Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Înger tânăr trecând Acheronul

I.  Nu mă mai căutaţi

Mă numesc Artur Degeaba şi nu am cunoştinţă de data şi locul naşterii mele.Mai declar, pe propria răspundere, că nu ştiu să fi avut părinţi sau rude în străinătate; dacă aceştia au existat vreodată, numele şi soarta lor îmi sunt cu desăvârşire necunoscute. Mult mai târziu am aflat că am fost un copil găsit, adică înzestrat de cineva cu noroc. Fapt care se va vedea limpede în continuare. m mai fost informat – peste nişte ani buni, fireşte – că la vârsta de un an şi jumătatem-am îmbolnăvit de febră tifoidă şi că eram gata să închei socotelile cu viaţa, dacă părintele Pelagiu n-ar fi făcut rost, el ştie cum, de câteva flacoane de streptomicină .Am mai aflat că, în timpul bolii, alt frate al cărui nume îmi scapă a rostit cuvintele ce mă definesc şi astăzi: Degeaba, copilul ăsta nu mai are zile. Aşa încât, când a venit clipa să exist legal, părintele Pelagiu, pus în încurcătură de aşa întâmplare nemaiîntâlnită, a rostit fără ezitare.

Degeaba…, Artur Degeaba…

…Bărbatul din faţa mea mă opri vădit iritat:

– Si de ce crezi că ne-ar interesa toate astea? Te cam pierzi în amănunte. Pelagiu…Ai

putea să mă lămureşti?

…  Căzuse o iarnă urâtă, fără zăpadă, când am primit telefon să mă prezint…în data de…

strada, numărul, la ora…Eram la şcoală,fără niciun chef, aşteptam vacanţa în care îmi propusesem să dorm şi iar să dorm. Mai mult ca sigur, elevii mi-au remarcat lehamitea,

erau atenţi la orice altceva, numai la lectie nu. Profitau,fireşte, iar mie îmi pierise orice chef să-i pun la punct. La un moment dat m-am oprit din vorbirea anostă despre Păs-

torul întristat al cărei rost nu reuşeam să-l întrevăd cu niciun chip şi i-am privit: nişte

amărâti în uniforme bleumarin, cu ochi de lemurian, copii cu feţe sub a căror piele ema-

ciată pâlpâia stins fosforul foamei.

Şi atunci a sunat telefonul. Am ieşit din oră şi am intrat în secretariat.Nu m-a surprins

că-l  găsesc acolo pe profesorul de matematică. Rânjea cu receptorul în mână, te-am prins, părea să spună, dar eu i-am ignorat silueta masivă, aveam metodele mele de a-i

umili pe proşti, pentru ca apoi să-mi asum la nesfârşit întreaga lor violenţă. I-am fixat

deci fruntea atacată masiv de calviţie, după care m-am uitat insistent la calendarul atâr-

nat deasupra capului secretarei, înfăţişând o Daniela cu codiţe blonde muşcând cu poftă

dintr-o felie de pâine unsă cu ceva alb.Putea fi orice, dacă fetiţa n-ar fi ţinut în mână un

pacheţel pe care scria: MARGA – nicio masă fără ea.

– Esti căutat, poete! şuieră şerpeşte tipul, şi în clipa următoare crezui ca mor: insul îmi

aruncase în faţă o duhoare de infern, combinaţie de tutun,usturoi şi ţuică.

Poete? Făcusem cândva imprudenţa să citesc în cancelarie un text de-al meu care,

întâmplător, îmi plăcea.L-am rostit, cred, exagerat de patetic, judecând după stupoarea

generală urmată de o linişte jenantă. A spart gheaţa Aurica de economie politică şi directoare în acelaşi timp:

–          Dar ştii că ai talent, colega? Însă foloseşti prea des cuvântul doamne…Ce atâta

doamne, domnule, o să se spună că printre noi trăieşte în libertate un mistic.

După care, distrată la culme de gluma ei idioată, a izbucnit într-un râs isteric de

se cutremurau cărnurile pe ea…

– Pelagiu…Ai pronunţat de mai multe ori numele ăsta. Cine era Pelagiu?

Cum aş fi putut să uit? Până la paisprezece ani trăisem sub aripa lui protectoare, într-o

mânăstire a fraţilor minoriţi, Ordo Fratrum Minorum, undeva prin Moldova. O mână de călugări alungaţi din Ardeal găsise adăpost în locul ortodocşilor care plecaseră aiurea

ori pe la casele lor, având de ales între puscărie şi încadrarea în câmpul muncii.Despre

părintele Pelagiu n-am ştiut niciodată mare lucru, de unde venea, care era adevăratul

lui nume. Iar în clipa când ne-am despărţit, tot n-am aflat încotro se-ndrepta.

Încăperea în care mă aflu are mobilier unic: două scaune şi un birou cu furnir gălbui

murdar. De partea cealaltă a biroului un bărbat foarte tânăr, aproape un adolescent, cu

înfăţişare de funcţionar de primărie. E îmbrăcat în griul neutru al funcţionarilor şi chiar

aş fi crezut că asta îi este meseria, dacă nu s-ar fi prezentat chiar de la început: gradul, Cazacu, luaţi loc, tovarăşu…

Surpriza e că îl cunosc. Ne întâlnim zilnic: eu intru în clădirea liceului, el îşi continuă

drumul. Abia acum îmi dau seama că se oprea chiar alături de şcoala mea, într-o instituţie

despre care, multă vreme, am crezut că e tot o şcoală: mulţi tineri ,băieţi şi fete, intrau şi

ieşeau având pe feţe îmbujorarea vârstei şi a încă ceva, a datoriei împlinite, probabil. Şi

astăzi, aşteptând în holul imens, am constatat aceeaşi aglomeraţie de recreaţia mare, ace-

eaşi rumoare străpunsă din când în când de voci în schimbare, salut bă, ce mai faci, şi tu

eşti pe-aici, hai peste drum la o cafea.

Cei doi deschid uşa masivă aflată într-o continuă mişcare, se ţin de umeri, ies în stra-

dă. Trec strada direct peste straturile de trandafiri ofiliţi care despart sensurile de mers.

Dă-i dracu’ de trandafiri.

Intră într-un bar imitând în mic clădirea imensă de vizavi. Barul are peretii gri, uşi batante, însă ferestrele sunt largi, fără perdele, întrucât de curând s-a dat un decret care interzice perdelele la cârciumi şi restaurante. E rău, dar şi bine: eşti ca la televizor. Barul chiar aşa se şi cheamă – La televizor.

Începe să plouă mărunt, geamurile se aburesc, cineva scrie cu degetul pe sticla

devenită mată te iubesc, Alina, lumea e în urcare şi în coborâre pe scara care duce la etaj.

Eu nu ştiu ce se află mai sus de parter. Alte nivele, alte încăperi, alte voci. Insă pe scară

coboară chiar Alina, eleva mea dintr-a XII-a C, olimpica şi premianta clasei. Poartă un

paltonaş de culoarea blăniţei de şoarece, guler de molton violet şi căciuliţă din lână îm-

pletită de mama.

Caut un loc de refugiu, ceva unde să mă ascund. Mă amestec într-un grup de pensio-

nari mirosind a şifonier vechi,încerc să intru în vorbă, despre fotbal, despre medicamente;

n-am nicio şansă, sunt total înafară, moşnegii mă privesc cu dispreţ, timp în care  Alina

îşi face loc înspre mine. Şi chiar reuşeşte, mă ia de braţ şi ţipă de încântare:

– Cum, tovarăşu’, şi dumneavoastră? Nu-mi vine să cred!

Inceputul de iarnă miroase a colonie ieftină, a săpun Cheia, a dezastre apropiate. Se deschide o uşă, sunt chemat, tovarăşu’ Degeaba la camera 3, blăniţa de şoarece a dis-

părut în mulţime, paltoanele vechi îşi îndeasă vata în urechi. Apuc să-i văd pe cei doi

prieteni revenind de peste drum, în timp ce lumea urcă şi coboară pe nişte scări ale căror trepte din marmură roşie aproape că s-au tocit în ultimii cincizeci de ani…

*

O sală de spectacole(teatru?) în care toate locurile sunt ocupate. Balcoanele stau sus-

pendate în întunericul tulbure ca o pâclă. Acolo sus e rumoare,auzi voci de băieti, glume

deşucheate. Dar jos, pe scaunele îmbrăcate în catifea, toată lumea se uită la tine cu feţe de carne colorate în roşu-carmin, în ocru. Chipuri cu nuanţele pământului, încremenite în  aşteptarea cuvântului tău de început, îţi sorb puterile, te dezbracă, te examinează cu deta-

şarea unor autopsieri.

Iar aici, în holul imens ca un hangar, te simti anonim, persoană de corp-ansamblu; nu te distingi prin ceva de mulţime, decât poate prin sentimentul de singurătate care ţi se scurge pe obraji ca grima, uşor confundabilă cu ploaia de sfârşit de noiembrie, cu lacrima ta  sleită de om aproape bătrân. Cu orice altceva decât suspinarea Păstorului întristat pe

care le-ai dat-o elevilor dintr-a IX-a să o argumenteze, într-o compunere de cel mult treizeci de rânduri, pentru mâine.

Să-ţi fie de cap, gândesc în cor elevii.

Patru mâini stângi ating în urcare balustrada lustruită. Două căciuli brumării şi două

căciuliţe de lutru mâncate de molii se prefac că nu mă recunosc: Steriade de la parter si

Gheorghiu de la patru.Pe vremea când trăiau ai mei, îmi veneau toată ziua în casă, dă-mi

şi mie o ceaşcă de zahăr, n-ai o linguriţă de cafea? Gheorghiu nici nu mai bătea la usă:

intra direct, a, beţi fără mine, pune-mi şi mie că mi se umflă ţâţa. Nu mi-a venit să cred

când, peste cîţiva ani, chiar a murit de aşaceva, bărbat cu cancer la sân, unde s-a mai văzut asta.

În scara blocului tău intri lent, cât poţi de calm. Zâmbeşti binevoitor celor doi Steriade,eventual îi întrebi ceva, orice, şi ei chiar îţi răspund dintre glastrele cu muşcate.

Între parter şi etajul patru ştii că trebuie să grăbeşti pasul cât se poate de mult.Urci

câte trei trepte o dată şi nu te simti bine decât atunci când te afli în spatele uşii din carton vopsit în crem. Deschizi vizorul: trece madam Steriade în capot lucios de zanana, în vizită la familia Gheorghiu.Toate celelalte uşi rămân închise.O cheie introdusă în

broască este scăpată neglijent pe ciment. Cel din spatele uşii se apleacă să o ridice,geme

de efort,dumnezeii mă-tii, acu’ te-ai găsit?

Paşii de pe scară se opresc brusc.

Cheia se răsuceşte de două ori.

Câteva secunde plămînul blocului încetează să respire.

II

– Eu nu pricep cauza pentru care nişte întâmplări petrecute acum mai bine de cinci-

zeci de ani ar prezenta atât interes. Poate n-aţi înţeles bine, e ceva vreme la mijloc,

părintele Pelagiu s-a făcut demult oale şi ulcele…Eu însumi nu se ştie cât o s-o mai duc…

– Asta hotărâm noi, ce e interesant şi ce nu. Dumneata, tovarăşu’ Degeaba, nu vezi – sau

refuzi să vezi- cât de mult se poate complica existenţa unui om dacă acesta încearcă să o

reinventeze. Uite, adineauri ai spus, ba nu, ai gîndit că oricine nu a avut părinti trebuie să

facă în aşa fel încât ei să existe iar. Ce să înteleg  prin asta? Că încerci deja să ne minti?…

… Spusesem  ori  gândisem? Tânărul, gradul numit Cazacu încerca să se strecoare în mintea mea, sau folosea un simplu dialog de rutină exersat zilnic în cei câţiva ani de experienţă? Simţeam o vagă ameninţare în vocea aceea egală, fără inflexiuni, fără de-

nivelări subiective. O voce de elev care îşi spune lecţia conştient de plictiseala profesoru-

lui, acesta la rîndul său perfect conştient de inutilitatea demersului  didactic.

Oricum devenisem deodată atent. Ştiam unde mă aflu, însă nu pricepeam pentru ce fusem chemat şi nici nu intuiam ce putea să mi se-ntâmple dacă aveam de gând să re-

inventez. Anchetatorul meu folosise chiar acest cuvînt: a reinventa şi nu a inventa care,

la urma urmei, înseamnă a minti, a spune cu bună ştiinţă neadevăruri.

În timp ce vorbea cu mine, îşi pusese în faţă o coală de hârtie pe care îşi nota sîrgu-

incios ceva. Scria ori desena,nu mai ştiu, pentru că executa cu creion colorat volute,ha-

şuri, racursiuri, după care ştergea enervat o parte din linii. Am rămas surprins auzindu-l cum scoţea gemete ca de  copil pedepsit pentru că a murdărit covorul, nişte sunete de

insatisfacţie ca o femeie care n-a apucat să juiseze deplin.In acele momente nu sunt sigur

că era atent la ce spuneam eu. Scria şi iar scria.

Creionul roşu: un cerc cu franjuri galbene. Zig-zaguri, dreptunghiuri, semicercuri.

Apoi creionul albastru: haşuri, linii şerpuite şi iar haşuri. Puncte.Virgule. Elipse verzi.

În cele din urmă, trânteşte nervos creioanele, se ridică, nu înainte de a mă avertiza:

– Încă n-am terminat cu dumneata. Şi iese pe uşa care se închide pocnind în urma lui ca un capac peste o cameră de vid.

Barul de peste drum are ferestrele mari şi oarbe. Înăuntru nicio geană de lumină.

Uneori, în dreptul ferestrelor, apare o picoliţă îmbrăcată în rochie neagră cam mult

deasupra genunchilor şi şorţuleţ alb sclipitor. Pe cap poartă un fel de panglică din ace-

laşi material alb, ceea ce o face să semene cu o elevă de liceu. Negrul rochiei o face aproape invizibilă, şorţul şi panglica par negativul unei fotografii în mişcare.

Din când în când picoliţa merge la bar. Barmanul ridică receptorul unui telefon

galben, răspunde la apelul cuiva.Apoi scena se repetă,în răstimpuri bărbatul şterge

un pahar pe care îl priveşte în lumina gri a ferestrei. Pe marginea paharului au rămas

urmele buzelor unuia dintre tinerii care s-au pierdut adineauri în holul clădirii-mamă,

apoi la un etaj, la un birou.

E un frig vânăt care îţi lichefiază până şi măduva din oase.

Profesorul de matematică trece înfruntând curajos ploaia care s-a transformat în lapoviţă. Vîntul îi dă peste cap umbrela de damă. Profesorul înjură lapoviţa şi umbrela.

În colţul din dreapta, sus, al foii de hârtie – un soare orbitor cu razele zdrenţuite.În

planul al doilea – o casă cu acoperişul roşu pe care şi-a făcut cuibul o barză cu ciocul

galben.Pe coşul casei iese în spirală un fum bleumarin. In primul plan, un bărbat şi o femeie ţin de mână un copil care pare că ar vrea să se smulgă din strânsoarea părintilor.

La dreapta, un copac cu trunchiul nefiresc de gros semănând cu un nap uriaş răsfiră

nişte crengi de pe care cade noian de frunze arămii.Pe sub casă curge un pârâiaş al cărui

fir anemic se pierde undeva printre dealuri,către orizont.În apa rece înoată peşti verzui.

Sub toate acestea stă scris cu litere de tipar: NU MĂ MAI CĂUTAŢI, DECI, NAM NE-

VOIE DE NIMENI. N mare este scris invers.

Uşa se deschide incredibil de lent, abia am timp să împing foaia cu desenul spre

partea opusă mie. Gradul Cazacu se strecoară înăuntru ca o şopârlă, dar nu se duce direct

către locul său, ci face o voltă prin spatele meu şi, în treacăt, mă atinge, ca din nebăgare

de seamă, cu palma la ceafă, acolo unde şira spinării se îmbină cu gaura occipitalului.

Atingerea are darul să mă surprindă, neştiind ce să cred. Totul se combină cu mirosul

înţepător de amoniac al cuiva care a stat mai mult timp pe budă, la closet.

Profesorul de matematică trece strada,intră în bar.Face cu ochiul picoliţei,fata râde ca

proasta, gândeşte, iar a venit dom’profesor ăsta cu două locuri de muncă, iar o să se-mbe-

te ca un porc. Însă Alex Stoica, om vigilent, dă iute peste cap paharul cu Stolicinaia, scrie

ceva pe un şerveţel de hârtie, lasă şerveţelul pe tejghea şi iese pe uşa ale cărei canaturi se

mişcă înainte, înapoi, adio şi la revedere.În urma lui, barmanul citeşte bileţelul după care

îl împătureşte cu grijă aşezându-l între filele unui carneţel din sertar.Ridică receptorul şi

formează un număr de telefon din trei cifre. În lumina tulbure, ebonita se plimbă în sus şi

în jos; luceşte galben-stins ca o proteză dentară străveche.

Nu ştiu să fi avut vreodată teama de spaţii închise. În cămăruţa mea de copil al nimănui nu închideam uşa, nu blocam fereastra. Plafonul încăperii era neobişnuit de

înalt; părea atât de îndepărtat, încât putea fi luat drept tunel aerian, la capătul căruia  se deschidea, cu muzica sferelor, maşinăria universului.Dacă m-aş fi simţit încolţit pe orizontală, uşor aş fi găsit scăpare în sus; poate printr-o simplă bătaie de aripi: un fâlf de  înger.

Părintele Pelagiu,  padre Pelagius, avea obiceiul, de neînţeles pentru mine, de a co-

munica în sentinţe. Cred că de multe ori cita din cărţilor morţilor lui, ale acelor autori, unii dintre ei obscuri, pe care eu n-aveam să-i parcurg niciodată de bunăvoie. Nu ştiu cât de mult v-ar interesa sfântul Augustin ori Apollonius din Tyana, dar vă asigur că niciunul dintre ei nu a periclitat în vreun fel societatea noastră. Aşa cum consider absolut inocentă

completarea pe care o aduce monseniorul Ghika frumoaselor vorbe ale lui Kant: Cerul înstelat deasupra şi legea morală în mine…

... und mit der Erde voll von Raubtiere, şi cu pământul plin de fiare sub el…

Gradul Cazacu se foi neliniştit pe scaun:

–          N-am avut plăcerea să-l cunosc… Dar tot nu văd legătura cu întrebarea mea de adineauri.

–          Dimpotrivă! Există o relatie clară, aş îndrăzni să spun una eternă, ca în orice

antinomie…In fine…Părintele Pelagiu rostea adeseori, inspirat de monseniorul Ghica:

Sunt lacrymae rerum, adică nu e totul pierdut,tocmai pentru că există şi lacrimi, esenţe

ale lucrurilor care aşează,într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, toate obiectele acestei lumi pe făgaşul lor obişnuit; ele, esenţele, o pot face, mult mai uşor, infinit mai simplu decât gândirea noastră întemeiată exclusiv pe determinisme de tot felul.

Vorbeam uitând pe cine am în faţă. Am fost surprins sa constat că tânărul asculta cu

maximă atenţie. Din când în când îşi nota câte ceva. Se oprea şi începea un joc cu dege-

tele de la mâna dreaptă: degetele mari într-o mişcare de rotaţie, ca şi cum ar fi vrut să se

prindă unul pe celălalt. Urma un masaj energic, nervos al încheieturilor care,( surpriză!),

erau nefiresc de umflate, cu pielea aproape necrozată.

Am făcut un efort de memorie: sa-mi amintesc de altă mână tumefiată, de alte necroze.

Totul părea pierdut în veac, pentru vecie.

…Hainele lui padre Pelagiu nu miroseau a ceară, nici a mucegai. Erau veşminte curate,

deşi vechi şi ponosite.Când treceau fâlfâind pe lângă mine, aduceau un aer cu iz de coper-

tă veche şi alizarină.

Cărţile vechi aveau mirosul sutanei lui Pelagiu.Am acasă câteva volume franţuzeşti

apărute imediat după război în Livre de poche, care îmi aduc aminte de padre Pelagiu. Iau

unul,nu îl şterg de praf (praful bibliotecilor este de nepreţuit); îl deschid şi paginile gălbui

mă trimit înapoi, în timp, cu cincizeci de ani; într-o vreme când lumea era percepută prin

adulmecare; era suficient să ridici în vânt nările tale de cîine de tânăr, pentru ca întreaga

istorie a celor văzute şi nevăzute să dea năvală peste tine.

Mă gândesc că nu există mai frumos lucru decât cel de a-i spune unei femei: te iubesc ca pe o carte veche; sau tu eşti biblioteca mea de oase,cu cât îmbătrâneşti,cu atât mă to-

pesc după tine.

Tânărul securist mă priveşte nedumerit, nu înţelege.Îşi revine rapid şi notează: Profeso-

rul face dragoste în biblioteca liceului,cu cineva(bibliotecara?).Şi dedesupt: De verificat.

III

Şi uite, acum mă apropii de vârsta la care a murit tatăl meu.

Padre Pelagiu avea uneori momente când îmi vorbea ca unui om mare. În acea zi lăsa

uitată înţepeneala de catolic, muţenia de cărturar căruia nu-i intră nimeni în voie. Vocea i

se încălzea ca a unui vecin care vine să-ţi ceară împrumut puţină sare, pentru că a lui se

terminase. Nu vreau să te supăr, părea să spună.

Nu mă supăr,răspundeam eu.

Am aproape vârsta la care a murit tatăl meu, rostea amuzat părintele Pelagiu.

Cum e să-i ajungi din urmă pe cei morţi, spunea el, şi să nu ştii când a trecut timpul?

E ca şi cum ei ar sta într-o casă de ţară, pe prispă sau sub gutuiul din curte, şi te-ar aş-

tepta răbdători, ştiind că până la urmă tot ai să vii. Că ai să deschizi poarta, încet, cu un

deget, uite, m-am întors, ce mai faceţi voi, ce-aţi mai pus azi în oală, nu cumva aţi tăiat viţelul cel gras? Aflaţi despre mine că sunt sănătos, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră

la fel, că drumurile mele s-au oprit. Fireşte că am risipit cu nesăbuinţă tot ce-am avut, dar

eu am venit să vă spun ce mult v-am iubit eu pe voi, chiar dacă vă gândeaţi adeseori că

v-am uitat.

Şi ei te-ar privi de parcă te-ar cunoaşte de undeva: bine că ai mai dat şi tu pe-acasă, treci şi mănâncă ceva că se răceşte. Iar în glasul celui mai vechi dintre ei ai putea

recunoaşte reflexele târzii ale lui Manlius Theodorus care, tot aşa, îl îndemnase pe sfântul

Augustin să citească: Tolle, lege!

Ia şi mănâncă.

În farfurie – o zeamă de culoarea pământului.

Asta mâncau ei, merindea eternităţii.

Şi pune ceva pe tine, nu vezi că a început să plouă? nu vezi că la vecini a venit deja iarna?

Şi iarna chiar venise,  şi de toate acestea îmi amintesc bine că se-ntâmplau într-o margine de oraş care, iarna, semăna izbitor cu marginea unui sat oarecare.

Privite retrospectiv, întâmplările care s-au petrecut atunci s-au consumat fără ca eu să fi fost întrebat măcar odată. Nu mă priviţi aşa, ştiu ce spun acum şi voi fi perfect conştient de

ce voi relata în continuare.La urma urmei, aflaţi că toate evenimentele din viaţa unui om au rostul lor: cele care au stat sub semnul împlinirii, fiind dorite, cît şi acelea nedorite, dar

de neevitat. Nu uitaţi: oricât te-ai împotrivi, există o forţă care face ca totul să se-ntâmple.

Eu am ales să nu apelez la rezistenţă. Am învăţat să nu mă opun, să fiu în cădere liberă că-

tre centrul încremenit al acelei forţe.

Ce e un gest pe care l-ai făcut cândva? Dar un cuvânt scris sau vorbit? Ceva care, mai

târziu, se va întoarce împotriva ta. Un glonţ tras într-o cameră cu pereţii din oţel. Ai nouă-

zeci şi nouă la sută şanse să fii nimerit.De aceea am învăţat să las ca totul să se-ntâmple.

Cea mai veche amintire (vă interesează?) e palidă şi neînsemnată: un venticello din

trecutul care poate fi al oricui. Nu eram înconjurat de obiecte, nimic din ceea ce percepeam

nu era al meu. Afară doar poate de un căluţ din cârpă, alb cu urechile negre. Burta căluţului

era ruptă, curgea talaşul. Cred că acea jucărie săracă a fost singurul lucru pe care l-am

luat cu mine la puşcărie

Cunosc pe câţiva care păstrează cu sfinţenie lucrurile copiilor.Le dosesc bine, le expun

o dată pe an ca pe nişte moaşte. Copiii s-au făcut deja mari, au la rândul lor copii, vorba

romanţei, dar bătrânii lor scot la iveală, din cutii şi cutiuţe, dintr-un scrin vechi, fotografii

şi spielhozenuri îngălbenite peste care lăcrimează ca proştii.Am avut un amic, pictor talen-

tat totuşi, care fixase pe un panou primul scutec al fiică-sii; pătat de mizeria dintâi, pişat de

îngeri cu însemnele eternităţii, petecul de cârpă fusese acoperit de tatăl-artist cu bronz şi

aur; dacă nu erai pus în temă, îl puteai lua drept un monument funerar pus în ramă. Dar

tatăl îşi privea opera cu infinită duioşie. Mai târziu, când am avut la rândul meu copii, abia atunci am realizat zădărnicia şi ridicolul în care cădea zilnic amicul meu.

Fiind nevoit să plec de acasă o perioadă mai lungă de timp, la întoarcere am fost sur-

prins să constat dispariţia multor lucruri la care ţineam – e drept, nişte fleacuri de care orice

om întreg la cap s-ar putea debarasa fără regrete: fiul meu, aflat atunci aproape de convenţionala vârstă a majoratului, aruncase aproape totul: acte vechi, chitanţe, hîrtii pe

care îmi notasem câteva idei din vremea când încă mai aveam ambiţia neroadă să recom-

pun lumea din cuvinte; broşuri îngălbenite, fotografii în sepia cu urme de buze unsuroase

(ale cui?). Făcuse totul ca şi cum ar fi vrut să-mi şteargă definitiv urmele: anulase toate

semnele şi semnificaţiile, ca şi când ar fi vrut să mă şteargă de pe faţa pământului.

Iar acum stau în faţa unui imbecil care, probabil, are aceeaşi intenţie: să mă anuleze

prin mijloace specifice. Care îşi notează doar ce vrea el, punând între paranteze toată

viaţa mea.Va începe cu cea mai veche amintire, o va interpreta ca un şcolar silitor care

supune orice text unor reguli stabilite aprioric de cineva dinafara sistemului; va sistematiza

totul. Şi mâine va preda raportul altcuiva mai abil a cărui inteligenţă mă va face să-mi ies

din fire, să-mi pierd minţile.

Mă opresc. Din reflex, întorc privirea către fereastra zăbrelită. Si acum, ca şi atunci,

aceeaşi lumină pare a se retrage către punctul fix din care a izvorât; mai întâi arămie, ca

pe Via Appia; virează apoi spre brun,frisonează ca o elitră gigantică; în cele din urmă, cu

un zgomot dulce de maşinărie cosmică, se stinge lăsând pe marginile lucarnei urme de tălpi

mici, calde mirosuri de tămâie şi smirnă.

Mă pot desprinde, pot pleca.

Gradul Cazacu îşi chinuie nervos nodul de la cravată. Are un păr blond, pieptănat cu

îngrijire pe spate, tuns proaspăt la ceafă. Pe bărbia îngustă un coş a fost stors de curând,

încă sângerează. Dacă n-ar fi coşul, ar putea chiar trece drept un tânăr simpatic. Dar el îşi

pipăie coşul cu degetele mâinii drepte, falange cianotice, cu încheieturile umflate.

Mă desprind şi plec. Tânărul mă conduce până la uşă, cu palma pe spatele meu care

simt cum se curbează într-o umilinţă dezgustătoare.

Lumina de-atunci era rece – o simt şi-acum – ca o sudoare a fricii sau a singurătăţii.

Mă aflu într-o cameră joasă cu tavanul lăsat periculos, gata să cadă, susţinut de un trunchi

de salcâm spoit cu var. Un bărbat necunoscut mă ţine în braţe.În faţa noastră un manechin

de croitorie, din lemn, îmbrăcat cu un sacou fără mâneci. Şi bărbatul acela mă tot îndeamnă

să lovesc manechinul: Hai, box! box! loveşte! stânga sus! dreapta la bărbie!

Împrejur o mulţime de oameni, poate ţărani, râd gros şi fumează.

Strâng pumnul şi lovesc.Mă doare rău de tot, dar nu plâng. Simt că se face frig; afară

începe să ningă frumos, pereţii verzui ai încăperii se aprind intermitent la flacăra unui

godin. În godin ard cărbuni care emană un miros pătrunzător de flori putrede.

Eram mic, insignifiant,o jucărie.

Mintea mea nu putea trece dincolo de fereastra camerei, atât de joasă de parcă oamenii

ar fi aşteptat nu lumina cerului, ci strălucirea vânăt-fosforescentă a pămîntului.Prin geamul mizer se strecurau reflexe târâtoare cu epiderma translucidă, sub care pulsau zemuri verzui,

lăptoase ca în pântecul unui proteu.

Cum aş putea să redau în cuvinte senzaţia de dulce singurătate, când aştepţi să se întâm-

ple ceva, însă nimic nu se-ntâmplă? sentimentul că sufletul chiar există: de pildă acest abur

care chiar acum precipită? dorinţa de a alerga cu tălpile goale prin materia, încă necunoscu-

tă mie, a îngerilor?

Nu mă mai căutaţi.

II.   Spune-mi ce-ai visat

Unul dintre cele mai cumplite vise pe care le-am avut se tot repetă în ultimii ani.

Imaginează-ti că intenţionezi să călătoreşti undeva (e presant). Îţi faci bagajul (strictul necesar), îţi cumperi bilet, punctul terminus se află doar la o sută de kilometri, uşor de

parcurs, uşor de atins. Trebuie doar să schimbi trenul undeva.

Până aici nimic neobişnuit.Te afli într-un compartiment, pasageri amestecaţi, se schim-

bă amabilităţi. Unii sunt chiar simpatici. Într-o călătorie, toată lumea îşi lasă acasă frustrările; oamenii devin ori enigmatici, ori suspect de volubili. E o revărsare de bine: fără invidii, suspiciuni, sentimente duplicitare. Pe coridor trec speculanţi de ceasuri şi ţigări, fete tinere sporovăiesc vesele, fumează. Un cerşetor jegos deschide pe rând uşile,cerând de pomană. Nimeni nu-i dă nimic. Pe geam se scurge un peisaj monoton: cîmpia fără niciun

copac; râul aproape secat, soarele pârjolind câmpia, copii dezbrăcaţi pe malul râului.

Dar trenul întârzie. Liniile de cale ferată s-au ondulat, restricţie de viteză.

Deocamdată, simţi doar o uşoară nelinişte. Te gândeşti că nu se poate să nu ajungi la

timp.Apoi lucrurile încep să se deruleze fără nicio logică. Călătorii devin nervoşi,ies în

coridor să fumeze.Unii vorbesc tare, alţii înjură. Cineva scoate o sticlă de ţuică şi aprinde o

ţigară Carpaţi. Trenul a oprit, cîţiva coboară, aprind şi ei ţigări. Iarba câmpiei foşneşte

metalic, ca oţelul.

Într-un târziu, trenul se mişcă. Între două cătune cineva  trage semnalul de alarmă.

Trenul se opreşte într-o statie-nod de cale ferată. Cobori înnebunit din vagon, îţi uiţi

bagajul, nu mai contează. Cauţi trenul de legătură, întrebi, la linia patru, ţi se spune.

Care e linia patru?

Numără şi dumneata de la peron încolo.

Rătăceşti printre linii, prin faţa locomotivelor în mişcare; găseşti linia, dar trenul tău a plecat acum câteva minute, măcar să-ţi recuperezi mica ta valiză; însă şi trenul din care ai

coborât s-a dus; priveşti cum dispare după un pâlc de salcâmi, într-un nor de fum, adio.

Aceasta poate fi o amintire din viitor. Întotdeauna am avut sentimentul că acolo se pe-

trec lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu le iau în seamă. Nu există aşa ceva, îmi

spunea părintele Pelagiu, a gândi astfel e curată pierdere de vreme. Şi e periculos, nici nu-ţi

închipui. Dar mai ales învaţă să taci. Dacă te-ntreabă cineva ce-ai visat, răspunde-i scurt:

îmi pare rău, eu nu visez niciodată.

Toate acestea le-am aflat cu puţin timp înainte ca mănăstirea să fie desfiinţată. Împlini-

sem paisprezece ani, dar nu pot spune că eram prea înţelept. Iar padre Pelagiu, era limpede,

se străduia să vadă în mine ceva ce eu încă nu reuşeam să văd.

Azi am împlinit paisprezece ani şi sunt deja obosit. Merg alături de acest om neobişnuit şi

nu prea pot ţine pasul. Am plecat până-n zori din mănăstire,nici nu se crăpase de ziuă.

Era atâta linişte, încât ne auzeam mersul prin aerul răcoros ca prin albia unui râu: tălpi

plescăind moale pe spinarea unui cefalopod uriaş.

După amiază avem treabă în sat, spusese bătrânul. Trecem pe la amărâţii ăia.

Amărâţii trăiesc în satul de dincolode pădurea de oţetari, sub un deal. Iar noi trebuie să tăiem de-a latul cîmpia argintată din loc în loc de tufe de cătină. Cineva care ar avea curio-zitatea să cerceteze câmpia ar vedea două puncte în mişcare: doi oameni, unul mai bătrân

împovărat cu desagi, altul tânăr rămas cu un pas în urmă. Tânărul, aproape un copil, sare

ca un ied, ajunge lângă cel vârstnic. Merge alături o vreme, apoi renunţă. Din când în când,

se opreşte, întoarce capul, scrutează temător câmpia.

Acum s-a făcut foarte cald. Mă simt aproape sufocat de aerul acru de sevă dospită. Pe

crenguţele ţepoase de cătină luminează stins bobiţele verii ce tocmai se pregătea să plece.

Deasupra orizontului cerul atârnă ca o rufă albastră decolorată. Cai negri pasc ultima iarbă

a acestui an.

Cum spuneam adineauri, reia padre Pelagiu, cerul cu pământul plin de fiare sub el.

Uite, îmi suflă el, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit de cineva, fii atent, chiar în

această clipă, una din fiarele de care vorbeam se află pe urmele noastre. Tu n-ai văzut-o,

dar eu i-am simţit pasul, i-am mirosit duhoarea.

Involuntar am întors capul. Pădurea de oţetari rămânea în urmă, sub un văl de ceaţă

albăstruie.

Intrăm în sat.

Urcăm dealul abrupt, pe poteca bătătorită, crăpată de secetă. În coasta dealului se

deschid răni de argilă roşie. Iarba ţepoasă taie ca briciul, sună ca argintul. Din loc în

loc, oamenii au scobit gropi: argila e bună de lipit, de făcut cărămidă. Vai de capul lor,

oftează padre Pelagiu, nu au după ce bea apă, trăiesc cu mere pădureţe şi porumbe.

Ceva mai încolo, o bisericuţă ortodoxă încuiată, zăvorâtă pentru totdeauna, la

capătul unei văi mlăştinoase, într-o pustietate desăvârşită. Pe coama dealului pâlcuri

de salcâmi; pe drumeagul lipsit de umbră trece o căruţă trasă de doi măgăruşi.

Îţi poţi imagina că ăştia au timp să viseze ca nişte regi? Cel mai uşor lucru e să

ai vise de om sărac; cei mai mulţi dintre noi au aşaceva. Visele lor sunt ploioase, acolo

plouă des ori ninge ori pârjoleşte soarele. Iar morţii din visele lor cer mereu de pomană

şi cei vii nu au ce le da, sărmanii.

Sus, la cărămidărie, amărâţii calcă în picioare lutul roşu. Padre Pelagiu îşi descarcă desagii în care a pus ce a putut şi el: câteva chile de mălai, o sacoşă de făină, ulei cât să

te ungi pe la ochi o singură dată.A venit Palagea, se aud glasuri fericite, Palagea de la

mănăstire.

În noaptea asta toată lumea va avea vise regeşti cu aur şi purpură; ploile, zăpezile,

arşiţele din vis se vor opri şi va cădea o rouă caldă pe fructele măceşilor; toţi vor crede

că arde pădurea şi morţii se vor bucura şi ei de viaţa celor vii.

Îmi pipăi bărbia, fruntea ca să mă încredinţez că exist. Călugărul s-a aşezat pe jos,

să se odihnească. Priveşte această adunătură de oameni cu ochii lăcrimoşi. Nu se ştie

cum trece timpul pentru un câine, pentru o broască ţestoasă, pentru un vierme. Misterul

câinilor, al broaştelor, al viermilor, spune el.

La întoarcere o să ocolim puţin, ştiu nişte locuri mai umbroase. Acolo nu umblă

decât jivine blânde, să nu-ţi fie teamă. Iar dincolo de deal este oraşul.

Nu-mi mai era frică. Mângâi un câine, gândindu-mă la timpul lui. Câinele îmi

linge recunoscător mâinile, mă simt aproape fericit. După urechile câinelui sug, înfipte adânc, căpuşe verzui. Prin iarba arsă umblă alte căpuşe, alţi viermi. Soarele e acum o stea obosită coborând în apa de la asfinţit.

Ocolim prin pădure.Miroase a toamnă, a lemn putred, a flori de anul trecut. Toate

florile vechi miros a morţi proaspăt îngropaţi. Iar bătrâneţea, credeam eu atunci, e un alt

drum pe care se încălzesc la soare vacile-Domnului. Mai poate fi un lac în aşteptare, o apă

în care s-au înecat cândva un actor, o elevă de liceu, un soldat. O singură dată au sărit, spune bătrânul, şi duşi au fost.

Trecem un pod de lemn aruncat de nemţi peste lacul Bent. Ne taie calea un băiat şi o

fată, mici, negricioşi. Fata merge greu, e cocoşată. Băiatul are un cap nefiresc de mare şi

ochi de guşter. Padre Pelagiu îi dă o hârtie de de cinci lei, ochii guşterului scapară verzi,

cerul s-a aurit. Şuviţele părului meu sunt acum flăcări cuminţi.

La marginea pădurii începe iar câmpul care pare că nu se mai termină.Târgul pluteşte

între ape de ceaţă. Ceaţa e străpunsă din loc în loc de clădirile înalte ale morilor.E un

târg al morilor şi al nesfârşitelor cozi la pâine.

Marginea târgului e o lungă înşiruire de case mizere cu canapele de lemn la porţi.

Toată lumea a ieşit la poartă, aşteaptă motorul de cinci. Motorul e un fel de vagon care

trece de două ori pe zi de la gara nouă la gara veche şi înapoi. Cu vagonul circulă băr-

baţi anonimi cu şepci şi salopete. Uneori, motorul vopsit în caki, culoarea războiului,

opreşte la semnal. Atunci sar din mers inşi cu plase pline de pâine. Pâinea miroase a

mirişte abia secerată, a cuptor încins, a vremuri bune. Mahalagii înghit în sec, privesc

cu ură spre calea ferată. Nu vă mai săturaţi, mânca-v-ar pământul, intră, fă în casă,

vrei să lepezi?

De peste linie apare un sanitar cu o geantă de piele. Sanitarul ştie să facă injecţii

babelor şi copiilor. Costă trei lei. O căruţă cu doi cai negri transpiraţi cară nisip de la râu.

Nisipul se mută cu tot cu râu în târg; un praf mătăsos ca o cenuşă vulcanică, fixat în

pereţii caselor, în oase. Dar în oasele copiilor curge deja un râu limpede, umbrit de sălcii pe sub care vor înota ei fericiţi.

Să grăbim pasul, e târziu, spune bătrânul; aici noaptea cade când nu te-aştepţi, bună

seara, bună seara. Oamenii din faţa porţilor ne privesc fără interes.

Intrăm într-o curte, apoi într-o casă sun acoperişul căreia s-a făcut deja noapte. Încă

nu ştiu ce se află îndărătul perdelelor albe cusute cu trandafiri roşii. E un întuneric aproape

lichid, îţi vine să dai din mâini, să înoţi ca să ieşi la suprafaţă.

Un bărbat în vârstă aprinde lampa. Aşa Cornele, pupa-ţi-aş sufletul, mai aveam un pic

şi-mi băgam degetele-n ochi. Cornel potriveşte fitilul, face lumină pentru cele două surori,

Anica şi Cateluţa. Anica e fată bătrînă, cu obrajii lăsaţi, îmbujoraţi de purpura castităţii

îndelungate. Poartă coc argintiu, un pic de cocoaşă; pare veşnic supărată pe lume.

Cateluţa e slabă, uscată, sprâncenele trase subţire cu dermatograful, părul coafat permanent.

Anica se uită urât şi bombăne, dar nu se ia de mine.

Cateluţa scotoceşte într-un cufăr; îmi pune în braţe un teanc de fascicule din colecţia

Femei celebre: Marchiza de Montespan,Luiza de Lavaliere şi alte câteva.

Ia, să ai şi tu ce citi acolo la tine, doar nu te-oi face călugar.

Eşti măricel, cîţi ani ai? O să creşti tu şi mai mare, ai timp să te amărăşti peste măsură.

Sunt servit cu şerbet roz în pahar cu apă rece. Şerbetul e un zahăr vâscos, parfumat,îl

termin repede, îmi vine să mai cer.

Cornel vorbeşte dincolo cu bătrânul. De fapt, vorbeşte mai mult padre Pelagiu; Cornel

scoate din cînd în cînd nişte sunete nearticulate; înţeleg totuşi că da, e de acord să mai vin

pe la ei.

Când va fi nevoie, am să-ţi trimit semn. Nu vreau să rămână pe drumuri, vai de capul

şi de viaţa lui.Ăştia cu sindicatul lor ce mai fac, ce mai zic?

Bine, răspunde Cornel, s-a dat secărică şi verde la MAT. Umblau toţi beţi ca nişte

porci. Verdea e un fel de rachiu de mentă şi mai nu ştiu ce, otravă curată. Şi  dă peste

cap un păhărel minuscul cu ceva verde în el.

Să vină când vrea, e bine primit.

Ne-am întors la mănăstire foarte târziu.Şi în acea noapte am dormit şi am visat ca

un rege.

Şi iarna care va urma se va scurge pe neştiute. Zilele iute-iute; nopţile nu se mai pun

la socoteală, tot nu există. Vor veni dimineţi nesfârşite. Şi amiezi cu lumină egală, când

toate cele ce nu se târăsc, ci stau în picioare, îşi vor pierde umbra. Plopii vor cădea în ei înşişi, se vor prăbuşi pentru câteva clipe în canale şi canalicule prin care curge nevăzut un

sânge verde. În sângele acela deja va prinde aripi puful lunii lui mai.

Privesc în urmă şi văd cum cerul dintre plopi se albeşte, pregătindu-se să-şi ia zborul

spre alte zări. Sub unul din aceste orizonturi se află oraşul.

II

Nu peste multă vreme am izbutit să merg în târg de unul singur. Ai învăţat repede drumul, spune bătrânul. Drumul cu jivine blânde. Îti garantez că nu va trece mult şi urmăritorul de astă toamnă nu va mai avea putere asupra noastră. Dar poate că nici n-a fost,

poate ni s-a părut. Nu trebuie să-ti faci  griji.

L-am asigurat că nu-mi fac nicio grijă.

În bibliotecă,pe rafturile ticsite, cărţile palpită stins cu o pen-lumină numai a lor; e bine, e frumos.

Pe fundul mojarelor s-au depus pulberi catifelate, gălbui ca şofranul, gri-perlate ori

albe ca blana de hermină. Bătrînul le tulbură adăugând atent uleiuri esenţiale, principii necunoscute, eteruri de hesperide: lichide extrase din ierburi cu bulbi, cu tulpini cărnoase. Sunt plante perfide: brânduşa de toamnă, cucuta, osul-lupului.

Pe o sticlă de culoarea castanei padre Pelagiu lipeşte o etichetă: veninum lupinum.

Interesant, foarte interesant! Acest Pelagiu, padre Pelagiu cum îi spui dumneata, avea

ocupaţii cel puţin ciudate. Mi se pare (nu prea sunt în temă), că asemenea practici, pe lângă vrăjitorie, erau pedepsite în Evul Mediu cu arderea pe rug.

Să fim serioşi, mă grăbesc eu să-i răspund. E ştiinţă pură. Părintele Pelagiu era un

pasionat în felul lui. Puţin cam ciudat, e drept. Însă total inofensiv, vă rog să mă credeţi.

Se străduia, consultând documentaţia necesară, să reconstituie evoluţia otrăvurilor medie-

vale pe linie vegetală, absolut organică. Era, ca să zic aşa, mica lui ţicneală.

Cu cine mă aflu acum în biroul numărul trei? Trecuse o săptămână, fusesem chemat

din nou; primisem telefon, mă anunţase Aurica, adânc marcată de situaţie. Devenise aproape maternă, se uita la mine mustrător, adică vezi dacă nu asculţi povaţa cea bună,

noi ţi-am spus să te-mbraci bine, să mai pui ceva pe tine, un pulover, ceva, acum ai răcit şi

e musai să stai la pat. Ca de obicei,  îmi ferisem privirea, evitasem la milimetru botul

rujat violent şi ochii cenuşii de sub fruntea lată de două degete năpădită de părul sârmos.

Coborâsem lent spre fusta deux-piesului care crăpa de atâta carne, către piciorele ca nişte

tulumbe. Aurica era femeie divorţată cu fată într-a opta, o şleampătă în devenire. Îl vă-

zusem şi pe bărbatu-său, un gigant, toţi din familie erau mari, parcă neterminaţi.

Tovarăşul Artur, după ore să treci puţin pe la ăştia de-alături. E obligatoriu.

Alături se află clădirea despre care eu crezusem multă vreme că e tot o şcoală. Şi aici e o

lume a vorbelor şi a gesturilor, dar care nu se lasă văzută. Pentru că nimeni nu îndrăzneşte să spună că a fost de faţă.

Un tip mai în vârstă,păr cărunt tuns scurt. Nici nu se prezintă. Nas turtit cu piramida

nazală prăbuşită, ca la boxeri. Voce răguşită de fumător. Fumător.

După ce aştept mai bine de o oră inventariind fiecare ungher, fiecare pânză de păianjen,

fiecare fisură din plafon, intră şi el. Îşi aprinde o ţigară, mă invită să fac la fel.

Poţi fuma, tovarăşul.

Uşor relaxat, scot o ţigară Snagov. Căruntul imi împinge chibritul, deget cu unghia îngălbenită. Observ că şi el are o coală de hârtie în faţă, un raport, probabil, concluziile săptămânii trecute.

Nu acesta era degetul cu care Dumnezeu ţi-a arătat lumea, ar fi spus Wanda. În ultimele săptămâni din viaţa ei, îmi ceruse insistent să-i aprind o ţigară şi să-i dau o gură de cafea.

Avea cancer în fază terminală, era aproape dusă, când într-o dimineaţă a deschis ochii şi

mi-a făcut semn să mă apropii. Nu te teme, mi-a spus. Nu mă tem, i-am răspuns şi m-am

grăbit către ea, eram atât de aproape încât îi simţeam respiraţia inodoră, fără halena grea a

incurabililor.

Vino încet, ce atâta grabă.

Aveam cam trei ani, spune ea, când tatăl meu m-a întrebat: Ce vrei tu să te faci în viaţa

asta? Sfânt, i-am răspuns eu, sfânt sau sfântă, nu ţi-e limpede? L-am lăsat mască, bietul de el, venise de la muncă, era flămând şi obosit, şi eu, în loc să dau un răspuns de om normal,

doctoriţă sau profesoară sau dracu ştie mai ce, i-am spus clar: sfântă. Si chiar aşa ceva nu

am reuşit să fiu niciodată. Prin urmare, nu te mai uita la mine ca prostul şi aprinde-mi o ţigară. Şi dă-mi şi o gură de cafea. Mor de poftă, nu pricepi?

Pe viitor, dacă o femeie îţi va cere asta, să n-o refuzi.

Am aprins ţigara, ea a tras câteva fumuri, după care mi-a înapoiat-o; apoi a întors scârbită

faţa către perete şi a tăcut până în dimineaţa acelei zilei de luni când a murit.

Degetul lui Dumnezeu îşi recuperează lent chibritul. Eu am să-i spun mai simplu: De-

getul. În tot acest timp nu mă scapă din ochi. Cum te simţi când cineva încearcă să-ti ghicească gândurile? Când merge cu un pas înaintea ta, întorcând des capul pentru a fi

sigur că îl urmezi? anticipându-ti nu numai gesturile şi cuvintele, dar şi galopul nebunesc al curenţilor prin meandrele sinapselor, căderile şi ridicările ameţitoare din mlaştinile unde

dospeşte chimia complicată a sentimentelor? firidele în care îşi dorm somnul de veci dezas-

trele personale, nenorocirile de tot felul, eşecurile, micile bucurii, atât de puţine încât nici

nu-şi mai aduci aminte de ele? Cum e să ai senzaţia că totul, dar absolut totul, este cunoscut

dinainte de cineva, că totul este ştiut, prelucrat, interpretat de organul monstruos al cuiva?

Cred că e inutil să-l fentez cu digresiuni ieftine, să luşez abătându-i atenţia către întâmplări

banale. Degetul pare inteligent, în orice caz abil. E hotărât să nu-mi lase prea mult loc

de-ntors. În orice caz, ce îl interesează, pe el ca şi pe Cazacu, e padre Pelagiu, despre a cărui soartă

nu mai ştiam nimic: cu siguranţă, murise demult.

Îi mărturisesc şi lui că nu mi-este clar motivul pentru care am fost chemat aici.Am foarte multă

treabă, lectii de pregătit, lucrări de corectat, mă rog, tâmpenii de-astea pe care le invocă un

om banal, programat să trăiască exclusiv în cotidian.

Dumneata eşti un cadru de nădejde, a replicat Degetul. Noi nu îţi cerem decât să-ţi aminteşti,

ce-a fost, cum a fost. Nu credem că te-a lăsat memoria în aşa hal, încât să nu fii în stare să ne

informezi asupra unor evenimente care s-au petrecut cu nişte ani în urmă.

Mai bine de cincizeci de ani, încerc eu să protestez.

Toate s-au întâmplat ca ieri, şopteşte el visător.

Uite, tovarăşu’ Artur, lumea zice de noi că suntem ai dracu’. Să zicem că în parte e adevărat.

Să admitem că numai noi suntem ai dracu’ şi ceilalţi sunt buni ca pâinea caldă. Dar nu ştiu cum se face că toţi care veniţi aici uitaţi tot, nu vă mai amintiţi nimic. Tot trecutul vostru e alb. Nimic

în urmă, ca şi cum nici nu v-aţi fi născut. De ce eu îmi aduc aminte şi voi nu?

N-am spus că nu-mi amintesc, doar că am obosit să-mi tot amintesc.

Nu oboseşti niciodată amintindu-ţi, spune apăsat Degetul. Poate o să ţi se pară ciudat, dar eu

nu izbutesc să uit nimic, niciodată. Oricât m-aş strădui, e zadarnic.

Şi fruntea celui din faţa mea se adună, se strînge ca degetele unui pumn. Degetul are o figură de leu bătrân: sprâncenele căzute peste privirile paradoxal  încă agere, pielea groasă alcătuind un tot, un calus dur  unit cu bolta nazală, într-o disperare abia disimulată.

Uite, spune el, să vezi şi să nu crezi: dacă o imagine se şterge, imediat o alta îi ia locul, dar

nu o elimină total pe cea dinainte, ci o provoacă, o reconfigurează. Dumneata eşti om citit, ce

zici?

Îi răspund că aşa ceva se întâmplă când subconştientul (evitai în ultima clipă cuvântul care îmi

stătea pe limbă, încărcat )obosit nu mai reuşeşte să se debaraseze de un trecut prea puternic,

aşa păţesc personalităţile accentuate care…şi care, bla,bla,bla, şi mă lansai într-o teorie care nu-mi

aparţinea, până văzui că insul începe să se plictisească, semn clar că nu pricepea, ori că

nu-l interesa, totuna, aşa că mă întrerupse brutal:

Prostii, tovarăşu’ Degeaba, banalităţi. Poate că sunt eu obosit ( am trecut prin multe,

viaţa nu m-a iertat), dar dumneata devii brusc amnezic când îţi cer (îţi cer, nu te oblig) să

te-ntorci puţin în timp printre cei lîngă care ţi-ai petrecut primii ani de viaţă. Orice amănunt

este  important pentru noi.

Mă hotărăsc să cedez, aşa că nu-i mai spun că tocmai aceste amănunte îmi scapă. Sau

cel puţin unele dintre ele.Însă dacă m-ar întreba cineva de o anume stradă, de o casă unde seara

se aprind timid lumini, semn că acolo un bărbat se pregăteşte de culcare, pentru ca a doua zi să ia viaţa de la capăt, uitând că în urmă cu câteva ceasuri hotărâse să-şi taie venele; dacă mi s-ar cere

ora la care bărbatul a plonjat în visele lui ploioase, chinuit de homunculi cu chipul vecinului de

la parter, salvat apoi de elfi translucizi în trupul cărora doar coloana vertebrală şi nervurile aripilor

străluceau ca argintul, ei bine, dacă toate acestea mi s-ar cere, aş răspunde: îmi foarte pare rău, dar eu nu visez niciodată.

S-ar putea ca mănăstirea de care am pomenit să nu fi existat decât în mintea mea.Aici, în

acest microunivers, până acum intim şi intangibil, se aflau cândva, la un loc, prezentul şi trecutul şi viitorul. Cu trecutul, credeam că n-are nimeni nicio treabă. Iar viitorul, ei bine, deşi stă sub semnul surprizei, al imprevizibilului, aveam impresia că şi acesta îmi aparţine: numai eu puteam combina obiectele: nume de fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii; nume de sentimente; denumirea numeroa- selor eşecuri şi a celor câteva victorii.

Poţi încerca să-ţi sondezi viitorul chiar din această noapte, îmi spusese părintele Pelagiu când

ne întorsesem seara din târg.

Eu îl voi cerceta pe-al meu.

Degetul adaugă în treacăt că nu-l deranjează stufoasele detalii,digresiunile pe care a remarcat că le fac. Cu atât mai bine, spune el, te vei simţi în largul dumitale, iar timp avem şi răbdare tot atât.

Îmi aprind altă ţigară, mă întreb: pe acei oameni, de ce trebuie să-i caut eu şi nu invers?                              Adică ei pe mine. Pentru că nu ştiu măcar unul din mulţimea aceea pierdută pe veci care m-ar mai păstra  viu în memoria personală.

Când va sosi clipa, mă avertizase Wanda, şi eu am să te uit. Chiar dacă n-o să vreau, n-o să

am încotro.Tu eşti singurul pe care, dacă s-ar putea, aş vrea să-l duc dincolo. Tu şi copiii. Doar numele tău şi numele lor. Iar pe soră-mea am iertat-o, să ştii. Aşa am fost eu la viaţa asta, o bleagă.

Pe-atunci încă se mai putea mişca, iar eu nu-mi pierdusem speranţa că se va întâmpla ceva, o minune. Într-o zi, i-am propus să o scot la plimbare, era primăvară, credeam că mişcarea îi va face bine. S-a îmbrăcat lent, mie  mi s-a părut că a durat o veşnicie; şi-a pus pantalonii ei negri din velur şi o scurtă cadrilată, s-a legat la cap cu un batic, m-a luat de braţ şi aşa am coborât scările de la etajul al doilea. Schiopăta, mergea greu, dar se vedea că îi pare bine.

Ştiu că îţi stau pe suflet, a spus ea, mai ai şi tu răbdare. Nu ştiu ce i-am răspuns, mi se părea că

sunt penibil: Wanda îmi devenise superioară prin chiar boala care o măcina lent. Mă simţeam

sănătos şi idiot, mi-era jenă că respiram uşor aerul tânăr, că încheieturile mele glisau ca unse, în

timp ce ea păşea alături de mine ca o biată păpuşă dezarticulată.

Eu m-am uitat atent la tine, când m-ai dus prima oară la spital, îţi mai aminteşti? Ne-am

despărţit, tu m-ai luat în braţe, ce-o fi fost în sufletul tău nu ştiu, nu ţi-am mai dat voie să mă

conduci până la uşa spitalului; şi în timp ce mă depărtam, am mai întors o dată capul,dar tu erai

cu spatele, te grăbeai să te aşezi pe o bancă, la umbră; şi chiar te-ai aşezat, ai scos un borcan cu

iaurt şi un corn pe care le cumpărasei de la chioşc şi ai început să mănânci. Eu intram în spital şi tu mâncai iaurt, asta e.

(fragment de roman)

Preluare dupa http://reteaualiterara.ning.com

Lasati un raspuns