Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Blestemele celor trei calugari de la Manastirea Rohiita s-au implinit de-a lungul vremii

Manastirea Rohiita – un tinut de basm sau legenda, un tinut nascut si renascut din cenusa, in urma unui blestem rostit de calugarii traitori in acele vremuri ale istoriei.

Greu si mare necaz trebuie sa se abata asupra calugarilor ca sa rosteasca blesteme ori sa citeasca afurisenii. Spun toate acestea, gandindu-ma la tinuta mereu verticala, la moralitatea si puterea exemplului personal ce trebuie sa o aiba asemenea oameni, caci oamenii, la urma urmei, sunt si ei preoti ori calugari. Dar, rostind cuvantul blestem sau afurisenie, deja intram in tinutul de basm sau de legenda, al intaiului inceput al acestei manastiri. Auzita, legenda trimite ascultatorul intr-o lume mirifica, aproape inexistenta, dar parca, totusi, reala.

Roata anilor din secolul XVIII

Dand in urma roata anilor, ajungem undeva prin mijloc de secol XVIII, anii 1760-1762, cand pe aceste locuri se afla deja o constructie monahala, o manastire, unde, sau in care, vietuiau trei calugari. Iata, deci, cateva sute de ani de existenta – in modestie – dar sfintind si slujind poruncile lui Dumnezeu. Haideti, insa, inainte de toate sa ascultam, asadar, legenda!

“Orb si mut” este cel care n-a trecut pe la Manastirea Rohiita, pentru a-i vedea frumusetea si a-i gusta din binecuvantare. “Orb si mut” este cel care nu poate sa povesteasca despre bucata de Rai cu care te intalnesti aici. “Orb si mut” este cel care nu poate glasui despre toate acestea, caci de mare cinste sunt toate cele gasite aici.

Am avut bucuria ca   intr-una din zile sa trec pe la Rohiita. Dupa un drum, destul de lung as zice (dar acum as fi in stare sa-l parcurg si pe jos, numai pentru a gusta din binecuvantarea locului!), iti apare, sus pe-o colina, o biserica. De fapt, o manastire ce-si croieste, cu truda si osteneala, cu ajunsuri si neajunsuri, rostul in lumea in care traim! Zi de zi clopotul rasuna in cele patru zari, pentru a vesti inceputul si sfarsitul unei zile, pentru a chema la rugaciune poporul credincios, pentru a binecuvanta tinutul legendar. Suntem la granituirea celor trei judete – Cluj – cu tara Clujului si-a Feleacului, Bistrita – cu tinutul de basm al tarii Bistritei si noi, Maramuresul – cu Maramuresul legendarului Bogdan, descalecatorul si intemeietorul tarii Moldaviei si tara Lapusului, apartinatoare, din punct de vedere etnografic, actualului judet Maramures.

Legenda Manastirii Rohiita

Spuneam ca exista o frumoasa legenda despre istoria Manastirii Rohiita, care impresioneaza si emotioneaza, deopotriva, pana la lacrimi, daca stii sa intelegi toate acestea. Si cum legendele, glasuite ori rostite, dainuie si vor dainui in vreme atata timp cat vor fi oratori, naratori dar si ascultatori, tot asa ne-am “aplecat” cu plecaciune si noi a asculta frumoasa, trista, tragica, daca vreti, poveste, rostita in ceas de seara de una dintre gazdele noastre. Cu vocea tremuranda si incarcata de emotie, de parca ar intoarce timpul sau veacul (dar, credeti-ma, daca ar avea aceasta putere asa ar face de fiecare data. Ne-ar intoarce in istorie!). Si parca personal, ca orice legenda, ma asteptam sa inceapa a glasui cu foarte cunoscutul “A fost odata…!”, iar continuarea o stiti dumneavoastra< “Ei bine, de aceasta data n-a fost sa fie asa, chiar daca, de-adevaratelea, s-a intamplat o data!”.

Blestemul unui preot

A fost o vreme cand preotul sau calugarul, oricare ar fi fost el, a inceput sa blesteme. Si mai stim din comportamentul spiritual ca moral si crestinesc preotul nu blesteama. Fereasca Sfantul! Si-aici iar apare mitul. Unii spun ca acest preot ar fi blestemat armata sau trupele austriece, conduse de generalul Bukow, din cauza ca ar fi pradat si jefuit, fara niciun Dumnezeu, sfantul lacas. Normal, acum as spune ca, probabil, aveau alta credinta si un alt Dumnezeu. Doamne, iarta-ma, ca gandesc asa! Altii ne spun ca ar fi facut fapta respectiva de unii oameni din imprejurimi, tocmai pentru a se razbuna, pentru a distruge tot ce la iesea in cale, pentru ca erau, asa cum se spune in credinta populara,  “Oameni fara niciun Dumnezeu!”. Cert este ca, daca asa au facut, oricare sau oricine ar fi fost, au facut-o din cauza saraciei din acel veac, nesocotind credinta si legile lui Moise.

Manastirea Rohiita, incendiata de cotropitori

Dar uite ca aici, la Rohiita, cel care chema zi de zi poporul la rugaciune si apoi dadea binecuvantarea duhovniceasca, plecat fiind in momentul cand s-a intamplat groaznicul lucru, si reintors, vazandu-si manastirea, vazandu-si “mireasa lui Dumnezeu” ravasita, aprinsa, doar cenusa, scrum si fum, a inceput probabil pentru o clipa a arunca blesteme si afurisenii, iar acestea sa cada pe neamul celui sau celor care sunt capabili, in necredinta lor, de astfel de lucruri josnice, neplacute lui Dumnezeu. Se intampla cu multe sute de ani in urma! Manastirea deja “crestea” si se bucura sub ochiul Mantuitorului. Se bucurau credinciosii de minunatia ei! Se bucura pana si Dumnezeu, vazand-o cum prin truda, sudoare si osteneala se ridica lacasul spre cer. Dar talharii sau raufacatorii si rauvoitorii neamului si-ai lui Dumnezeu nici atunci si nici acum, in ceasul in care scriu aceste randuri, stim ca nu au lege crestineasca, au pradat casa lui Dumnezeu.

Rugile calugarilor s-au ridicat la ceruri

Mare foamete era pe atunci! Calugarii manastirii cereau ajutorul lui Dumnezeu, pentru a putea razbi si reusi in astfel de vreme, tocmai pentru ca nu doreau destramarea sau desfiintarea acestui lacas sfant. Necontenit, prin rugaciune catre Dumnezeu, ii cereau ajutor si sfat, iar acesta n-a intarziat sa vina. Intr-o dimineata, dupa terminarea slujbei, calugarii s-au pornit la drum. S-au gandit sa plece sa-si incerce norocul si sa caute cele de trebuinta si folositoare traiului manastiresc, in alt loc decat cel de langa manastire, tocmai pentru a putea vietui si supravietui. S-au rugat la Dumnezeu sa trimita binecuvantarea pentru drumul ce-l vor parcurge, asa cum face orice bun crestin, in astfel de imprejurare. Si-au facut semnul Sfintei Cruci, au rostit un Doamne ajuta! Si au plecat dupa cele necesare, caci prea era greu traiul, tot asa rugandu-l pe imparatul Ceresc sa aiba in paza lacasul deja fiintat.

****

Cunoscand deja legenda fiintarii, imi permit o parere< probabil, Dumnezeu, Creatorul cerului si pamantului, stia ce se va abate asupra tanarului lacas manastiresc, si-atunci slujitorilor le-a trimis gand bun, sa plece in lume dupa cele trebuincioase, pentru ca ei, slujitorii lui Dumnezeu, sa nu fie omorati ori luati prizonieri de catre ostile cotropitorilor.

Si cum spuneam, ca talharii si raufacatorii nu au nici Dumnezeu si nici lege crestineasca, asa s-a intamplat si atunci. La scurta vreme dupa plecarea celor care sfinteau cu faptele lor locul binecuvantat al manastirii, s-au abatut, furiosi si maniosi, pe tot ce le putea iesi in cale, un grup de oameni rai, manati si purtati de Satan-Dracul. Scopul lor nu era unul curat, ca mai degraba unul becisnic, unul josnic, a face pe voia Satanei, nu pe voia lui Dumnezeu, cel nascut din Fecioara Maria.

****

Acum iar vin si judec, Doamne, iarta-ma! Ca or fi fost cei din armata austriaca sau or fi fost un grup de rauvoitori din partile locului, ce urmareau de multa vreme acest scop, nu avem de unde sa stim, caci exista amandoua variantele, cert este ca, in nemernicia lor,  si-au batut joc de munca slujitorilor si, mai presus de orice, si-au batut joc de casa lui Dumnezeu.

Indemnati si de altii, dar mai presus indemnati si invatati sa faca numai rautati, s-au napustit asupra bisericii, au furat tot ce aveau mai de pret si de valoare si, de parca nu ar fi fost de-ajuns doat atata, dupa ce si-au luat prada bisericeasca din obstea manastireasca,   s-au gandit sa-si ascunda urmele. Cum? Dand foc Sfantului lacas. Dand foc Sfintei Manastiri!

Durere nemarginita pentru intemeietori

Mare durere trebuie sa fi fost in acel an al lui Dumnezeu atat pentru obstea bisericeasca, ce cu truda si osteneala avea grija manastirii, cat si pentru cel care cinsteste, iubeste si pazeste legile lui Dumnezeu. Multe lacrimi au curs pe obrazul dreptcredinciosului, ce cu frica de Dumnezeu se apropie de acest loc. Mare amar si mare suparare    fost-a atunci in lume doar la auzul groaznicei vesti. Prin toate acestea – tristete, amar, jale, suparare – a trecut sufletul celor trei calugari intemeietori de manastire. Neputand suporta ideea pierderii si distrugerii acestui sfant lacas, calugarii au plecat, fiecare in drumul lor, rugandu-l pe Dumnezeu sa ii ajute. Si-au luat putinele lucruri ce le mai aveau si au pornit pe un nou drum si spre o alta lume, cu credinta ca, acolo unde vor ajunge, oamenii nu vor fi cuprinsi de atata rautate ori manie impotriva lui Dumnezeu, iar visul lor    de-o viata, acela de-a sluji lui Dumnezeu, nu va pieri, ba mai mult, se va intari.

Trei calugari, trei blesteme

Asa a fost sa fie! Aceasta este povestea ori legenda satului Boiereni si a Manastirii Rohiita. Cat despre calugari nu se mai stiu multe lucruri. Cert este ca au plecat din acest tinut, cuprinsi de o amarnica suparare, blestemand omul fara de credinta in Dumnezeu. Au plecat blestemand si lasand in urma lor tot ce era mai rau.

Urcand un deal, unul dintre ei a ridicat privirea catre cer si a rostit< “Doamne, cel care ai facut cerul si pamantul, daca acesti oameni au fost in stare de o asemenea fapta, nici Tu, de azi inainte, sa nu le dai posibilitatea de a-si construi o casa, cu lemn din imprejurimile satului. Usca, Doamne, orice radacina ori samanta de gorun, tocmai pentru a nu mai creste si a se inmulti. Acestia sa nu se bucure de trainicia acestui lemn binecuvantat. Niciun neam din acest sat sa nu vada prin padurile dimprejur leac de stejar, asa cum nici noi n-am avut parte de lemnul din care am fi dorit sa-i construim Domnului nostru casa. Fa-i sa nu aiba lemn de stejar niciodata langa ei! Asa cum ne-au distrus la noi manastirea, tot asa sa nu se poata bucura, cat vor trai pe pamant, de acest lemn! Incepand de la acest neam si pana la al saptelea sa fie blestemati, chiar si mai incolo, daca  nu-si vor ridica pentru vecie casa, atunci sa se opreasca blestemul cand Casa Ta, Doamne, va fi spre cinstire si lauda”.

Si, uite asa, credem sau nu credem in blesteme, acestea “s-au legat”, ca de atunci, acolo unde era incoltit un stejar acesta a inceput sa se usuce. Daca a fost stejar mare, acesta in scurta vreme s-a uscat, “din radacina”, cum le place localnicilor sa marturiseasca. Ei, localnicii, mai cred in puterea blestemului ridicat asupra satului. De atunci, satul Boiereni nu are stejar prin padurile sale.

Al doilea calugar, gandindu-se la cata suparare duce in suflet, s-a lasat pret de cateva clipe prada Ispitei si, uitandu-se de pe varful dealului la satul Boiereni, nu a putut sa nu rosteasca si el un blestem< “Doamne, cel ce-ai facut Omul din tarana, de ce ai lasat sa se intample toate astea? Ne-ai vazut osteneala, ne-ai simtit sudoarea si ne-ai citit gandul. Ai stiut cata dragoste si iubire am pus la construirea Casei Tale, Doamne! De ce ai lasat sa se intample toate astea? Fa acest sat, din acest tinut, sa fie luat de apele muntelui, coboratoare pe-aici, si oricat vor ridica iar vatra de sat, aceasta sa fie luata si dusa de apa, pana la al saptelea neam! Niciun neam sa nu-si afle linistea aici, in satul acesta, asa cum nici noi, de azi inainte, n-o sa avem liniste, vazand la cele intamplate. Asa cum ne-au distrus la noi manastirea, tot asa sa nu se poata bucura cat vor trai pe pamant de vatra satului lor!  Incepand de la acest neam si pana la al saptelea sa fie blestemati, chiar si mai incolo, daca nu-si vor ridica pentru vecie casa, atunci sa se opreasca blestemul cand Casa Ta, Doamne, va fi spre cinstire si lauda”.

Si Domnul i-a auzit! Caci de sapte ori satul lor a fost luat de apa si distrus. De sapte ori potopul apelor a manat satul din temelia lui, cu tot cu traitorii din el. Mare jale si durere fost-a, dar stim ca blestemul se leaga si se implineste.

Cel din urma calugar, indemnat si el de pacat si ura, nu s-a lasat mai prejos. A cazut in genunchi, cu fata catre cer si Mantuitor si printre lacrimi a rostit< “Doamne, Dumnezeul nostru, cel fara de inceput, cel ce toate le cunosti, le lecuiesti si pe toate le ai in mana Ta. Daca din acest sat a fost cineva de s-a ridicat si-a pustiit frumosul Tau lacas, atunci de neiertat sa fie. Asa cum la potop ai dat cu foc si cu pucioasa, pentru a distruge neamul si semintia omului, tot asa sa dai cu foc, pentru a arde si casa lor, asa cum ti-au ars si tie casa in aceste clipe. Focul sa-i arda si sa-i distruga din temelie pe toti incepand de la acest neam si terminand cu al saptelea. Incepand de la acest neam si pana la al saptelea sa fie blestemati, chiar si mai incolo, daca nu-ti vor ridica pentru vecie casa, atunci sa se opreasca blestemul cand Casa Ta, Doamne, va fi spre cinstire si lauda”.

Si toate acestea implinitu-s-au! Caci focul a pustiit satul, apa a manat si distrus din temelie vatra lui si, oricat au umblat prin padurile dimprejur dupa lemn trainic de casa, renumitul stejar, nici urma si samanta de vreunul.

Si blestemul nu s-ar fi oprit aici, daca, inainte de anul 1989, preotul Emil Man, cunoscand legenda, nu ar fi inceput construirea unui nou lacas de cult, aici pe vechea temelie a manastirii, probabil pentru a preintampina un nou dezastru, ori o noua distrugere de sat. Asa se face ca, din acest moment, spre bucurie si mandrie, se ridica langa vrednica de lauda manastire, Rohia, la nici 13 kilometri de orasul Targu Lapus, frumoasa Manastire Rohiita, doua manastiri surori – una intr-o parte a Lapusului, iar alta intr-alta, strajuind vazduhul cu lumina harului, ocrotind, si una si alta, locuitorii acestui legendar tinut, acoperind cu darul dumnezeiesc trecatorii si binecuvantand pe toti cei care cu frica si cu teama de Dumnezeu le trec pragul, pentru a poposi, fie si pentru cateva clipe, in acest colt de Rai.

Va invit, dragi cititori, sa vizitati acest tinut, va invit sa-l cercetati si sa va bucurati, caci din cenusa si scrum totul a renascut intru spiritualitate si dumnezeire.
Aici, la Rohiita, raiul este pe pamant.
Aici, la Rohiita, nimic din ceea ce este placut lui Dumnezeu nu ramane fara a fi rasplatit.
Aici, la Rohiita, am gasit ce cautam de atata vreme.
Aici, la Rohiita, de-adevaratelea, m-am intalnit cu Dumnezeu.
Aici, la Rohiita, blestemul a fost invins si inlaturat.
Aici, la Rohiita, nu vor mai fi rostite niciodata blesteme sau afurisenii, tocmai pentru a nu fi implinite.
Aici, la Rohiita, binecuvantarea lui Dumnezeu, si darul Lui cel prea sfant, te fac sa uiti de Satan ori de ispita pamanteasca.
Aici, la Rohiita, cenusa a fost transformata in credinta, scrumul a fost sters si imprastiat de vant.
Aici, la Rohiita, totul a renascut din basm si legenda.

Preluare dupa http://www.informatia-zilei.ro

Lasati un raspuns