Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Mănăstirea Bistriţa Neamţ

Mănăstirea Bistrita, una dintre cele mai importante ctitorii musatine, se găseste la 7 kilometri vest de orasul Piatra Neamt.
Primul ctitor al acestei mănăstiri este considerat, după traditie, voievodul Petru I Musat al Moldovei (1375-1391), care a ridicat aici un schit din lemn. Însă adevăratul ctitor al Mănăstirii Bistrita este voievodul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care, în anul 1400, începe zidirea unei biserici impunătoare din piatră, finalizată si sfintită în 1402, în locul vechii biserici din lemn. Această biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ a fost aleasă de Alexandru cel Bun ca necropolă pentru el si familia sa.
Prima atestare documentară a Mănăstirii Bistrita este un act emis la data de 7 ianuarie 1407 de către mitropolitul Iosif al Moldovei.
Mănăstirea Bistrita a ajuns la o situatia înfloritoare încă de la începutul secolului al XV-lea. Hrisovul din 11 iulie 1428, prin care i se închinau Mănăstirii Bistrita 50 de biserici, cu scoaterea lor de sub autoritatea domnului si arhiereului, arată că ctitoria lui Alexandru cel Bun avea drepturi de cvasiepiscopie. Ca si în timpul lui stefan cel Mare (după cum rezultă dintr-un uric din 20 mai 1459) Mănăstirea Bistrita se găsea în pozitia de „scaun de judecată“ a pricinilor si a neîntelegerilor iscate în rîndul supusilor săi.
După trecerea la cele vesnice a lui Alexandru cel Bun, închinările, prerogativele si privilegiile Mănăstirii Bistrita nu s-au diminuat, ci dimpotrivă, s-au înmultit prin bunăvointa domnitorilor. Faptul că multi boieri si demnitari importanti, pînă în anul 1677 (dată la care Mănăstirea Bistrita a fost închinată Sfîntului Mormînt din Ierusalim), au înzestrat-o cu diferite danii, arată că reusise să se impună ca o prezentă vie si respectată în constiinta religioasă si morală a tării.
În 1498, stefan cel Mare, nepotul ctitorului, a zidit la intrarea în mănăstire un turn clopotnită căruia îi adaugă la etaj un paraclis domnesc, avînd harul Sf. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, protectorul Moldovei. Domnitorul a înfrumusetat pietrele funerare de pe mormintele bunicilor săi, aflate în gropnita bisericii Mănăstirii Bistrita. Între 1490 si 1494 el a donat Mănăstirii Bistrita două clopote: unul de cca. 200 kg (care este folosit si astăzi) si al doilea clopot de cca. 800 de kg, turnat chiar în incinta mănăstirii de către mesteri tocmiti de domnitor (din cauza unei fisuri acest clopot a fost scos din uz si se află în prezent în muzeul mănăstirii).
Între 1541-1546, Petru Rares finalizează zidirea paraclisului în formă de navă, împrejmuieste asezămîntul cu ziduri înalte si groase de piatră, reface turnul-clopotnită de la intrare, înaltă si pictează casa domnească si amenajează scoala domnească. El extinde paraclisul lui stefan cel Mare din clopotnită prin construirea unei nave sprijinite pe arce de zid, reînnnoind „din temelie“ biserica, pe care „o înfrumusetează pe dinăuntru si pe dinafară“. De aceea, pe bună dreptate, Petru Rares este socotit de către istorici ca fiind al treilea ctitor al Mănăstirii Bistrita (după Alexandru cel Bun).
Ultimul domn musatin care a contribuit substantial la refacerea si consolidarea mănăstirii a fost Alexandru Lăpusneanu (1552-1561). În anul 1554, domnitorul reface biserica mănăstirii, zidurile sînt întărite, ajungînd la grosimea de 3 metri. Totodată, bisericii i se adaugă pridvorul.
În anul 1704, prin două acte semnate si parafate în prezenta sfatului tării si a patriarhului de Ierusalim, s-a încuviintat excluderea aproape completă a mănăstirilor închinate din sistemul economic, juridic si politic al tării. În anul 1821, peste Mănăstirea Bistrita s-a abătut o nouă nenorocire: detasamentele grecesti înarmate ale Eteriei au fost înfrînte de ostile otomane, care au jefuit apoi asezămîntul monahal. În urma acestui jaf, doar icoana Sfintei Ana a rămas nevătămată. Mănăstirea Bistrita s-a aflat în această situatie critică pînă în 1863 (exceptînd perioada 1704-1733, în care mănăstirea a fost sub ascultarea Mitropoliei Moldovei), cînd domnitorul Alexandru Ioan Cuza a secularizat averile mănăstiresti. O redresare încurajatoare s-a produs în viata Mănăstirii Bistrita între cele două războaie mondiale si în special în timpul egumenului Ghenadie Caraza. La initiativa lui s-a replantat livada mănăstirii (12 hectare) si s-a înfiintat fabrica de lumînări din ceară curată „Albina“.
După 1944, odată cu instalarea regimului comunist, Mănăstirea Bistrita, ca de altfel întreaga Biserică Ortodoxă Română, a avut mult de suferit. Multi călugări au fost îndepărtati din mănăstire, iar activitatea misionară si pastorală a fost restrînsă.
În anul 1967 la Mănăstirea Bistrita au început lucrările de restaurare finantate de către stat. Aceste lucrări au fost întrerupte în anul 1977, cînd a fost desfiintată Directia Monumentelor Istorice.
Din anul 1979 si pînă în toamna anului 1984, sub îndrumares Înalt Prea Sfintitului Mitropolit Teoctist si prin silinta obstii bistritene, precum si prin contributia credinciosilor din Piatra Neamt, Viisoara si Bistrita, la Mănăstirea Bistrita s-au finalizat lucrările de restaurare a palatului domnesc, a celor două case egumenesti, a scolii lui Petru Rares, a zidurilor de incintă si a chiliilor. Au fost restaurate: pictura murală din interiorul bisericii, frescele de pe peretele vestic al pridvorului si frescele exterioare de pe turnul clopotnită.
Un moment de cotitură în viata Mănăstirii Bistrita a fost anul 1989, cînd a fost înlăturat regimul comunist. Prin grija Înalt Prea Sfintitului Mitropolit Daniel, Mănăstirea Bistrita a redevenit un asezămînt de referintă.

Preluare dupa http://ortodox.ro

Lasati un raspuns