Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Fundamentalism creștin în Europa ?

Recentul atentat din Norvegia re-aduce în prim-plan chestiunea fundamentalismului religios. În mod normal, această sintagmă era pînă acum asociată automat islamismului, Al-Qaeda, etc. Iată că, în mod surprinzător (sau nu !), răsare de nicăieri un terorist norvegian, care ucide cu sînge rece aproape 100 de conaționali, rănind încă pe atîta, se predă apoi poliției, și declară că este „conservator” și „creștin”.
Anders Behring Breivik, teroristul norvegian, a pregătit cu minuțiozitate, de ani de zile, atacul din 22 iulie. Pe saitul “Document.no”, aparținînd extremei drepte, Breivik a postat mai multe mesaje, în care se putea citi: “-Lumea trebuie să știe cât rău au făcut Europei doctrinele multi-culturale: distrugerea sistematică a creștinismului european, tradițiilor si culturii”.

De asemenea, Breivik și-a explicat ideologia printr-un „manifest” de 1.500 (!) de pagini, precum și un film de 12 minute, postat pe internet chiar înainte de atacul terorist. În manifestul său, intitulat „A European Declaration of Independence”, suspectul precizează că a ales calea terorismului, ca fiind “un mijloc pentru trezirea maselor”.
Filmulețul conține diatribe adresate islamului, marxismului și multi-culturalismului, apreciind islamul ca fiind “cea mai genocidă ideologie”.

Există multe „rațiuni” pentru care un om, chiar aparținînd unei societăți din topul civilizațiilor umane, ar găsi motive de a recurge la gesturi extreme, precum atentatul terifiant din Norvegia. Și poate că explicațiile enunțate de către Breivik sunt de suprafață, el avînd (poate) o pornire criminală ancestrală, pe care psihologii o vor decripta negreșit. Dar !, luînd fapt de convingerile radicale ale lui Breivik, respectiv anti-islamism, anti-marxism, anti-multi-culturalism, n-ar fi rău să zăbovim asupra tendințelor intolerante, xenofobe, rasiste, etc., care se manifestă deja, sau zac într-o latență foarte apropiată de punctul critic, gata să explodeze, literalmente !

„Intoleranța”, de orice natură ar fi aceasta, nu aduce decît de-servicii celui/celor care aplică și propagă această formă de respingere a tuturor celor care nu sunt ca noi, sau nu gîndesc asemenea „grupului” nostru. Oficial, toți blamăm „intoleranța”, dar, dacă ne analizăm atent viața, observăm că suntem de foarte multe ori intoleranți, chiar dacă avem „discreția” necesară de a masca perfect (?!) această atitudine de care ne este, evident,  rușine.

Haideți să vedem relațiile de serviciu, unde bine-înțeles că noi (și nimeni alții !) suntem „cei mai buni”, unde îl stigmatizăm copios și fără milă pe colegul care poartă ochelari cu rame groase și in-estetice, poartă o cămașă de culoare „in-acceptabilă”, și pe deasupra mai și transpiră abundent; ei bine, colegul cu pricina nu va face parte (Doamne ferește!) din gashka noastră de bere/bîrfă, iar dacă va îndrăzni să se intruzioneze, va fi exclus urgent, cu maximă cruzime !

Apoi relațiile de familie, unde doar noi avem acest drept suveran de „a avea dreptate”, în speță „întotdeauna” și „fără drept de apel” !

Intoleranța religioasă, care a acționat asupra oamenilor precum picătura chinezească, a de-naturat mentalul colectiv al enoriașilor, indiferent dacă aceștia s-au numit evrei, musulmani sau creștini. Într-un film despre viața lui Isus Hristos, una dintre ispitele la care acesta era supus de către Satana, era o imagine a „războaielor sfinte”, pe care cruciații le vor purta cu adversarii lor musulmani. Nenumărate vieți au fost jertfite „în numele lui Hristos” secole de-a rîndul, și, după cum observăm, același lucru se întîmplă și astăzi !

Dar nu numai cruciații, sau cavalerii templieri, au omorît „pentru Hristos”, ci chiar călugări și oameni simpli, îndemnați fiind de episcopii creștini, au măcelărit fără milă pe con-cetățenii lor, care îndrăzneau să aibă alte convingeri religioase. Se întîmpla acest lucru în primele secole după Hristos, în Grecia și țările din jur.

Biserica catolică a continuat în evul mediu, prin Inchiziție, să ucidă (cu sistem, aș spune) oameni nevinovați, dar mai ales, oameni luminați: artiști, medici, savanți, care nu aveau altă vină decît aceea că „îndrăzneau” să gîndească, să studieze, să viseze, să „tragă” înainte umanitatea ! Cu maximă luciditate, biserica catolică i-a exterminate, și încă în chinuri groaznice: arși pe rug, torturați… În altă ordine de idei, viitoarea națiune nord-americană avea să profite din plin de teroarea catolică; în sec. XVII-XVIII, zeci de vapoare pline cu cei mai buni meseriași și intelectuali spanioli, francezi, englezi, germani, italieni, etc., care nu mai suportau persecuția catolică, părăseau Europa din porturile Olandei, Franței, Angliei, avînd ca destinație America. Aceștia sunt strămoșii actualilor nord-americani, a căror bunăstare și libertate se datorează și spiritului liber al înaintașilor lor !

Referindu-ne la țara noastră, puțini sunt cei care au auzit, sau își amintesc, de persecuția organizată de Biserica Ortodoxă Română, în perioada interbelică. În satele Moldovei, preotul ortodox mergea cu jandarmul din casă în casă, obligînd fiecare membru al obștii să sărute crucea, și să facă semnul crucii. Puțini au fost cei care au avut curajul să se împotrivească acestor „mărturisiri de credință”, iar aceștia au fost deportați în lagăre de muncă din Rusia, mulți dintre ei sfîrșind printr-o moarte de martir !

După Revoluția din 1989, ne-am bucurat de libertate religioasă și, din fericire, dreptul acesta ne este garantat în continuare. Dar au existat și mai există mulți preoți care incită enoriașii la violență, „anatemizîndu-i” pe greco-catolici, „secte”, yoghini, etc. Au existat, în special în mediul rural, și conflicte sociale, ce-i drept, minore. De multe ori, fețele bisericești s-au dovedit a avea o moralitate mult inferioară românului de rind, care, din bunul său simț ancestral, nu a ascultat îndemnurile la violență exprimate pe la unele liturghii !

În școlile românești a fost re-introdusă „religia”, ca obiect de studiu. Mă îndoiesc că este benefică îndoctrinarea copiilor, aceștia avînd deja multe ne-dumeriri atunci cînd „una” învață la biologie, geografie, istorie – și „alta” li se spune la religie. Ar trebui să avem mult mai mare grijă cu informațiile care le sunt predate elevilor, aceste concepte vor da roade mai tîrziu.

Fără a vrea să laud națiunea română, totuși cred că este reală „toleranța” de care a dat dovadă ! Cu toate acestea, se observă cum de multe ori, preoții și teologii noștri au o atitudine complet a-normală și in-tolerantă. Nu de mult am mers la o mănăstire care, de la ora 8 dimineața era deja plină ochi ! La predică, starețul mănăstirii ne-a vorbit despre „erezia” lui Emil Cioran, care, deși fiu de preot, „a îndrăznit” să gîndească altfel decît cer canoanele creștine, el scriind (vai!) o literatură ne-creștină, nihilistă, etc. ! Mă întreb ce vor fi făcut enoriașii care, după ce au auzit predica, și-au văzut copiii citind (normal !) cărți scrise de Emil Cioran…

Dincolo de controversele dogmatico-teologice, libertatea de gîndire și opțiune trebuie re-evaluată, și mereu prezervată. Formatorii de opinie trebuie să aibă proprietatea termenilor pe care-i folosesc, și să-și cîntărească atent cuvintele. Profesorii, ziariștii, politicienii, preoții – să își asume rolul de exemplu pe care îl au, vrînd-nevrînd, în societate !

In-toleranța și fundamentalismul se dovedesc a fi pericole care nu au fost înlăturate definitiv, dovadă recentă fiind atacul terorist din Norvegia. Aceste porniri „războinice” au fost, în timp, anihilate, dar în orice moment poate apărea cineva care vrea să răzbune, de exemplu, pe „frații noștri creștini din Iugoslavia”, care au fost după părerea lui Anders Behring Breivik, asupriți și atacați pe ne-drept, în războaiele din anii 1992-1993.

Atentatorul norvegian a declarat că este un admirator al Partidului „România Mare”; din fericire pentru români, nu este compatriot cu noi.

În momentul de față, în ciuda sărăciei și a crizei prelungite, românii au stat cuminți, avînd (cu vîrf și îndesat) experiența perioadelor grele. Nu au ieșit în stradă, nu au folosit violența, au avut bun-simț și „cumințenie”. Asta nu înseamnă că nu există, în straturile adînci ale conștiinței, porniri violente, care nu așteaptă decît un impuls, pentru a trece la fapte !

Sebastian Faulks, în romanul său „Engleby”, numește re-sentimentele și frustrările în stare latentă „pești monstruoși, de pe fundul adînc al unui lac, rămași acolo de la vreo evoluție anterioară”.

Să nu stîrnim „reptilienii” care zac, poate, printr-un colț al mentalului uman !

Lasati un raspuns