Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Sf. Grigorie Decapolitul (20 Noiembrie) – partea a III-a

SCRIERI

Moaștele Sfântului Grigore Decapolitul și minunile sale.
Sorin Preda / în Formula AS Nr. 659 / 2005

Înșirată ca o mărgea în șiragul de mănăstiri din nordul județului Vâlcea, vechea ctitorie monahală de la Bistrița ascunde o comoară puțin știută de lume: moaștele unui sfânt împlinitor de miracole.

Drumul se oprește brusc, în chiar poarta Mănăstirii Bistrița Olteană. Nu mai ai unde să înaintezi. În spatele chiliilor, pus de-a curmezișul, stă de netrecut muntele Arnota, cu ascunzișurile sale de peșteri și văgăuni, în care au sihăstrit anahoreți îndârjiți și fără nume.

De la 1490 și până astăzi, șiruri nesfârșite de monahi par să nu fi avut decât un singur gând – să încreștineze muntele, legând marea lavră de la poale, cu nevăzute cărări ce se cocoață spre fagurii de grote și paraclisuri adâncite în peretele calcaros. Suite pe colțuri de stâncă și înconjurate de minuscule livezi, bisericuțele arnotene scrutează vigilent depărtările: Bolnița, Peștera, Păpușa sau Arnota, unde se află, uitat de lume, mormântul marelui Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, se află odorul cel mai scump al Mănăstirii Bistrița: sfintele moaște ale Cuviosului Grigore Decapolitul, cel care, vreme de 500 de ani, a păzit Țara Oltului de năvăliri otomane, de secetă, de ciumă și alte nenorociri. Fără prezența și ocrotirea lui, ținutul Vâlcei ar fi fost acum un loc pustiu și fără nume. Un loc al nimănui.

Uimitoarea poveste a găsirii sfintelor moaște.

Severă ca o cazarmă austriacă, cu două rânduri succesive de ziduri grele și înalte, Mănăstirea Bistrița pare o cetate înăuntrul altei cetăți. Cu greu accepți gândul că până în 1980 a stat părăsită, că ani la rând a fost temniță politică, școală de sergenți sau cămin de copii cu grave deficiențe psihice. La Bistrița, frumusețea nu este la vedere, ci stă ascunsă tainic în biserica înaltă ca o catedrală, în icoane și ornamente brâncovenești. Singur nu te descurci. Ai nevoie de însoțirea pricepută a maicii Melentia (ghidul mănăstirii), ca să descoperi pictura lui Tăttărescu și catapeteasma de tei aurit adusă de la Viena, icoana cu 6 fețe și clopotul de aproape o tonă, dăruit de Constantin Brâncoveanu. Din istoria și ctitoria de altădată, nu au mai rămas decât Bolnița lui Barbu Craiovescu și câteva sfinte odoare, deopotrivă cu o poveste teribilă și miraculoasă, înscrisă nevăzut în ziduri, în straturile succesive de cărămidă și piatră – incendiate, distruse și refăcute de mai multe ori, din 1490 și până acum.

Legenda spune ca banul Barbu Craiovescu (călugărit la bătrânețe sub numele de Pahomie) își aștepta moartea într-o temniță la Stambul. În noaptea de dinaintea execuției, marele boier s-a rugat necontenit și cu lacrimi amare la Sfântul Grigore. S-a rugat până a pierdut șirul orelor și al gândurilor negre, când, deodată, s-a trezit într-o biserică plină de candele și icoane îmbrăcate în argint. Era peste mări și țări, tocmai la Bistrița, înconjurat de câțiva călugări, speriați să vadă un om cu straiele rupte și lanțuri la picioare, despre care nimeni nu putea spune cum și când anume a intrat în biserică. Drept mulțumire pentru salvarea lui cu totul miraculoasă, Barbu Craiovescu a început să colinde Orientul, până când, într-un târziu, va găsi moaștele Cuviosului Grigore Decapolitul, ținute cu multă cinste de către un negustor turc, care, deși musulman, vedea și el sporul adus în casă de lucrarea Sfântului. Cu greu s-a lăsat convins turcul să vândă moaștele Cuviosului, și asta numai după ce boierul oltean i-a propus să urce racla pe talgerul unui cântar, iar pe celălalt talger să pună aur. Negustorul a acceptat, neștiind că Sfântul va mai săvârși o minune: pus pe cântar, trupul lui va deveni atât de ușor, încât Barbu Craiovescu a îndreptat balanța doar cu o mână de galbeni, spre ciuda turcului care ar fi spus: “Bac, bac, ghiaurum”. Adică: “Ghiaurul la ghiaur trage”.

Întâmpinat cu mare fală și bucurie la Dunăre de către mitropolitul țării și un întreg sobor de preoți, Barbu Craiovescu a decis să-l lase pe Sfânt să-și aleagă singur locul și casa. A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu stilizări de aur și argint, într-un rădvan tras de cai “neînvățați” și a pornit la drum, decis să-l lase pe Cuvios să se ducă unde va voi în Oltenia. Caii au ocolit Tismana și Cozia, au trecut pe lângă multe alte mănăstiri vâlcene, și nu s-au oprit decât la porțile Bistriței, de unde nu au mai vrut să plece sub nici un chip. Sfântul hotărâse. Își găsise, în sfârșit, locul și liniștea.

Nemișcat, cu degetele mâinii reunite etern într-un semn de binecuvântare, moaștele Cuviosului Grigore Decapolitul refuză de 500 de ani să părăsească măicuțele și sfințita lui casă de la Bistrița. Nimeni nu a reușit vreodată să-i încalce voia. Când Constantin Șerban Voievod a vrut să-l răpească pentru a-l așeza în Mitropolia Bucureștilor, Sfântul s-a împotrivit. Cu greu au ridicat racla dregătorii domnești, dar și mai greu le-a fost să treacă apa Oltului, căci “pe la jumătatea apei, s-a făcut din voia Sfântului o furtună atât de mare, încât n-au putut trece firul Oltului nicidecum. Ci era a se îneca cu toții, de nu s-ar fi întors din drum, reașezând moaștele la locul lor”. Tot așa s-a întâmplat și pe vremea domnitorului Ghica, ba chiar și în 1948, când Sfântul – văzând gândurile de răpire ale oamenilor – se îngreuna peste fire, încât nici o căruță trasă de patru boi nu-l mai putea clinti din loc. Doar în anumite momente și cu săvârșirea mai multor rugăciuni de înduplecare, Sfântul dădea voie să fie purtat, la vreme de secetă, prin sate sau chiar să îngăduie aducerea lui la București, unde la 1765, a salvat Capitala de ciumă, spre bucuria domnitorului Ștefan Racoviță, care va scuti sub porunca și blestem Mănăstirea Bistriței de orice dare (asemenea lui Vlad Voievod sau Neagoe Basarab).

Maica Porfiria și călugăria ei albă.

În biserica Sfântului Grigore Decapolitul e liniște și miroase a tămâie. Retrasă într-un colț, o măicuță cu straie ponosite se sprijină în două bețe și se roagă. E atât de bătrână, încât nici nu se mai poate pleca în genunchi. Maica Melentia și celelalte surori îi fac metanie până în pământ și o ocolesc cu mult respect. O cheamă Porfiria și e singura măicuță care a mai rămas din vechea obște alungată în lume de către comuniști, pe la începutul anilor 60. Cele mai multe monahii s-au risipit prin țară, s-au căsătorit ori au luat drumul pribegiei. Maica Porfiria, cu alte câteva surori, nu a vrut să-și lepede jurământul și a rămas lângă mănăstire, cumpărându-și o cocioaba și o fâșie îngustă de pământ. A rămas neîntinată, ducând în felul ei pravila călugăriei albe. Nu-i pare rău, chit că acum nu are nici o pensie și trăiește din mila sătenilor. Știe că a ales bine, și o boare de lacrimi îi apare în ochi, atunci când vine vorba despre maica Maftidia, cea care a murit anul trecut, la 96 de ani. O adevărată sfântă, o adevărată mireasa a lui Hristos, care adusă la mănăstire de la 3 ani, nu a mai părăsit-o niciodată, până a murit. Chiar și după decretul comunist de alungare din anul 1958, ea a rămas să păzească biserica și moaștele Sfântului, fără nici o plată, fără nici un venit, locuind în mizerie, într-o chilie ruinată, doar în post și rugăciune.

Maica Porfiria trăiește pe mai departe în cocioaba ei umilă, cu ziare pe jos în loc de covor și cu bucăți de carton în loc de acoperiș, dar nu se poate despărți cu nici un chip de mănăstire. În fiecare zi, la utrenie și vecernie, vine în biserică, sprijinindu-se în cele două bețe și repetând mereu, cu glas scăzut, rugăciunea lui Iisus. La cei 86 de ani ai săi, a văzut multe minuni săvârșite la racla Sfântului. Sub ochii ei, o femeie din Costești s-a vindecat de paralizie. A venit adusă pe brațe de neamuri și a doua zi a intrat în biserică pe picioarele ei, pentru a mulțumi Cuviosului Grigore. Un alt bărbat, bolnav de cancer de piele, s-a tămăduit ungându-se cu ulei de la candela aprinsă la icoana Sfântului, în zilele următoare minunând pe medicul care deja îl programase de urgență pentru operație. În 1956, un băiețel din Băilești, bolnav de epilepsie, s-a vindecat doar trecând în genunchi (așa cum este obiceiul) pe sub sfânta raclă. Chiar și în zilele noastre, maica a văzut o femeie stăpânită de draci și prinsă în lanțuri de rude, care doar atingând moaștele s-a trezit ca dintr-un somn adânc, a început să plângă și să-și ceară iertare oamenilor din biserica, pentru toate câte făcuse vreme de 10 ani, spre mirarea și bucuria familiei.

Maica Porfiria nu vorbește din auzite. A trăit aproape tot secolul trecut, rugându-se și păzind moaștele Sfântului care, în vremea războiului din urmă, fuseseră ascunse în Peștera pregătită special pentru el, cu doua paraclise și o tainiță știută doar de puțini monahi. Nu-i place să vorbească despre minuni, ci doar le pomenește în treacăt, ca niște întâmplări de peste zi, considerând că lucrarea Sfântului se vădește mult mai apăsat în chiar viața ei, în bucuria fără egal de a fi fost îngăduită lângă mănăstire și de a fi cunoscut pe ultimul sihastru nevoitor din Peștera, pe părintele Varnava Lasconi sau pe marele cărturar Paulin Lecca, pedepsit cu domiciliul forțat la Arnota, și care îi spunea, întărind-o: “Nu te întrista, soră. Necazul și încercarea vin de la Dumnezeu. Roadele rugăciunii lui Iisus sunt și lacrimile. Plângând, nu mai ești tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt se roagă pentru tine”.

“Ai primit în gând ispita? Păcatul e pe jumătate împlinit”.

E bătrână maica și privirea ei este cea a unui om deja împăcat cu lumea, cu gândul cel din urmă al morții. Cu ea, Dumnezeu a fost darnic. Celelalte surori de mănăstire, plecate și căsătorite în lume, au ajuns – fără excepție – rău. Una a fost călcată de mașină, alta a murit într-un incendiu. Cu jurământul călugăriei nu te joci. Ea nu s-a lăsat de Hristos și, drept răsplată, i s-a dat ca ajutor pe Sfântul Grigore. La el îi sunt mereu gândul și rugăciunea. Îi cere necontenit ajutorul. Odată i-au anchilozat de tot mâinile. Nu mai putea întoarce nici filele unei cărți. A fost suficient să intre în biserică și să întindă mâna spre candela de la căpătâiul Sfântului. Fără să-și dea seama ce face, s-a trezit schimbând uleiul și aprinzând fitilul. Se vindecase într-o clipă.

Trăind în lume, maica vede multe rătăciri la cei tineri, dar nu-i judecă, ci zice: “Tinerețea e oarbă, dar măcar ai bunăvoință și deschide ochii”. Totul pleacă de la gând. Acolo este lupta cea mare. “Gândul e poarta faptei și a păcatului”, spune ea, citând din Sfinții Părinți. “Ai primit în gând ispita? Păcatul e pe jumătate împlinit.” E o luptă fără sfârșit. Chiar și pe ea, la vârsta pe care o are, o chinuie gândurile – la pravilă, la Sfânta Liturghie, în somn sau la grădină.

Greșesc cumplit cei care cred că diavolul nu există. Viu și încotoșmănat cu vorbe mieroase, stă la urechea ta și îți șoptește numai lucruri plăcute: despre somnul cel dulce de dimineață, despre mâncare. Te prinde cu plăceri de fum. Te amăgește, ducându-te unde vrea el. “Gândul e o fiară cu pântecul mare. Te înghite cu totul dacă nu-i dai de lucru, dacă nu-l pui la rugăciune.”

Maica Porfiria nu alungă gândurile, cum fac alții. Nici nu încearcă. Le schimbă, repetând mereu Psalmul 50 sau spunând: “Doamne, Tu m-ai zidit, Tu ai grijă de mine! Tu ai milă de păsările cerului, darmite de mine! Tu ești fratele și mama mea. Tu ești tot ce am”.

Deși nu o recunoaște, maica ține dosită în suflet tristețea că, fiind bătrână și fără pensie, nimeni nu o mai primește în manăstire. Nu suferă prea mult, gândind că acesta e canonul ei și că-l are pe Sfânt aproape. La el aleargă când e obosită și simte că nu mai poate; la el se roagă atunci când trece printr-un necaz. Dacă o întrebi despre o minune mai recentă săvârșită de Cuviosul Grigore Decapolitul în viața ei, maica cumpănește în tăcere vorbele, după care, inocentă ca un copil, zice: “Cum să nu? Iată, mă duc de două ori pe zi la biserică și toată iarna asta nu am căzut pe ghețuș niciodată. De câte ori mă clatin, mâna Sfântului mă prinde de subțiori și nu mă lasă. O simt. Este aievea. O mână puternică și adevărată”.

Sursa: Formula AS

MULTIMEDIA

AUDIO

Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul.

FOTO

Fotografiile Anei Tcaciuc – Țara Vâlcei.

ICOANE

Preluare dupa http://sfintiromani.ro

Cititi si:  Sf. Grigorie Decapolitul (20 Noiembrie) – partea I

Sf. Grigorie Decapolitul (20 Noiembrie) – partea a II-a

Lasati un raspuns