Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

MĂNĂSTIREA FRANCISCANILOR (fragment “Liceul de muzica din Cluj”

Aşa cum timpul ne era bine măsurat, spaţiul în care ne învârteam de dimineaţa până seara era la fel de important, îmbrăţişându-ne tinereţea între vastele bolţi de piatră ale şcolii, sub care trăiseră în trecut călugării franciscani.
Însăşi clădirea liceului, fosta mănăstire a franciscanilor, merită o atenţie aparte, fiindcă niciuna din celelalte şcoli nou construite şi moderne nu avea farmecul, aerul medieval şi tainica nostalgie a Liceului de muzică din Cluj. Faţada dinspre stradă era din piatră, vopsită neinspirat cu o culoare galbenă şi spălăcită dar de sus te priveau ferestrele boltite, cu geamuri arcuite şi dantelărie sculptată, ce contrastau izbitor în frumuseţea lor cu varul galben şi urât ce ascundea pereţii exteriori. La capătul clădirii, ascunsă într-un zid ataşat de fosta mănăstire, se arcuia o poartă mare şi grea din lemn mahoniu, ce tăinuia parcă, în loc să dezvăluie, intrarea în curtea liceului. Odată intrat pe poarta grea, cu clanţă groasă din fier forjat, vedeai imediat în stânga clădirea mică şi amărâtă a portarului, ce-ar fi părut total neimportantă dacă în spatele geamurilor ei nu s-ar fi aflat paznicul neînduplecat al lăcaşului şi păzitorul tuturor cheilor. El supraveghea intrarea prin geamurile mari ale căsuţei lui, putând să te întrebe oricând avea chef cine eşti şi unde mergi, să-ţi ceară bilet de voie dacă ieşeai în oraş sau să te pună s-aştepţi la poartă dacă erai străin şi dubios, până când îţi aducea din şcoală persoana pe care-o căutai. În încăperea mică era un birou cu faţa la geam, scaunul lui şi încă un scaun pentru musafiri, pe care-am stat de multe ori şi eu în anii mei de liceu, aşteptând pe cineva sau pur şi simplu aşa, aşteptând să treacă doar timpul şi să mai stau de vorbă cu portarul. Era la curent cu toate noutăţile din şcoală şi dacă te puneai bine cu el te informa mai repede şi mai bine decât orice ziar de ştiri, exact despre subiectul care te interesa sau doar aşa, în general. Şi ca bonus, nu mai erai întrebat de bilet de voie când aveai chef să ieşi pe poartă. Pe geamul lui se lăsau scrisorile, aşa încât se puteau vedea când se intra sau ieşea din liceu şi tot acolo se lăsau bileţelele împăturite cu numele destinatarului în afară, pentru că orice-ai fi avut de spus cuiva din şcoală, erai sigur că va trece şi el prin faţa căsuţei portarului şi-şi va arunca ochii pe geam.

Atârnat pe peretele interior al şcolii era telefonul mare şi greoi vopsit cu „lovitură de ciocan”, unde eram chemaţi să vorbim cu părinţii, când li se făcea dor de noi.

Dar cea mai tare piesă din artileria grea a portarului era un tablou mare agăţat pe peretele din stânga, încărcat cu chei ce descuiau toate uşile liceului, puse în ordine numerică în câte-un cui bătut în planşetă. Erau acolo chei mai mari şi mai mici, mai subţiri şi mai groase, chei normale de uşi noi şi chei originale ale fostei mănăstiri, măiestrit împodobite cu modelele forjate ale altui secol. Portarul avea puterea absolută de-a descuia toate sălile de clasă şi laboratorul, săliţele de studiu şi chiar sala profesorală. El ne dădea cheia sălii în care eram programaţi să studiem, notându-ne conştiincios şi cu migală numele într-un caiet liniat, alături de numărul cheii.  Dar cea mai mare, mai impunătoare şi mai frumoasă cheie era cea de la sala numărul unu, sala mare a liceului, în care se ţineau festivităţile, recitalurile şi orele de cor.

Trecând de căsuţa portarului, în dreapta trotuarului îngust se ridica impunător peretele înalt al mănăstirii, înveselit de ferestrele lui dantelate şi sculptate cu frunze graţioase din piatră. În stânga era curtea mare, care de fapt nu era deloc mare, mărginită de clădirea jerpelită a cantinei şi a unor săli de clasă interioare.

Intrarea principală a liceului era la fel de impunătoare ca mănăstirea, bolta ei arcuită invitându-te într-un hol întunecos şi rece, pe al cărui perete stâng se zărea într-un intrând din piatră uşa masivă de la sala unu. Frumoasă, înaltă şi graţioasă şi cu o acustică de invidiat, sala mare avea pe peretele opus uşii un podium înalt de aproape un metru, pe care stăteau grele şi impozante, două piane Steinway, strălucitoare şi negre, puse aproape coadă-n coadă.

De la intrare şi până la podium se întindea un covor lung şi roşu care despărţea încăperea în două spaţii generoase, pline cu scaune pentru spectatori. În centrul sălii trona un stâlp mare şi gros din piatră, sculptat în forme unduioase, care se termina în partea de sus a fiecărei laturi cu bolţi arcuite pe tavan, care coborau  alunecând pe cei patru pereţi ai sălii, creând cu măreţia lor un spaţiu sacru şi solemn. Pe peretele din stânga străjuia un balcon cochet, la care ajungeai printr-o  minusculă scară spiralată şi unde te-aştepta o bancă joasă şi tocită din piatră.

Sala mare a liceului avea o personalitate proprie şi impunătoare, fiind prin ea însăşi o operă de artă. Aici se ţineau cele mai importante examene, recitalurile, spectacolele, orele de cor, marile şedinţe şi balurile celor care terminau clasele a VIII-a şi a X-a.

Venind înapoi în holul rece şi întunecos şi privind cu atenţie într-un colţ al pardoselii din piatră, puteai vedea uşa veche din lemn a unui chepeng ce dădea într-un tunel subteran, despre care se spunea că lega mănăstirea franciscanilor de biserica cu cruce de aur din centrul oraşului şi în care se povestea că s-ar fi găsit în vechime mai multe lăzi cu un vin atât de vechi încât puteai să-l tai cu cuţitul şi să-l mănânci aşa, ca pe nişte cubuleţe de marmeladă. Un astfel de cubuleţ de vin de doar un cm cub mărime, putea să îmbete pe oricine, mult mai repede şi mai sigur decât oricare vin.

Ieşind din hol pe uşa opusă, te întâmpina un coridor lung şi boltit care se întindea mult spre stânga, cu arcade mari ca nişte ferestre uriaşe ce dădeau în curtea mică a şcolii, mărginită pe celelalte laturi de pereţii înalţi de două etaje ai mănăstirii. Aici se ţineau festivităţile mai mari, ca cele de început şi sfârşit de an şcolar, careurile de disciplină şi, uneori, concertele corale.

Într-un colţ al curţii era sala de percuţie, exilată acolo, la distanţă de orice altă sală de clasă sau de studiu, pentru ca tobele, timpanele, cinelele şi tot ce mai aveau percutiştii în dotare, să nu deranjeze restul poporului. Oricum, şi-aşa izolaţi, când se pornea câte unul dintre ei să bată tobele cu îndârjire, răsuna întreaga şcoală de ritmurile lor îndrăcite, reverberate şi amplificate de pereţii înalţi ai curţii mici.

În partea dreaptă a aceluiaşi coridor era o scară largă spiralată, ce ducea spre cele două etaje ale clădirii. Aproape identice, etajele se întindeau de-a lungul a doi pereţi ai liceului, aici fiind cele mai multe dintre chiliile călugărilor franciscani, transformate în săliţe de studiu. Uşile lor se vedeau răsărind din pereţii lungilor coridoare şi, abia intrat în ele, te întâmpina ospitalier câte un pian cu coadă, sau mai rar, câte-o pianină modestă şi stingheră. O singură săliţă ascundea însă, ca o bijuterie de mare preţ, o harpă aurie cu coroniţă pe creştet. În săli mai era în colţ câte-o sobă sănătoasă din teracotă, ce răspândea în zilele reci de iarnă o căldură plăcută şi toropitoare iar lumina zilei se revărsa generoasă prin ferestrele cu geamuri mari.

Partea asta a clădirii avea un miros specific de lemn bine întreţinut şi de piatră veche, ca un parfum sofisticat şi fin, pătrunzător şi de-o subtilă nostalgie. Era de altfel, cea mai plăcută parte a clădirii. Cele două coridoare mari răsunau de dimineaţă şi până seara târziu de muzica celor care studiau în săliţe, ţesând un păienjeniş de sunete împletite, de viori, piane, violoncele, flaute,  pasaje repetate obsedant, vârtejuri de armonii şi disonanţe.

Coborând iarăşi jos în coridorul principal şi trecând de curtea mică, urcai spre cealaltă parte a liceului pe nişte scări întortocheate şi înguste, unde se aflau majoritatea sălilor de clasă, suprapuse pe două etaje şi străjuite de coridoare secundare. Sălile de studiu erau mai puţine şi mai sarăcuţe iar de-a lungul pereţilor stăteau aliniate dulapurile noastre gri cu instrumentele muzicale şi cu cărţile de şcoală. Aici se ţineau cursurile şi meditaţiile, în două schimburi succesive, de dimineaţa până seara.

Înşirate pe pereţii tuturor coridoarelor erau expuse spre  veşnică amintire tablourile de absolvire ale fiecărei generaţii, în care recunoşteam cu mândrie interpreţi celebri şi în faţa cărora ne distram chicotind, descoperind chipurile hazliu de tinere ale profesorilor noştri.

La baza scării ce ducea spre sălile de clasă se bifurca un coridoraş îngust ce ducea la sala cu numărul nouă, sala de orchestră şi ieşea apoi în spatele curţii mari a liceului, în care mai erau răzleţite vreo două săli de clasă, două, trei săli de studiu şi laboratorul de chimie.

Sala nouă, renumita sală de orchestră, a lăsat amintiri de neşters în memoria anilor de şcoala. Acolo am dat eu primul examen de intrare în liceul de muzică şi am fost uimită de mărimea şi de podiumurile ei suprapuse ca nişte trepte foarte late, pe care am văzut mai târziu că stăteau înşirate compartimentele de suflători, într-o ordine bine stabilită, ca la orice orchestră simfonică: suflătorii din lemn: flautul, oboiul, clarinetul, fagotul iar, mai sus, suflătorii din alamă: trompeta, trombonul, cornul, tuba şi, sus de tot, timpanele şi celelalte instrumente de percuţie.  Jos în sala spaţioasă, pe peretele opus suflătorilor şi încadrat de ferestre mari şi luminoase se afla podiumul dirijorului şi începând de la stânga lui se răsfirau ca un evantai instrumentele cu coarde, formând rânduri de câte doi, fiecare pereche având în faţă câte-un  pupitru, pe care urmăreau împreună partitura pieselor muzicale, „ştimele” cum le spuneam noi. În primele două şiruri din stânga erau cei de la vioara a I-a, urmau apoi spre dreapta şi în centru cei de la vioara a II-a, apoi violele şi, terminând arcul de cerc în partea dreaptă a dirijorului, era compartimentul violonceliştilor. În spatele lor, aproape lipiţi de perete erau contrabasiştii, ale căror instrumente masive rămâneau acolo şi după terminarea repetiţiilor, sprijinite în suporturi de lemn. Când erau ore de orchestră, de obicei după-masa, sala nouă răsuna de compoziţii simfonice tulburătoare şi celebre, întrerupte din când în când de vocea tunătoare a dirijorului. Aici am avut nenumărate trăiri sufleteşti, pe care numai cei care-au cântat într-o orchestră sau într-un cor perfect sincronizat, le pot înţelege. După repetiţii sala rămânea pustie şi bine închisă cu cheia, contrabaşii părăsiţi ţinând de urât, răbdători, pupitrelor strânse-n mănunchiuri la perete.

În partea opusă a fostei manăstiri, peste curtea mare, era o clădire care fusese odată nouă şi-n care se afla cantina şcolii: nici prea mare, nici prea mică, sala era plină de mese cu câte patru scaune şi-avea într-unul din pereţi două ghişee-adânci din tablă: unul de unde primeai tava cu mâncare şi-altul unde-o duceai goală.

Lângă cantină mai era o sală mică în care studiau trompetiştii şi tromboniştii, recunoscuţi şi ei ca foarte gălăgioşi, iar la parterul clădirii, înainte de-a urca scările din lemn ce duceau la cantină, era sala lui Paul, miraculosul reparator de instrumente, care ne uimea cu alchimia meşteşugului lui misterios.

În partea dinspre curte a clădirii cantinei, jos la parter, era sala şaptezeci, o sală micuţă şi modestă, mirosind mereu a petrosin, recunoscută ca sala începătorilor la violoncel şi-n care mi-am început şi eu ucenicia într-ale muzicii.

Tot aici în curte, pe trotuarul din faţa holului mare, la ieşirea spre poartă, era faimosul afişier din sticlă şi lemn care-a hotărât fără milă destinele tuturor, în faţa lui râzând sau plângând generaţii întregi de elevi, după afişarea rezultatelor de la examene şi admiteri.

Clădirea asta şi-a întipărit amprenta în sufletele noastre, fiecare colţişor al ei fiind presărat cu visele şi urma paşilor noştri mereu grăbiţi. În ea am învăţat să creştem, să cucerim muzica şi să fim cuceriţi, aici ne-am făcut prieteni şi, mai ales,  am învăţat să iubim.

Preluare dupa http://reteaualiterara.ning.com

Lasati un raspuns