Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Daniel Corbu – DESPRE DUMNEZEU, AŞTEPTARE ŞI NEANT

Daniel Corbu îmi pare un poet olimpian care priveşte din piscul muntelui legendar, condiţia umană. Îmi închipui Olimpul său pe o insulă înconjurată de mare, iar noi ne bulucim pe plaja continentului. Din înălţimi, poetul îşi rosteşte versurile care vin din larg şi se sparg de ţărm, la picioarele noastre. În timp ce recită, autorul face gesturi largi, ceremonioase, teatrale şi uneori zâmbeşte pe sub mustaţă. Ca moldovean sfătos, are nevoie de interlocutori, care pot fi: cititorii, Dzumnezeu, îngerii şi dacă nu-i găseşte, îşi dă sfaturi sie însuşi: “ŞI NU FACE PARADĂ DE VORBE. / Spală-ţi sufletul cu mai mult curaj / şi mergi înainte! / Scrie scrisori lui Lucilius / trage cu urechea la ospăţul înţelepţilor / nu rămâne prea mult în loc / să nu-ţi îmbobocească pe limbă / iluzii / hei, şi nu aşa încet / împingând ziua cu sfială / ca pe căruţul invalidului!” (BREVIARUL SAU ÎNVĂŢĂTURILE NEÎMBLÂNZITULUI ERETIC DANIEL CORBU CĂTRE EL ÎNSUŞI).

Într-adevăr, Daniel Corbu scrie o poezie sapienţială, în versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere.

După ce a teoretizat POSTMODERNISMUL PE ÎNŢELESUL TUTUROR /1/, mă aşteptam să regăsesc specificul acestui curent în propria-i operă lirică, în speţă în EVANGHELIA DUPĂ CORBU ŞI ALTE POEME /2/, dar lucrurile nu stau deloc aşa. În locul demolărilor scandaloase descoperim nelinişti profunde; în locul umorului grobian, ironie fină; în locul făţărniciei, bun simţ; în locul pornografiei, o erotică decentă; în locul verbului pripit, şlefuirea lucrului bine făcut.

Aşadar, poetul confirmă aserţiunea poetului Ion Mircea care îl situează în pertinenta sa prefaţă, /2/ pe autorul Evangheliei… la graniţa dintre neo şi postmodernism : “Curios, Daniel Corbu aparţine promoţiei ’80 a literaturii române dar ilustrează o foarte interesantă disidenţă faţă de programul acesteia, revendicându-se mai curând de la trăsăturile promoţiei anterioare, în linia Mihai Ursachi – Cezar Ivănescu et comp.” Oricum ar fi, poetul trebuie încadrat în ramura, să-i zicem metafizică, a poeziei noastre contemporane, ramură căreia îi aparţin şi alţi poeţi importanţi moldavi: Nichita Danilov, Cassian Maria-Spiridon etc.

Viziunea monadică asupra lumii însingurează şi întristează cuvintele, lucrurile, fiinţele din lirica lui Daniel Corbu: “Ave, Patrie română! Locuindu-te am potrivit cuvintele / limbii tale / în versuri fierbinţi, le-am ocrotit şi le-am sărutat / umbra / ca unor fericite monade.”

Dacă în lumea imaginară poetul loveşte cu tacul, aranjând cuvintele-monade conform structurii poemelor, în lumea reală, lucrurile se schimbă: “ – Dragule, – i-am răspuns îngerului privindu-i aripile / tot mai tocite mai blegi şi mai răsfrânte în sine – / de-acum îmi voi potrivi monadele tăcerii / voi rămâne printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi / şi voi mânca din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor blestemaţi!”

În planul terestru, fiinţele freamătă dezordonat, ca nişte bile de biliard (monade) în aşteptarea loviturii tacului divin menită să le asigure împlinirea. E o aşteptare înfrigurată, perpetuuă, dar semnul întârzie şi poate nu va veni niciodată: “Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu strigăt! / Îmi fac de lucru în jurul absenţei / lipăi în preajma unei fericiri iluzorii / tot mai mult cred că Moartea / e singura instituţie care mai impune respect.” (TRANSCENDENŢA GOALĂ)

Fiecare om devine o uşă care nu duce nicăieri (deschisă într-un zid): “Ziceam: Toate uşile dau în haos… / Şi mai ziceam: nimeni n-a văzut mormântul / unui cuvânt. / Şi mai ziceam: stai singur ca o uşă săpată în ziduri / râvnind mereu orizontul de după orizont / trece adevărul dintr-o cameră în alta / şi te ignoră / trece umbra morţii şi te sperie.”

Introspecţia dezvăluie o imagine inspirată: “… ce fel de pasăre / e aceasta cu aripile înlăuntru şi cu mormântul / pe umeri …”.

În descendenţă platoniciană, monada trupului constituie un sarcofag pentru suflet. În interiorul monadei fiinţei individuale descoperim: însingurări, tristeţi, ţipete, spaime, deprimări, iluzii, vise şi în special întrebări fără răspuns. Uneori poetul extrage conţinutul monadei suflet cu o pompă de vid: “… se deschid larg uşile şi dincolo nu e nimeni…”.

Pe parcursul vieţii, poetul apare mereu scindat, în fiecare creaţie, dar multiplicările nu comunică între ele, deşi fenomenul se petrece sub semnul unei iluminări: “Aşa cum şi eu, Saule prigonitorilor /

-2-

pe când mica şi marea istorie îşi zornăie înfundat / ruginitele lanţuri / izbesc fără voie cu picioarele-n ţepuşă devenind Celălalt. / Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt / până când poţi deveni o mie de Ceilalţi / care-au primit fulgerarea.” (DRUMUL DAMASCULUI)

Poemul fluviu, EVANGHELIA DUPĂ CORBU începe cu o incertitudine şi se încheie în neant.  Căutarea paşilor divinităţii pe pământ, se stinge evanescent: “Dar orice sunet roade din clopot / tot aşa întrebările din inima celui singur / până se topeşte încet.”

Nici vizionările şugubeţe, ale facerii lumii (pe internet), nu sunt lămuritoare: “Am vizitat site-ul cu tine, Doamne, / dar nici un răspuns la vechile-ntrebări / e-atâta noaptre în noi şi-atâta lumină în / paraclise! / Cu mâinile întinse spre tine Doamne / doar ca să mă-ntâlnesc şi / să-mi pipăi sângele ca pe un sâmbure / de migdală.”

EVANGHELIA DUPĂ CORBU constituie o replică neomodernistă, decantată, detaşată, uşor eretică, a Psalmilor arghezieni: “Doamne numai tu poţi veni / dinspre stele înspre alge / dinspre ceruri spre noroi / să iei aminte la robul cel înveşmântat / în carcasa de pământ dospit.”

Pilda biblică: treacă Doamne paharul ăsta de la mine, devine: “trece totul în contul meu Doamne / cine ştie dacă vei deschide această singurătate / ca o cutie neagră ticsită de rugă / (oare a face lumea nu e mai puţin decît / a o înţelege?).”

Căutându-l şi aşteptându-l la nesfârşit pe Dumnezeu, Daniel Corbu descoperă neantul: “şi pe cât am aşteptat încă să cazi / din carul mare între spinii întrebărilor mele / sau din ursa mică sub formă de pulbere / pe creştet aici în dormitorul comun al / acestei lumi / unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a / spaimei / şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină. / Pe urmă franjurii liniştii / pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic.”

Poezia lui Daniel Corbu se situează între postmodernism şi neomodernism, între liric şi epic (oarecum în descendenţa lui Marin Sorescu). În peisajul poeziei române contemporane, el însuşi apare monadic, umplut cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi mai ales cu întrebări fără răspuns.

În final, să completăm viziunea noastră cu aspecte importante, citate din prefaţa poetului Ion Mircea, intitulată Desantul lui Daniel Corbu: ”Daniel Corbu se mai distinge însă prin ceva de mulţi dintre congenerii lui, şi anume prin umor. Un umor de înaltă calitate, care nu poate fi transmis prin procură, unul imanent propriei scriituri şi imposibil de separat de marca ei stilistică… Sigur, nu ne putem lăsa atât de uşor înşelaţi; umorul de-a dreptul majestuos şi feeric al acestui moldovean autentic e consubstanţial cu tragismul veritabil şi abia reprimat pe care creaţia lui sxpiră parcă prin toţi porii. Pentru că daniel Corbu este înainte de toate un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet… În sfârşit, exploratorii pleacă la pol pentru a se întoarce. Numai cine a ajuns nu se mai întoarce, spunea un înţelept. Într-adevăr, s-ar mai întoarce poetul de la polul inexprimabilului pur? La care Corbu ar răspunde: Nevermore.”

Note:

Daniel Corbu – MANUALUL BUNULUI POSTMODERNIST (Princeps Edit, Iaşi, 2003)

Daniel Corbu – EVANGHELIA DUPĂ CORBU ŞI ALTE POEME (Princeps Edit, Iaşi, 2006)

Preluare dupa http://reteaualiterara.ning.com

Lasati un raspuns