Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Desăvârşirea omului în concepţia filocalică a Pr. Prof. Dumitru Staniloae [partea I]

O amplă introducere şi evocare

Înainte de a trece la subiectul propriu-zis, al desăvârşirii, dorim să evocăm, în câteva rânduri, omagiale şi cememorative, personalitatea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, fiindcă, iată că anul acesta – 2011 prăznuim împlinirea a 108 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 18 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al înăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!… De aceea pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intesitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.

Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din aceast perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.

Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hristos – Domnul şi Mântuitorul. De la Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lul Hristos.

Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.

Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnzeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.

Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demasce. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.

În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.

Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă…

După aceste cuvinte omagiale, pline de recunoştinţă, respect şi preţuire, vom trece acum, la tema propriu-zisă a acestui material, care este Desăvârşirea ca viaţă în istorie, o istorie a vieţilor sfinţilor care nu se trasează după un plan, ci descoperind în ea înţelepciunea polimorfă a lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3, 10). Pentru a putea explora evoluţia imensă a nevoinţelor către desăvârşire trasăm cărări în diverse direcţii, pe teren duhovnicesc, unde nu rămâne decât caracterul intrinsec al vieţii spirituale însăşi. Este vorba de viaţa dumnezeiască ce se realizează în viaţa omului, iar aceasta, inserată fiind în cosmosul creat, se dezvoltă în societate.

Scopul vieţii duhovniceşti este îndumnezeirea deplină şi desăvârşită şi poate fi considerată drept scop unic. Însă modul de a privi, trata şi realiza acest scop ia diferite forme, potrivit conştiinţei pe care o are omul cu privire la umanitatea sa, dacă se va simţi în deplină posesie a forţelor sale, în acţiunea exterioară sau dezvoltându-şi capacitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, contemplând cu ajutorul minţii ori a inimii, singur sau ajutat de cosmosul vizibil şi de societatea omenească. Există, în mod cvasigeneral acceptate cele cinci tendinţe fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe către desăvârşire şi fapte concrete, ce atestă realitatea acestor tendinţe.

Prima caracteristică se referă la faptul că creştinismul a apărut mai întâi ca o mişcare iudaică. Teme teologice şi instituţii creştine sunt larg tributare mediului lor de origine. Relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său a fost modelată în chip tradiţional în categoriile Alianţei sau Legământului ca o relaţie ce nu invită la speculaţie intelectuală ci la practicarea poruncilor. Astfel, câtă vreme nu se vor întâlni cu filosofi care sa încerce să toarne revelaţia creştină în tiparele unui sistem, creştinii au crezut şi şi-au trăit credinţa lor în simplitatea ascultării numai faţă de tradiţia evanghelică. Această perioadă a durat mai mult sau mai puţin în funcţie de regiuni. Ea a avut o mai lungă durată în ţările în care creştinismul a pătruns înaintea filosofiei elenistice, cum ar fi Siria, teoriile de limbă siriană (Afraate, Efrem şi, încă la începutul secolului VI, Iacob din Sarug), unde se întâlneşte o psihologie măsurată şi discretă, o învăţătură dogmatică completă, o morală străbătută de la un capăt la altul de iubire. De altfel, această tendinţă “practică” nu va dispărea niciodată şi ea va găsi adepţi convinşi printre cei mai mari dascăli duhovniceşti ai Răsăritului.

A doua trăsătură porneşte de la constatarea că o astfel de concepţie nu putea satisface gânditorii imbibaţi de elenismul care, au declarat de multă vreme că scopul vieţii este theoria, cunoaşterea, ştiinţa, speculaţia – cuvânt-axiomă pe care l-a păstrat Clement Alexandrinul. De acum înainte se produce acest fenomen uimitor, credinţa şi faptele nu mai conduc direct spre desăvârşire, ci ele introduc numai spre contemplaţie, singura “practică” adecvată omului. Cadrele acestei theoria au fost fixate în secolul al IV-lea de Cuviosul Evagrie Ponticul, care nu i-a inventat însă şi conţinutul. Mulţi alţii ca el şi-au adus contribuţia la aceasta. Valorificarea bogăţiei acestei lungi tradiţii contemplative l-a împins pe Sfântul Macarie al Corintului (+ 1805) şi pe prietenii săi la întreprinderea editorială al cărei rezultat a fost faimoasa Filocalia: “instrumentul însuşi al îndumnezeirii”, cum scrie Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în Prefaţa ei. S-a pus uneori întrebarea dacă entuziasmul Părinţilor greci pentru theoria vine din Sfânta Scriptură sau dacă n-ar fi mai degrabă o moştenire a filosofiei. Un lucru este sigur, anume ca încă de la început o gravă problemă s-a pus în faţa contemplativilor creştini, anume dacă experienţa divină trebuie situată numai pe planul raţiunii ori trebuie admis un contact nemijlocit cu Dumnezeu, dincolo de orice intermediar, concept sau imagine. Din ce în ce mai mult s-a conştientizat faptul că trăirea întru desăvârşire, în sens creştin, nu poate fi identică cu catarctica “intelectuală” în sensul grec. La clarificarea şi limpezirea problemei a contribuit imaginea tradiţională a lui Moise urcând pe Muntele Sinai. Contemplativul se înalţă cu anevoie din concepte intelectuale în concepte intelectuale şi, odată ajuns pe ultima treaptă a speculaţiei, vede că Dumnezeu este încă departe. Atunci alege o altă cale, cea a “necunoaşterii” şi cea a “iubirii” sau a extazului”. Experienţa Duhului este rezervată stărilor mistice. Termenul experienţă este unul din cuvintele cheie ale gândirii secolului al XX lea: omul este o conştiinţă psihologică, o apercepţie ce sesizează orice realitate ca fiind interioară. Nu la fel trebuie să se înţeleagă şi harul dumnezeesc. Tendinţa spre supranaturalul conştient este binecunoscută în Răsărit încă din vechime. Există autori care vor merge până la a afirma cu foarte mutlă convingere că încetarea simţirii lucrării Duhului Sfânt înseamnă încetarea posesiunii Duhului Sfânt: Aşa cum o femeie însărcinată simte mişcările copilului în sânul ei, tot astfel şi noi, prin bucuria, veselia şi săltarea simţită în adâncul inimii, ştim că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în noi. Insistând prea mult pe necesitatea simţirii stării de har, mesalienii au fost condamnaţi de Biserică spre sfârşitul secolului al IV-lea. Părinţii Ortodoxiei nu se vor gândi niciodată să nege transcendenţa lui Dumnezeu, caracterul tainic al prezenţei Lui în noi. Dacă sentimentele vii nu sunt manifestarea unică şi infailibilă a vieţii dumnezeieşti în om, “ele sunt însă un semn al sănătăţii duhovniceşti desăvârşite”, precizează Sfântul Teofan Zăvorâtorul. Sfântul Diadoh al Foticeei este un adversar al mesalienilor, şi, cu toate acestea, cuvintele pe care le foloseşte cel mai frecvent sunt: simţire, experienţă, plenitudine. Acest limbaj este propriu tuturor autorilor care au citit cu predilecţie Omiliile duhovniceşti atribuite Sfântului Macarie cel Mare, precum şi isihaştilor şi tuturor ce insistă pe valoarea inimii în viaţa duhovnicească.

Intelectualismul mistic de origine iudaică condamnă imaginile, expresiile sensibile. Realitatea materială a acestei lumi este pentru el o distragere. Pentru ca omului să i se deschidă ochii minţii, trebuie ca el sa închidă mai înainte ochii trupului. Însă, pe de altă parte, odată ce vederea duhovnicească a fost luminată de credinţă, odată ce privirea a fost purificată prin renunţarea la lucrurile văzute, gnosticul se întoarce la starea iniţială fericită, în care tot ceea ce îl înconjoară nu mai este pentru el o seducţie periculoasă, ci o voce care îi vorbeşte despre Creator. Toţi marii trăitori duhovniceşti ai Răsăritului au expus principiile unei theoria physike, dar cel mai adeseori asceţii simpli, ieşiţi din popor, “pelerinii”, sunt cei care trăiau intens această “bucurie pascală a Bisericii Răsăritului” şi care vor reuşi să menţină o amintire vie a prezenţei lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, în toate locurile şi în faţa oricărei creaturi. Acesta este şi sensul iconografiei răsăritene: şi anume acela de a ajuta la descifrarea sensului formelor văzute ce cad sub privirea noastră pentru a descifra în ele sensul dumnezeiesc.

Cea de-a treia caracteristică a trăirii duhovniceşti răsăritene este tendinţa comunitară (chinovială) ca spiritualitate eclezială. Isihaştii – cei mai mari reprezentanţi ai literaturii duhovniceşti a Răsăritului Creştin, sunt convinşi că rugăciunea desăvârşită înfloreşte exclusiv în pustie, în singurătate. Dar Crucea lui Iisus Hristos reabilitează întreaga realitate şi atunci creştinul nu mai poate exclude şi această posibilitate: aceea de a vieţui împreună cu oamenii, de a vorbi cu oamenii şi de a rămâne, în acelaşi timp, împreună cu Dumnezeu: de a se deschide multitudinii gândurilor omeneşti şi a voinţelor deosebite ale fiecăruia şi, în acelaşi timp, de a fi sigur că face numai voia lui Dumnezeu. Într-un anume sens afirmaţia Sfântului Ioan Cassian ce urcă originile vieţii chinoviale în timpul apostolilor, văzând în comunitatea primilor creştini tipul ideal al acestei vieţi, poate fi admisă. Dar chinovialismul propriu-zis a luat naştere odată cu Sfântul Pahomie cel Mare (+ 346), şi a avut drept mare legislator pe Sfântul Vasile cel Mare (+ 379). Idealul fixat în Regulile vasiliene va deveni aproape imuabil în Răsărit. La fixarea modelului vasilian a contribuit şi legislaţia Împăratului Iustinian şi, mai târziu, “reforma sudistă” care a exercitat o profundă influenţă asupra monahismului bizantin, şi care se inspiră din fidelitatea faţă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit. Este suficient să-i parcurgem istoria pentru a ne da seama în ce măsură monahismul răsăritean, regulile lui, obiceiurile lui, vocabularul lui, dreptul lui sunt tributare operei acestor mari legislatori. Chinovialismul vasilian presupune o viaţă evanghelică în comun, în care societatea fraţilor nu va mai constitui o primejdie în calea unirii cu Dumnezeu, ci dimpotrivă, va fi un preţios ajutor pentru a nu o mai pierde. De altfel, ceea ce este valabil pentru o mănăstire este un ideal pentru întreaga Biserică de Răsărit. Vor exista deci întotdeauna creştini ce vor vorbi cu căldură despre obligaţia de trăi în Biserica, de a simţi împreună cu Biserica, de a participa la întreaga viaţă a Bisericii, “fiindcă i-a plăcut Domnului să aşeze în ea, şi numai în ea, tot ceea ce este necesar pentru mântuire”.

A patra caracteristică a trăirii spre desăvârşire se referă la numele aplicate învăţăturii duhovniceşti ca “Înţelepciune venită de la Dumnezeu” (I Corinteni 1, 30) spre a aduce lumină şi unitate în existenţă, cuvântul inspirat intervine în istoria gândirii într-o epocă cu totul impregnată de spiritul grec, de idealul elinei philosophia. Părintii Bisericii îi prezintă deci pe adevăraţii creştini care îşi trăiesc credinţa lor, drept modele realizate de filosofie, iar viaţa filosofică nu este nimic altceva decât viaţa desăvârşită a asceţilor. De origine greacă antică sunt de asemenea termenii asceză şi mistică. Însă ca titluri ale unor lucrări tratând sistematic despre viaţa duhovnicească, ei nu apar în Răsărit decât într-o epocă destul de recentă. Potrivit accepţiunii curente astăzi, teologia înseamnă această ştiinţă globală a credinţei ce se raportează la ansamblul revelaţiei şi a credinţei care îi corespunde. Adeseori s-a făcut distincţie între două ramuri ale acestei ştiinţe: una tratând despre Dumnezeu în sine, alta despre lucrările lui Dumnezeu (de operibus divinis). Teologia spirituală a desăvârşirii omului aparţine acestei a doua ramuri, căci sfinţirea omului este o “lucrare” a lui Dumnezeu. Această terminologie nu corespunde însă vechii tradiţii a Părinţilor greci. Pentru ei “Teologia” este “Ştiinţa Sfintei Treimi”. În lumina acestei tradiţii vom vorbi despre nevoinţa spre desăvârşire, sau mai degrabă despre învăţătura Sfinţilor Părinti duhovniceşti, căci adevărata “ştiinţă a desăvârşirii” nu este fructul învăţăturii ci al rugăciunii personale.

Preluare dupa http://foaienationala.ro

Lasati un raspuns