Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Jain – calea omului spre a deveni zeu

Dintre multele privelisti uimitoare cu care India iti izbeste ochii, una cu adevarat inmarmuritoare este cea a unui barbat gol care, cu o maturica de pene, curata cu grija locul unde urmeaza sa pasesca, dupa care, cu infinita atentie, pune piciorul pe pamant. Si apoi, iar si iar, la fel, pas dupa pas.

Barbatul gol cu maturica

Turistul occidental obisnuit scoate repede aparatul de fotografiat si incearca sa surprinda si sa pastreze – ca sa o arate celor de acasa – bizara imagine a omului in pielea goala, in care nu vede decat una dintre multele ciudatenii ale Indiei, care i-au oferit atatea subiecte de pozat de cateva zile incoace. Imaginea digitala a “nudistului cu maturica” ajunge in colectia de poze, iar imaginea mentala, in colectia de amintiri, categoria “ciudatenii indiene”, alaturi de vacile care stau tolanite in mijlocul drumului, incurcand circulatia, sau dau iama prin piete si crantane legumele de pe tarabe, fara ca nimeni sa indrazneasca sa le alunge.

La urma urmei, de asta s-a dus in India, ca sa vada chestii ciudate si exotice. Dar, apropo, ce e cu tipii astia care umbla in pielea goala pe strada si tot dau cu maturica? Pai, sunt niste calugari dintr-o secta de-a lor. Jainisti parca le zice…

Foarte multi vad in jainism atat: o ciudata religie indiana ai carei adepti umbla in pielea goala pe strazi. Dar dincolo de aceasta interpretare – mostra perfecta de gandire reductionista de tip turistico-occidental – exista si evolueaza, de mii de ani, o filosofie complexa, o religie miscatoare si plina de sensibilitate, despre care lumea occidentala stie, intr-adevar, prea putin.

Suflul divin & karma

Jainismul difera de multe alte religii (de cel mai multe, de fapt) prin crezul sau profund original in privinta divinitatii: fiecare suflet este, potential, divin. Nu exista nici o Fiinta Suprema care sa fi creat, sa pastreze sau sa aiba puterea de a distruge Universul; acesta exista pur si simplu, si nu are nici inceput, nici sfarsit. Fiecare fiinta vie are un suflet si fiecare poarta, inca de la nastere, putinta de a deveni o zeitate.

Sufletul omului poate fi imperfect, nu destul de evoluat, aflat inca pe calea lunga ce duce spre desavarsirea spirituala, dar scanteia diviniataii exista in el, iar omul e singur responsabil de ceea ce face cu acest suflu divin cu care s-a nascut. Fiecare trebuie sa se straduiasca, in viata, ca prin practicarea Cunoasterii Drepte, a Purtarii Drepte si a Viziunii Drepte (numite Cele Trei Nestemate ale Jainismului) sa urce pe scara evolutiei spirituale.

Jainismul se remarca si printr-o viziune originala asupra conceptului de karma. Daca in alte religii indiene, karma reprezinta faptele/actiunile noastre si efectele lor in viata prezenta si in cele viitoare, jainistii considera karma drept un soi de praf invizibil; care se prinde de suflet, atras de ceea ce face omul, de ceea ce spune si chiar de ceea ce gandeste. De aceea, invatatura jainista predica abtinerea chiar de la gandurile negative despre ceilalti: gandind rau despre altul, vei suferi tu insuti o sporire a cantitatii de karma negativa. Iar emanciparea – eliberarea sufletului – este vazuta ca o curatare de toata acesta karma rea, care incarca sufletul, impiedicandu-l sa acceada la divinitate. Vestea buna este ca orice om are puterea – prin stradanie, fireste – de a se scutura de povara karmica, indreptandu-se spre iluminare sufleteasca.

Calatoria spirituala

Adeptii actualiai jainismului se considera urmasii ai asa-numitilor Jinas (invingatori) – fiinte umane inaintate spiritual, capabile sa-i conduca si pe ceilalti, prin invatatuirile lor, pe cale desavarsirii. 24 de Jinas cu totul deosebiti au jalonat istoria jainismului indian, ei fiind cunoascuti ca Tirthankaras; ultimii doi si cei mai vestiti tirthankaras au fost Shri Parsva (872 – 772 i.Hr) si Shri Mahavir (599 – 527 i.Hr.).

Calatoria spirituala porneste de la admiterea existentei a doua feluri de suflete: cele “pamantesti” sau “lumesti” (samsarin) care n-au reusit inca sa se lepede de karma, fiind incatusate inca de lanturile care le leaga de lumea inconjuratoare, si cele “eliberate” (siddha), care s-au desprins de constrangerile lumii, din ciclul temporal al vietii si al mortii si astfel, devin libere, invingand spatiul si timpul.

Sufletele lumesti se incarneaza sub felurite forme in cursul calatoriei lor prin timp: umana, sub-umana (animale, plante), supraumana (zeitati) sau demonice. Spre deosebire de alte religii, doctrina jainista afirma ca omul trebuie sa realizeze singur acesta crestere spirituala, ce culmineaza cu atingerea statutului zeiesc. Nici un ajutor divin nu ii va fi acordat, nici un fel de “har divin” nu va pogori asupra lui. Omul si numai el singur e raspunzator de actiunile sale.

Adepti ai celor cinci legaminte

Cinci principii etice stricte calauzesc viata adeptilor jainismului, dar gradul in care sunt respectate este diferit in lumea laica fata de cea a calugarilor/calugaritelor Jain.

1. Non-violenta (Ahimsa), care merge mult dincolo de simpla interdictie de a ucide ceea ce e viu. Nici insulta nu e permisa, nici chiar gandurile urate, iar non-violenta include si acceptarea parerii altora, o minte deschisa, toleranta in fata diversitatii de opinii. De acest principiu se leaga si unul dintre aspectele exterioare cele mai frapante ale practicilor calugarilor jainisti – curatarea spatiului din fata lor (cu matura de pene deja mentionata) pentru a evita sa striveasca vreo ganganie, caci fiecare fiinta are un suflet si fiecare dintre ele merita respect. Din acest principiu decurge si practica stricta a vegetarianismului.

2. Adevarul (Satya): spune intotdeauna adevarul, intr-un mod nejignitor.

3. Respectul fata de proprietate (Asteya): nu lua nimic din ceea ce nu fost oferit de buna voie.

4. Puritatea (Brahmacharya),
mai concret abtinerea de la placerile senzuale, e interpretata diferit in cazul monahilor si al laicilor. Calugarii si calugaritele Jain practica un celibat strict; in schimb, adeptilor laici li se pretinde numai monogamia si fidelitate in relatia de cuplu.

5. Desprinderea de lume (Aparigraha) – de oameni, de locuri, de bunurile materiale. Calugarii care ratacesc din loc in loc, nestabilindu-se nicaieri, fara a poseda nici macar un vesmant cat de simplu, sunt imaginea care ilustreaza acest precept. Dar nu toti jainisti sunt calugari ori calugarite; precum nici toti calugarii jainisti nu umbla goi. In functie de “secta” din care fac parte, unii dintre barbati si toate femeile poarta vesminte – simple, de culoare alba.

Jainismul e una dintre cele mai vechi religii nascute in India. Aici are aproximativ 10 milioane de adepti si exista cateva comunitati Jain in vestul Europei, America de Nord, Australia… O religie minoritara, dar care a influentat surprinzator de mult alte religii, precum si aspecte etice, politice si economice ale civilizatiei indiene. Se spune ca bibliotecile cele mai vechi din India sunt jainiste, iar printre adeptii acestei religii exista dintotdeauna cel mai mare procentaj de stiutori de carte – poate pentru ca in sanul jainismului exista o indelungata traditie a studiului, care a dat Indiei mari invatati.

E o religie cu multe aspecte fascinante, de la viziunea cosmologica proprie, pana la practicile ascetice care includ postul negru o zi a pe saptamana si pot culmina cu “postul pana la moarte”, un obicei care a stranit in ultima vreme controverse. E vorba despre practica numita Santhara sau Sallekhana — micsorarea treptata a cantitatilor de hrana si apa, intr-o perioada indelungata (care poate ajunge si la 10-12 ani) pana cand cel care doreste sa se scuture, astfel, de toata karma se stinge de inanitie. Ar fi complet gresit s-o numim sinucidere lenta; acesta e un concept occidental, cu conotatii negative, in vreme de ce Santhara e considerata, in religia Jain, inaltatoare, sfanta, plina de demnitate si vrednica de lauda.

Cele doua secte

In sanul jainismului s-au format, cu timpul, doua curente principale, doua “secte”: Svetambara (“imbracati in alb”) si Digambara. Adeptii Svetambara, atat barbati cat si femei, laici sau calugari si calugarite, poarta vesminte albe, simple. In cultul Digambara, calugarii (nu si calugaritele) nu poarta obiecte de imbracaminte. Totusi, ei nu se considera goi, ci “infasurati in tot ceea ce ii inconjoara”, fie el mediu natural sau spatiu urban. In conceptia lor, hainele nu sunt decat o povara inutila; reprezinta legatura cu lucrurile pamantesti, cu nevoile fizice de confort, obstacole care trebuie depasite pentru a atinge desavarsirea sprituala.

Un calugar Digambara nu trebuie sa poarte cu el decat doua obiecte: matura din pene si un recipient pentru apa. Cu acest “echipament” minim, el poate deveni unul dintre calugarii ratacitori ai Indiei, strabatand mii de kilometri intr-o viata, ferind din calea sa vietatile marunte, mancand o data pe zi si hranindu-si mintea cu ganduri bune despre tot ceea ce se afla in jurul sau.

Asa incat, ceea ce turistul nestiutor a zarit si a incercat sa fotografieze nu era un excentric oarecare, numai bun de a fi pozat si aratat si altora; ci un om ce aspira sa devina zeu si care, incercand sa-si desprinda de pe suflet zgura pamanteasca, isi urma calea lui aspra spre divinitate, pasind masurat, hotarat si senin, pe urmele crezului sau spiritual.

Preluare dupa http://www.descopera.ro

Lasati un raspuns