Gh. Gheorghiu Dej, aşa că nu au mai participat la serbare; au ajuns însă la timp la institut pentru a participa la «mica agapă» ce a urmat după serbare.

În numele patriarhului a vorbit la serbare episcopul N. Popovici al Oradiei. Pe marginea vieţii celor trei mari ierarhi ortodocşi, Vasile, Grigore şi Ioan, episcopul Popovici a vorbit despre «îndrăzneala» creştină.

Subiectul a fost tratat cu «îndrăzneală», reuşind să-i electrizeze într-adevăr pe preoţii şi studenţii din sala festivă. Vorbind despre lupta celor trei mari ierarhi cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acesteia de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile Bisericii lui Hristos, episcopul Popovici a reuşit cu uşurinţă să convingă un auditoriu reacţionar că, în situaţia de azi, preoţimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai creştinismului…

A impresionat deosebit amintirea dialogului înverşunat dintre Vasile şi pretorul păgân Modestus. Mişcat de vehemenţa şi curajul cu care Sfântul Vasile îşi apăra credinţa creştină, guvernatorul Modestus a exclamat: «Niciun episcop nu mi-a vorbit în felul acesta.» La care Sfântul Vasile a răspuns: «Pentru că, desigur, încă nu aţi întâlnit un adevărat episcop al lui Hristos.»

Episcopul Popovici şi-a încheiat cuvântarea cu rugăciunea: «Să îi rugăm pe cei trei mari ierarhi să binevoiască din cer spre toţi sprijinitorii şi apărătorii Bisericii lui Hristos şi să îi împrăştie pe duşmanii ei.»

Cei prezenţi în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la Institutul teologic, a spus:

«A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală şi curaj la nivelul lui Vasile cel Mare. A spus însă lucruri care trebuiesc spuse.»

Iar Al. Tudor, din comuna Podu Rece din Dâmboviţa, a afirmat:

«A vorbit ca un Hristos. Preoţilor la venea să se ducă să-l îmbrăţişeze. Cu astfel de vlădici, comuniştii nu vor reuşi să distrugă Biserica.»

Pr. Iustin Moisescu a afirmat:

«Popovici a vorbit de o mie de ori mai tare decât Ciopron (Partenie, fostul episcop al armatei – n.n.) la deschiderea cursurilor. Cred că chelului îi lipsea tichia de mărgăritar”.

Sursa: M. Stănescu

Valoare: serioasă

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 52

Fragment din predica ţinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Paştelui, aprilie 1950

„Iisus Hristos a fost înconjurat de duşmani recrutaţi din jurul Său şi de către autorităţile militare, care L-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldaţi înarmaţi, care în faţa Adevărului au căzut cu faţa la pământ, pentru că Adevărului nimeni nu-I poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate şi pentru credinţă au fost schingiuiţi, batjocoriţi, au fost supuşi persecuţiilor şi restricţiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâţi.

După cum în trecut Biserica a ieşit învingătoare, după cum Iisus i-a îngropat pe toţi duşmanii Săi, tot aşa Biserica îi va îngropa pe toţi acei care vor lupta împotriva ei…

Luptaţi pentru apărarea credinţei lui Hristos. Luptaţi pentru apărarea Bisericii Lui. Nu vă temeţi, nu fiţi vânzători şi trădători ai lui Iisus, iubiţi-L pe Iisus. Cine Îl iubeşte pe Iisus suferă pentru El şi nu se teme de nimic.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21

Fragment din predica ţinută la mănăstirea Isbuc, cu ocazia unei procesiuni, în faţa a o mie de oameni, mai 1950

„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu şi nici nu cred în El, acestor oameni nu le vor reuşi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic…”

„Oamenii uită de Dumnezeu şi din nimica se ridică în posturi de răspundere şi caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le pot pierde, dar pe Dumnezeu nu pot să-L piardă niciodată, deoarece credincioşii trebuie să lupte cu duşmanul care este contra lui Dumnezeu. Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arşi de vii pe rug şi omorâţi în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare creştin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credinţă.”

„La sfârşitul predicii, consemnează informa­torul, Popovici i-a îndemnat pe cei prezenţi să lupte pe linia religiei contra duşmanului care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi de suferinţele Mântuitorului.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130.

Articol apărut în revista Rost, nr. 5/iulie 2003

Preluare dupa http://foaienationala.ro

Lasati un raspuns