Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

De la votul prin corespondenţă la colaborarea Bisericii cu Securitatea

Stabilit în Canada din 1992, Lucian Turcescu este profesor doctor în teologie şi director de studii post-universitare la Departamentul de Teologie al Universităţii Concordia din Montréal. Anterior, a lucrat timp de 6 ani la St. Francis Xavier University, Nova Scoţia, unde a fost şi decan al Departamentului de Studii Religioase.
În paralel cu activitatea didactică, Lucian Turcescu desfăşoară şi o bogată activitate publicistică, fiind autor (sau coautor, împreună cu soţia sa, Lavinia Stan), al unor lucrări în limba engleză despre biserică, politică, dar şi despre relaţia dintre cele două în România şi Europa de Est. Lucrări precum Church, State and Democratization in Expanding Europe sau Religion and Politics in Post-communist Romania (ambele scrise cu Lavinia Stan şi publicate la Oxford University Press), au fost realizate cu sprijinul financiar al Social Sciences and Humanities Research Council of Canada. Lucian Turcescu este coautor, alături de soţia sa, al recentului volum de interviuri 1989-2009: Incredibila aventură a democraţiei după comunism, (Editura Institutul European, 2010), menit să celebreze 20 de ani de la căderea comunismului.

Fost preşedinte al Societăţii Canadiene de Studii Patristice, membru al Consiliului Director şi director de programe al Corporaţiei Canadiene pentru Studiul Religiei, Lucian Turcescu a fost decorat recent cu premiul pentru “Distinguished Scholarship”, acordat de decanul Universităţii Concordia, menit să recunoască “nu doar calibrul extrem de înalt al cercetării produse de-a lungul unei perioade extinse de timp, dar şi volumul productivităţii, care i-au adus autorului nenumărate premii şi burse, iar Universităţii recunoaştere naţională şi internaţională.”

Alte cărţi publicate sunt Gregory of Nyssa and the Concept of Divine Persons (Oxford University Press, 2005) şi Dumitru Stăniloae: Tradition and Modernity in Theology (2002). Profesorul Turcescu a mai publicate câteva zeci de articole şi a prezentat prelegeri la numeroase conferinţe internaţionale şi universităţi din câteva continente, a organizat colocvii internaţionale precum Religion and Politics in Eastern Europe (cu Mitropolitul Moldovei de atunci şi actualul Patriarh Daniel Ciobotea, Iaşi, 2005) şi The Reception and Interpretation of the Bible in Late Antiquity (Montréal, 2006). Actualmente este editor asociat al prestigiosului Journal of Ecumenical Studies şi al jurnalului canadian Theoforum.

Lucian Turcescu este un observator avizat al fenomenului politic şi religios românesc, iar din această perspectivă l-am provocat la un interviu, a cărui variantă restrânsă o puteţi citi în ediţia tipărită a Paginilor Româneşti din 11 martie.

Pagini Româneşti: Domnule Turcescu, aş începe interviul nostru cu o întrebare legată de legea votului prin corespondenţă din două motive: o dată fiindcă tema este de o deosebită actualitate iar dvs v-aţi exprimat deja, semnând petiţia noastră, în favoarea acestei legi, şi a doua oară fiindcă v-am întâlnit pentru prima dată la o dezbatere care avea drept subiect tocmai găsirea unor soluţii pentru ca românii din străinătate să poată vota. Credeţi că proiectul realizat de Ministerul de Externe poate să rezolve problema accesului românilor din diaspora la alegerile din România?

Lucian Turcescu: Ministerul de Externe a cochetat cu un proiect similar în 2007, iar dezbaterea despre votul prin corespondenţă şi/sau votul electronic pentru românii din străinătate are şi o istorie paralelă, nelegată de iniţiativele Ministerului, ci de ONG-uri. Anul trecut ne-am întâlnit pentru prima dată în cadrul unei dezbateri publice “Diaspora votează”, organizată de către Global Romanian Students and Young Professional Society. GRSPS a organizat aceste dezbateri în diverse oraşe din lume, fiindcă membrii ei (vreo 1500 la ora actuală, raspândiţi în toată lumea) doresc să aibă posibilitatea de a vota prin corespondenţă şi/sau electronic atât ei cât şi românii emigraţi sau care pur şi simplu rezidează în afara României pentru a munci. Se estimează că circa 3 milioane de români (adică 15% din totalul populaţiei) locuiesc în afara graniţelor ţării. În ciuda legii electorale existente privind egalitatea participării la vot a tuturor românilor, voturile diasporei au reprezentat doar 1,4% din numărul total de voturi la alegerile prezidenţiale din 2009. Asta se datorează şi faptului că mulţi români au dorit să voteze, dar nu şi-au putut manifesta acest drept. Textul legii, care se află pe situl ministerului, mi se pare bine formulat. Deşi ştiu că domnul Baconschi este în favoarea votului prin corespondenţă clasică, nu al celui electronic, eu aş opta pentru oferirea simultană a tuturor celor trei opţiuni: votul electronic, prin corespondenţă şi în persoană. Sunt multe prevederi în lege care, în viziunea mea, vor rezolva problema accesului cetăţenilor români de pretutindeni la alegerile din România. Trăim într-o epocă a globalizării când graniţele statale (mai ales în Uniunea Europeană, a cărei membră România este din 2007) contează din ce în ce mai puţin, când oamenii călătoresc şi muncesc în alte ţări. De ce nu ar avea aceşti români posibilitatea de a se bucura de drepturile garantate constituţional şi în noile ţări unde locuiesc temporar sau permanent? Nu mai trăim în epoca salamului cu soia şi a acuzaţiei că nu eşti patriot dacă nu ai mâncat salam cu soia… Sunt studii care arată că migraţia este benefică atât pentru ţara de destinaţie cât şi pentru cea de origine, dat fiind că mulţi emigranţi trimit bani câştigaţi la destinaţie în ţara de origine şi susţin astfel economia ei.

PR: Lansarea acestui proiect de lege a dat naştere unei adevărate campanii de negare a dreptului românilor din străinătate de a vota. Unii spun că totul este doar o tentativă a Guvernului român de a frauda alegerile, iar alţii pun în cauză chiar dreptul nostru de a vota, pe motiv că ne-am părăsit ţara şi nu mai suntem la curent cu ce se întâmplă acolo. Dvs sunteţi plecat din România din 1992, cât mai sunteţi de român şi cât mai sunteţi de la curent cu ce se întâmplă în ţară?

L. T.: Dreptul fiecărui om de a participa la guvernarea ţării sale direct sau prin reprezentanţi aleşi este garantat de articolul 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948. Declaraţia vorbeşte despre guvernare prin voinţa poporului şi astfel garantează dreptul la vot ca manifestare a acestei voinţe. Cetăţenia garantează dreptul la vot. Aşadar, cetăţenii români au drept de vot, fie că locuiesc în România sau nu. Ideal ar fi ca, cel puţin înaintea alegerilor, cetăţenii din ţară şi din străinătate să încerce să cunoască platformele politice ale partidelor care prezintă candidaţi electorali. Mai ales cu mijloacele moderne de comunicare (tv, internet, ziare electronice, dar să nu uităm şi informaţia de la rude), e relativ uşor să te informezi. Probabil că mulţi români din străinătate se informează şi probabil că mulţi din România nu se informează, dar toţi au dreptul la vot, fie că şi-l manifestă, fie că nu. Votul nu e condiţionat de cât de informată este o persoană, ci, cum am accentuat deja, de cetăţenie. E de preferat ca votul să fie dat de cineva informat, dar cine este informat 100% şi are informaţie corectă despre partide, pentru a da cel mai bun şi obiectiv vot? Nimeni nu dă un examen pentru a demonstra cât ştie înainte de a vota. Sunt ţări care îşi obligă cetăţenii să voteze (sunt amendaţi dacă nu votează) şi ţări care îşi împiedică cetăţenii să voteze, nerecunoscându-le astfel acest drept universal. După cum ştim din timpul comunismului, deşi recunosc dreptul la vot, dictaturile fraudează masiv alegerile. Democraţiile vestice şi ţările precum România, care au decis după 1989 că vor să devină democraţii ca cele occidentale, consideră alegerile ca o instituţie fundamentală a democraţiei. În ţări unde se suspectează că alegerile nu sunt total libere şi există fraude, se trimit observatori externi. România a avut astfel de observatori până să intre în Uniunea Europeană.

În turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu (reprezentând Partidul Democrat-Liberal) a câştigat un al doilea mandat prezidenţial de cinci ani cu doar 70 048 de voturi în faţa lui Mircea Geoană (reprezentând Partidul Social Democrat, dar susţinut şi de Partidul Naţional Liberal). Diferenţa foarte mică a dus la speculaţii cum că voturile venite din diaspora (care au sosit ultimele la Biroul Electoral Central din Bucureşti) au răsturnat balanţa în favoarea lui Băsescu. S-ar fi putut ca voturile de la Cluj sau din Argeş să sosească ultimele. Atunci clujenii şi argeşenii ar fi fost acuzaţi că au răsturnat balanţa în favoarea lui Băsescu. Deşi ridicolă, alegaţia a dus la demonizarea diasporei în presa românească. E clar însă că diaspora, care a votat în număr foarte limitat pînă în 2009, tinde să nu voteze cu Partidul Social Democrat care e perceput ca urmasul Partidului Comunist). Se speculează că PD-L ar beneficia de o astfel de lege, “fraudând” alegerile. Cum am spus la răspunsul anterior, problema votului diasporei este mai largă decât interesele actualului guvern şi ale PD-L, fiind susţinută şi de societatea civilă, inclusiv de tinerii foarte educaţi care studiaza sau lucrează în străinătate. Însă legea votului prin corespondenţă poate aduce surprize chiar şi PD-L. Să nu uităm că 16 ţări europene (inclusiv 4 foste comuniste) au deja votul prin corespondenţă pentru cetăţenii diasporelor lor. Estonia o face chiar prin internet. Există metode de securizare a votului, iar actuala propunere legislativă românească vorbeşte pe larg despre ele. Nu cred că actuala propunere legislativă este o încercare de fraudare, deşi probabil că se speră că voturile diasporei vor aduce sprijin partidului de la putere, PD-L, într-o perioadă când acesta se bucură de nivele de încredere extrem de scăzute, datorită măsurilor nepopulare pe care le-a luat pentru ieşirea României din criză. La ora actuală, mai puţin de 10% din populaţia României mai are încredere în Băsescu.

PR: Fraudă electorală este desigur falsificarea rezultatelor, prin vot multiplu sau prin modificarea cifrelor rezultate din numărarea voturilor, dar nu putem oare include la capitolul fraudă electorală manipularea grosolană a realităţii, pe care o practică unele televiziuni din România?

L. T.: Legătura dintre manipularea realităţii de către mass media românească şi rezultatul alegerilor trebuie dovedită, fiind doar una indirectă. Sunt convins că dumneavoastră, ca jurnalist, sunteţi într-o poziţie mai bună decât mine să apreciaţi asta. Oricum, faptul că românii au surse multiple de informare e binevenit, pentru că îi ajută să discearnă lucrurile mai bine. Există pericolul manipulării prin mass media, dar cred că datorită deschiderii graniţelor, românii care călătoresc mai mult au descoperit că lumea e ceva mai largă decât cea prezentată de discursul ultra-naţionalist şi xenofob al unui Corneliu Vadim Tudor şi nu mai pot fi păcăliţi atât de uşor ca în anii ’90. Manipularea reală are loc atunci când partidele politice organizează concerte şi alte evenimente electorale unde se servesc mici şi sarmale (delicatese foarte apreciate de compatrioţii noştri), se distribuie seminţe agricole gratuit şi se serveşte mult alcool. Astfel de manifestări, mai ales în zonele rurale (România este ţara cu procentul de urbanizare de doar 54%, după ea fiind doar Albania şi unele ţări ale fostei Iugoslavii), pot într-adevăr influenţa rezultatul votului. Fraudarea reală are loc şi prin folosirea de urne flotante şi staţii de votare prin gările românesti.

PR: Sunteţi profesor la Universitatea Concordia din Montréal şi trebuie să recunosc că primul impuls în a vă propune un interviu a fost legat de această postură a dvs, de profesor la o universitate importantă din Canada. Mulţi români sosesc la Montréal cu dorinţa arzătoare de a se realiza profesional, aşa cum o făcusera deja (sau erau pe punctul de a o face) în România, dar se trezesc repede descurajaţi. Cred că a preda la o universitate canadiană poate fi văzut ca o reuşită profesională. Cu gândul la cei care sunt la începutul vieţii lor în Canada (sau oriunde altundeva în lumea aceasta) v-aş ruga să ne vorbiţi puţin despre cariera dvs, despre drumul pe care l-aţi parcurs, de la un tânăr absolvent de facultate din România şi până la postura de profesor de teologie la Universitatea Concordia.

L.T.: Viaţa şi cariera mea sunt puţin întortocheate. Am început studii universitare la Politehnica din Bucureşti, la Facultatea de automatizări şi calculatoare. În anii ’80 încă se foloseau cartele perforate la calculatoarele româneşti şi, drept să spun, nu mă prea vedeam scriind programe pentru acele cartele şi nu întrevedeam ce vor aduce computerele pentru viitorul planetei. Sub influenţa lui Constantin Noica şi a Jurnalului de la Păltiniş (citit încă din liceu) începusem să studiez greaca veche cu Andrei Cornea, să am conversaţii filosofice cu Andrei Pleşu şi cu actualul director al Institutului de Studii Orientale, Radu Bercea, care era coleg de birou cu Andrei Cornea la Institutul de Istoria Artei, şi să merg la biserica Părintelui Constanin Galeriu, unde predicile duminicale constituiau o treaptă spirituală importantă. Contrar aşteptărilor noiciene, însă, studiul limbii greceşti nu m-a dus către filosofie, ci spre teologie. Am început studiile teologice la Sibiu în 1988 şi le-am terminat la Bucureşti, în 1992. Din păcate, nu pot să mă laud că am avut profesori remarcabili. În acelaşi an am emigrat în Canada unde m-am căsătorit şi am început un doctorat în teologie la Universitatea Toronto. Acolo am avut profesori de mare calibru în teologie şi filosofie: Paul Fedwick (specialist în Sfântul Vasile cel Mare şi părinţii capadocieni), John Rist (specialist în filosofie antică şi creştinism primar), Robert Sinkewicz (traducător englez al Sfântului Grigore Palamas), şi Robert Barringer (traducătorul englez al operelor Părintelui Dumitru Stăniloae, cu care puteam vorbi şi româneşte). Emigraţia românească de pe vremea aceea era diferită de cea pe care am cunoscut-o după anul 2000. Românii care emigrau în Canada în anii ’90 aveau o diplomă universitară (tehnică) şi, cum se dădeau jos din avion, mulţi se angajau ca computerişti. Nu exista printre ei nicio dorinţă de a studia suplimentar, a lua cursuri universitare, fiindcă mulţi se considerau extrem de educaţi. Nu de puţine ori, când aflau că îmi fac un doctorat, îmi spuneau: “Dar ce, nu ţi-ai făcut studiile la timp?” Piaţa computerelor a căzut, însă, la începutul anilor 2000 şi mulţi dintre foştii mei colegi şi prieteni au rămas fără joburi pentru câţiva ani. Personal, am considerat că educaţia este o investiţie pe termen lung şi că în cele din urmă va renta şi pentru mine personal. Încă cred lucrul acesta şi de aceea mă şi ocup de educaţie. Nu a fost uşor. În timpul doctoratului, nu prea ştiam care e diferenţa dintre zilele săptămânii şi week-end, în afara faptului că duminica mergeam la biserică. Este de lucru enorm dacă vrei să reuşeşti. Competiţia e foarte mare în America de Nord şi cu cât mai repede îţi dai seama de asta, cu atât mai rapid te pui pe treabă. Nu e suficient să îţi faci doctoratul, dacă vrei să ajungi profesor universitar. Trebuie să publici, să mergi la conferinţe, şi în general să te faci cunoscut cât mai mult. Zilele acestea primesc destule e-mailuri de la foşti colegi de automatică: se plâng că, deşi au o viaţă decentă din punct de vedere profesional, financiar şi familial, simt un gol spiritual şi intelectual destul de important în viaţă. După 2000, mi se pare că emigraţia românească în Canada s-a schimbat: nou-veniţii sunt mai flexibili, mai toleranţi, nu mai au reticenţe în a lua nişte cursuri sau să facă o specializare care să le mărească şansele de reuşită profesională; pur şi simplu au început să se comporte ca nişte canadiani normali. Unii români, care nu prea cunoşteau ce înseamnă emigraţia cu adevărat înainte de a veni aici, chiar nu ezită să se întoarcă definitiv în România după ce îşi dau seama că nu au şanse de succes aici. Cred că e o atitudine sănătoasă, fără a fi defetistă. E bine să recunoşti ce anume poţi face bine în viaţă şi să te poziţionezi cât mai repede pentru a-ţi maximiza şansele de succes şi profitul. După terminarea doctoratului, am lucrat pentru un număr de ani la Universitatea St. Francis Xavier, iar din 2005 am venit la Concordia. M-am specializat în creştinismul primar şi ecumenism, dar ulterior am dobândit un interes major şi în religie şi politică în ţările postcomuniste foste membre ale blocului sovietic.

PR: Împreună cu soţia dvs., doamna Lavinia Stan, sunteţi coautor al câtorva volume în care trataţi despre evoluţia politică din România de după 1990, dar şi despre relaţia dintre biserică şi politică în epoca post comunistă. Înainte de a vorbi despre relaţia dintre biserică şi politică în epoca post-comunistă, aş vrea să vă provoc să vorbiţi puţin despre rolul pe care Biserica Ortodoxă Română l-a jucat sub dictatura ceauşistă. Credeţi că biserica şi-a apărat valorile aşa cum ar fi trebuit sau, din contra, a servit interesele regimului?

L. T.: Întâlnirea cu Lavinia acum 26 de ani a fost de departe cel mai important moment al vieţii mele, egalat doar de naşterea băiatului nostru, Luc Edward, acum 7 ani. Cum ea este politolog (şi-a luat doctoratul tot la Universitatea Toronto), ne-am gândit mai demult să facem ceva împreună şi în plan academic. Prin anii ’90, am tradus în română împreună Teologia Politică a lui Carl Schmitt. Ulterior, am început să lucrăm pe religie şi politică în România. Până astăzi, cel mai citat articol al meu este unul publicat cu Lavinia în 1999 despre Biserica Ortodoxă Română şi democratizare. Ulterior, cu un grant generos acordat prin competiţie de agenţia federală canadiană Social Sciences and Humanities Research Council of Canada, am condus o cercetare a relaţiei dintre religie şi politică în România, cartea fiind publicată în 2007 de prestigioasa editură Oxford University Press. Lansarea traducerii româneşti a cărţii a avut loc la standul Curtea Veche de la Bookfest în Bucureşti vara trecută, în prezenţa consilierei politice a ambasadei Canadei, iar seara ne-a invitat la un dineu chiar ambasadorul, Excelenţa sa dl. Philippe Beaulne, pentru a marca un moment important al colaborării româno-canadiene în plan academic. La lansare şi la dineu au fost prezenţi între alţii şi vărul meu, Robert Turcescu, precum şi profesorul Vladimir Tismăneanu. Anul acesta, Laviniei şi mie urmează să ne apară o altă carte la Oxford University Press, intitulată Church, State, and Democratization in Expanding Europe.

Relaţia dintre cultele religioase şi regimul comunist este una complexă, aşa cum a fost cea dintre creştinism şi imperiul roman în timpul diverselor persecuţii de dinainte de anul 313, când Edictul de la Milan a legalizat creştinismul ca religie. Cred că ceea ce voi spune în continuare referitor la această relaţie se aplică tuturor cultelor religioase din România, cu excepţia greco-catolicilor care au fost interzişi încă din 1948, dar care au continuat să reziste persecuţiei impuse de regimul comunist şi poliţia lui politică, Securitatea. Unii membri ai fiecărui cult s-au opus comunismului şi au fost persecutaţi; dintre aceştia, atât ierarhi cât şi laici, unii au murit în închisorile communiste sau în afara lor în urma persecuţiei, iar alţii au supravieţuit şi nu au făcut compromisuri. Cei omorâţi sunt martirii pe care trebuie să-i admirăm şi să-i cinstim. Între ei au fost chiar şi unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care au fost îndepărtaţi din scaun în primii ani ai comunismului, ucişi sau trimisi în închisoare. Cei care au supravieţuit fără să facă compromisuri sunt modele de tărie sufletească pentru noi toţi. Alţi membri ai fiecărui cult au decis să colaboreze cu regimul, să-şi promoveze interesele personale şi, poate, şi interesele cultului căruia aparţineau. În această a doua categorie se pot număra mulţi dintre liderii superiori ai tuturor cultelor, inclusiv cei trei patriarhi ortodocsi din perioada comunistă, Justinian Marina, Iustin Moisescu, si Teoctist Arăpasu, Mitropolitul Nicolae Corneanu, dar, cum am început să aflăm în ultimii ani datorită accesului mai larg la dosarele temutei Securităţi, şi lideri penticostali, baptişti şi chiar fostul rabin Moses Rosen. O a treia categorie de lideri religioşi include pe cei care au fost atât victime cât şi torţionari, precum recent decedatul Mitropolit Bartolomeu Anania al Clujului. Hărţuit şi arestat atât de regimul Antonescu cât şi de comunişti pentru că a fost legionar, Anania a ajuns un om de încredere al comuniştilor, după eliberarea din închisoare în 1964, şi trimis la scurt timp în Statele Unite, pentru a organiza Arhiepiscopia Ortodoxă Română şi a o aduce mai serios sub controlul regimului de la Bucureşti. Întrebarea care se impune este dacă această colaborare, în special a capilor bisericilor, a dus la apărarea valorilor bisericilor respective. Răspunsul e unul complex: dacă prin « apărarea valorilor » se înţelege supravieţuirea la un nivel minim (gen permisiunea de a nu se închide bisericile, existenţa unor şcoli de teologie, etc), atunci răspunsul este « da », chiar dacă aceste privilegii erau greu plătite. Dacă prin « apărarea valorilor » vă gândiţi la ceva mai complex precum demnitatea umană a credincioşilor, apărarea credinţei împotriva denigrărilor regimului, luări de poziţii împotriva persecuţiei şi a valorilor promovate de comunişti, atunci răspunsul este « nu ». Aceste luări de poziţie au existat în alte ţări unde bisericile (catolice precum în Polonia, protestante precum în Ungaria şi Germania) nu au ezitat să-şi ceară drepturile şi demnitatea. Într-o ţară predominant ortodoxă precum România însă, lucrurile acestea nu s-au întâmplat, fiindcă regimul comunist, inclusiv cel al lui Ceauşescu, a ştiut să profite de tradiţionala obedienţă a ortodoxiei faţă de stat şi să o manipuleze în propriile scopuri naţionalisto-comuniste.

PR: Este o diferenţă colosală, în opinia mea cel puţin, între atitudinea Patriarhului Teoctist de dinainte de 1989, când nu s-a remarcat în mod deosebit în apărarea bisericii în faţa comunismului, şi cea de după 1989, când a dorit cu ardoare să transforme biserica ortodoxă în biserică naţională. Cu alte cuvinte, dorea să treacă Biserica Ortodoxă de la statutul de biserică tolerată sub comunism la cel de biserică dominantă, care să joace un rol major în mersul societăţii, inclusiv prin prezenţa reprezentanţilor bisericii în Parlament. Cum explicaţi atitudinea fostului Patriarh de dinainte şi după momentul 1989?

L. T.: În ianuarie 1990, Patriarhul Teoctist (1986-2007) şi-a recunoscut, în termeni destul de vagi, colaborarea cu regimul comunist şi a demisionat, retrăgându-se la mănăstirea Sinaia. Dar spiritul lui penitent nu a durat mult şi după trei luni revine la cârma Bisericii. Schimbarea de atitudine despre care vorbiţi a fost o încercare de a-şi spăla păcatele, iar în ochii majorităţii românilor probabil că a fost o reuşită. Continuăm să aflăm din sondaje că Biserica Ortodoxă şi armata ca instituţii se bucură de cea mai mare încredere a românilor. Teoctist a fost unul dintre aceia care a încercat o conectare a vieţii post-comuniste cu viaţa Bisericii din perioada interbelică – o scurtă perioadă de pseudo-democraţie care e încă considerată o epocă de aur în istoria României chiar şi de către unii intelectuali nostalgici. Constituţia din 1923 a declarat Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică, ale majorităţii româneşti a României moderne, drept biserici naţionale. Episcopii acestor biserici, cât şi câte un lider de la alte culte, aveau garantate în Senatul ţării scaune pe viaţă. Cum Biserica Ortodoxă era cea mai mare, vă imaginaţi că ea avea cei mai mulţi membri în Senat, iar aceştia puteau influenţa legislaţia ţării, făcând-o favorabilă bisericii lor. Cu alte cuvinte, biserica naţională înseamnă biserică de stat, iar asta duce la privilegii cu mult superioare altor culte. Politicienii români, în ciuda faptului că au învăţat destul de repede să folosească suportul Bisericii ortodoxe în special pentru câştiguri electorale, nu au dat niciodată curs cererii lui Teoctist de a acorda statut de biserică naţională Bisericii Ortodoxe sau de a accepta episcopii ca senatori pe viaţă în Parlament. Însă una din reuşitele lui cele mai importante a fost introducerea educaţiei religioase în şcolile publice.

PR: A murit, nu cu multă vreme în urmă, Mitropolitul Anania, iar moartea lui a adus din nou în dezbatere publică colaborarea preoţilor cu fostul regim comunist şi cu Securitatea. Teoctist, Anania sunt două nume mari ale Bisericii Ortodoxe Române despre care s-a spus că au colaborat cu Securitatea. Puteai să fii patriarh în România sau să fii trimis în misiune în străinatate fără să fi câştigat în prealabil încrederea regimului?

L. T.: Cu siguranţă, nu puteai deveni patriarh sau trimis la misiune în străinătate fără să fi câştigat în prealabil încrederea comuniştilor. Poziţiile acestea erau mult prea importante pentru a fi lăsate la voia întâmplării de către comunişti. În recent publicatele memorii personale, Anania e foarte atent să se prezinte pe sine ca o victimă a comunismului, datorită faptului, recunoscut într-un mod dezinvolt încă de pe prima pagină, de a fi fost legionar. Ce îşi aminteşte el în memorii însă e foarte selectiv sau contrazis de mărturiile altora şi de documente de arhivă: de exemplu, nu menţionează nimic despre desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice de către comunişti în 1948, deşi acesta a fost un eveniment zguduitor pentru biserica în cauză şi o oportunitate extraordinară pentru Biserica Ortodoxă care primeşte lăcaşurile de cult şi pe mulţi dintre credincioşii acelei biserici desfiinţate. Fapt este că în America, Anania povesteşte cum a fost vizitat cel puţin o dată de către Teoctist (care nu era încă patriarh) şi de Mitropolitul Corneanu. Ştim sigur că aceştia au fost piese de rezistenţă ale comuniştilor şi amândoi chiar au recunoscut-o (deşi Teoctist ulterior a regretat acel moment de sinceritate din 1990, după cum am văzut la răspunsul anterior).

PR: Ce s-a schimbat în orientarea Bisericii Ortodoxe Române odată cu alegerea noului Patriarh Daniel?

L. T.: Prea Fericitul Patriarh Daniel Ciobotea pare să fi abandonat încercarea de a obţine statutul de biserică naţională pentru biserica sa. În schimb, aşa cum a menţionat şi într-un interviu cu mine în 2004 (când încă era mitropolit al Moldovei), este fascinat de modelul german de parteneriat între biserică şi stat. Biserica trebuie să fie autonomă dar un partener egal al statului în plan social. Ca urmare a acestor convingeri, Patriarhul Daniel a semnat deja cu Guvernul Tăriceanu două protocoale: primul este un protocol de colaborare în aria incluziunii sociale, iar cel de-al doilea un protocol de colaborare privind parteneriatul de asistenţă socială. Prin această atitudine, Daniel vrea să prezinte Biserica Ortodoxă Română drept un actor şi partener social viabil. Lucrul acesta e ceva nou în istoria ortodoxiei în general, bisericile ortodoxe preferând până recent modelul bizantian de simfonie între biserică şi stat, care presupunea subordonarea bisericii faţă de stat, cuplată cu protecţionism din partea unui stat mai mult sau mai puţin creştin. Daniel a abandonat ca neviabil acel model bizantin.

PR: Sunt voci care îl acuză de un « materialism » prea pronunţat pe actualul Patriarh, chiar şi legat de ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, care, iată, vine într-o perioadă economică cum nu se poate mai proastă. Credeţi că neamul românesc are nevoie de o asemenea cheltuială pentru a se mântui?

L. T.: Noul patriarh are un spirit administrativ destul de dezvoltat cum nu prea au avut patriarhii dinaintea lui. Nu mi s-a părut niciodată materialist. Dacă vă uitaţi numai la faptul că e foarte conştient de rolul marketingului social pentru imaginea bisericii sale veţi vedea acest spirit în acţiune prin staţia de radio Trinitas, prin televiziune şi agenţia de ştiri Basilica (disponibilă pe internet). Prea Fericitul Daniel nu asumă că românii vor continua să îşi respecte Biserica invocând argumente naţionaliste despre vechimea istorică, ci doreşte să fie sigur că acest lucru se întâmplă. De aceea duce o campanie susţinută la nivelul întregii ţări de promovare a Bisericii. Despre Catedrala Mântuirii Neamului am scris pe larg în cartea despre religie şi politică în România. Pe scurt, numele în sine mi se pare foarte neinspirat, datorită conotaţiilor naţionaliste. Dar sunt de acord că actuala biserică micuţă din Dealul Patriarhiei este complet inadecvată pentru nevoile celei de-a doua Biserici Ortodoxe ca mărime din lume. Proiectul există de mult, fiind propus iniţial de Regele Carol I. Nu a fost niciodată realizat, fiindcă s-a tot considerat că nu a fost momentul oportun, de obicei din considerente financiare. Probabil că nici acum nu e momentul oportun, dată fiind criza economică care afectează ţara. Dar şi americanii au o catedrală naţională în Washington şi nimeni nu mai face caz de existenţa ei. În plus, politicienii aflaţi la guvernare consideră oportun să curteze Biserica cea mai puternică din ţară în vederea alegerilor parlamentare şi locale din 2012.

PR: Cum explicaţi explozia de biserici apărute în România după 1989? Sunt ele cu adevărat o expresie a întoarcerii românilor la credinţă sau ţine mai mult de ambiţiile şi planurile clerului ortodox, parcă tot mai numeros?

L. T.: În perioada post-comunistă s-a început construcţia unui număr enorm de biserici şi multe dintre ele nu sunt încă terminate. Am calculat odată şi am descoperit cu stupefacţie că până prin 2005 s-a început construcţia unei biserici ortodoxe la 3 zile o dată. Explicaţia cea mai plauzibilă este că mulţi preoţi doresc să aibă bisericile lor. Dar totodată România şi Polonia sunt recunoscute ca ţările postcomuniste cu cel mai înalt nivel de religiozitate din Europa, cu populaţii care raportează că merg la biserică săptămânal şi cred în Dumnezeu în proporţie de circa 80%. Aşadar, românii par să fie foarte religioşi, deşi religiozitatea lor se poate manifesta doar ca intrarea într-o biserică duminica şi aprinderea unor lumânări şi nu neapărat prin apartenenţa la o parohie, cu plata unei membrii anuale. E o religiozitate populară care co-există cu diverse superstiţii (uneori chiar şi cu magie), şi nu una informată teologic.

PR: Aşa cum se întâmplă şi în alte domenii (cum ar fi presa comunitară românească, spre exemplu, unde, iată, sunt nu mai puţin de 4 ziare) se observă o abundenţă de lăcaşuri ortodoxe şi aici la Montréal. Sunt, cred, vreo 13 biserici ortodoxe româneşti. Credeţi că sunt toate necesare sau apariţia lor are şi alte cauze decât nevoia enoriaşilor?

L. T.: La Montréal sunt numeroşi preoţi ortodocşi români care au emigrat în Canada. Mulţi dintre ei doresc să aibă parohia lor, aşa cum probabil au avut în România. Conform statisticilor oficiale canadiene, sunt circa 40 000 de români în zona Montrealului, iar conform statisticilor neoficiale, probabil că sunt în jur de 60 000. Dacă considerăm că e plauzibil ca religiozitatea românilor emigraţi să fie similară cu a românilor din ţară, atunci 80% din 60 000 reprezintă cam 48 000 de români. Dacă într-adevăr există 13 biserici ortodoxe româneşti în zona Montrealului, atunci fiecare speră să slujească în mod ideal cam 3000 de români (3700 dacă asumăm că toţi cei 48 000 ar fi ortodocşi). Acest calcul simplu probabil că este o consideraţie majoră avută în vedere de episcopii care acceptă sub jurisdicţia lor aceste parohii.

PR: În opinia mea, abundenţa de biserici româneşti ortodoxe la Montréal este încurajată şi de existenţa a două Arhiepiscopii române ortodoxe în America de Nord, care lasă impresia că se concurează una pe cealaltă în a da acoperire canonică. Ca un cunoscător al treburilor religioase, cum vedeţi dvs aceste lucruri?

L. T.: Probabil că este ceva adevăr în privinţa competiţiei dintre Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele Două Americi (Arhiepiscopia) şi Episcopia Ortodoxă Română din America (Episcopia). Îmi amintesc cum în 1992, când am ajuns eu în Canada, românii din oraşe precum Vancouver sau Toronto se considerau încă divizaţi în două tabere, aruncându-şi unii altora acuzaţii de legionari sau comunişti. Pentru noi cei emigraţi după 1989, această diviziune nu avea prea mult sens, dat fiind că abia scăpaserăm de comunism, dar nu ne simţeam deloc atraşi de legionarism, ci eram fascinaţi de democraţie. Emigraţia postcomunistă în Canada şi SUA este foarte diferită de cea din timpul comunismului. De aceea, probabil că nici diviziunile ortodoxiei româneşti din diaspora nu mai au sens şi sunt probabil întreţinute artificial. O conlucrare între Arhiepiscopie şi Episcopie ar fi soluţia ideală pentru a evita tendinţele de fragmentare ale românilor.

PR: Se vorbeşte de ceva vreme de unificarea Arhiepiscopiei ortodoxe române cu Episcopia sub tutela bisericii-mamă din România sau chiar cu scopul de a se creea o patriarhie ortodoxă de sine stătătoare în America de Nord. Credeţi că una sau cealaltă sunt posibile?

L. T.: Paşi în direcţia unei unificări a Arhiepiscopiei cu Episcopia există şi mi se pare că i-aţi şi raportat în Pagini Româneşti prin 2009. De atunci, dialogul este puţin cam stagnant. Dacă va fi o unificare între cele două eparhii româneşti, noua entitate (care probabil va avea rang de Mitropolie) va fi autonomă de Patriarhia Română, aşa cum prevede şi statutul actualei Arhiepiscopiei: deşi păstrează « legăturile canonice, dogmatice şi spirituale cu Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, de la care primeşte Sfântul şi Marele Mir… Arhiepiscopia se conduce după propriul Statut », iar episcopii ei sunt confirmaţi prin gramată patriarhală de Sinodul Patriarhiei Române. Această autonomie a Arhiepiscopiei a existat încă din 1950 şi a fost reconfirmată în 1974. Canonic, Episcopia este sub jurisdicţia lui Orthodox Church in America (OCA), iar episcopul ei este hirotonit de Sinodul Episcopilor OCA. Atât Arhiepiscopia cât şi OCA au făcut parte până în mai 2010 din Standing Conference of Canonical Orthodox Bishops of the Americas (SCOBA), o altă structură canonică ortodoxă de pe continentul american al cărei rol a fost de a încuraja unitatea de credinţă ortodoxă în vederea unui misionarism ortodox credibil. SCOBA nu mai există, fiind înlocuită din mai 2010 de Adunarea Episcopilor Ortodocşi Canonici din America de Nord şi Centrală (www.assemblyofbishops.org), care are ca scop pregătirea unui plan pentru a se ajunge la o unitate administrativă a tuturor ortodocşilor din SUA şi separat din Canada. Patriarhia Ecumenică, în consultare cu celelalte patriarhii, trebuie să aprobe constituirea unei adunări a episcopilor separate pentru Canada, iar episcopii din Mexic să participe la adunarea episcopilor din America de Sud. Un răspuns la această cerere ar putea veni până la următoarea întâlnire din mai 2011.

Un articol de George Sava, pentru Pagini Romanesti

Lasati un raspuns