Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Înainte de crăciun

Eram în tren, în drum spre casă, ca tot românul de sărbători. Îmbulzeală, oameni încruntaţi, obosiţi, târând bagaje pe holurile împuţite ale trenurilor CFR. Eu, în aceiaşi situaţie, înaintez căutând un loc într-un compartiment. Se oferă un domn, mă uit înăuntru – nu aş fi avut loc să-mi pun bagajele, aşa că merg mai departe. Ajung în ultimul vagon şi în sfârşit un compartiment care nu era chiar ticsit cu bagaje. Îmi pun rucsacul sus, iar trolerul îl ţin la picioare. Mă bucur că am prins loc, mă dezbrac şi mă fac comodă. Am de călătorit cam o oră jumate, nu e mult ştiu, dar e atât de bine să fii comod.

Termin eu cu agitaţia şi încep să analizez oamenii din compartiment. În stânga mea, un domn cam la 60 de ani, bine îmbrăcat, cu ochelari şi fular la gât. În dreapta mea liber. În faţă o familie. Se vedea ca sunt săraci. Tatăl era îmbrăcat într-o haină de fâş mov, pantaloni de training murdari, adidaşi roşi, rupţi pe lateral şi pe cap avea o căciulă destul de răpciugoasă. Când râdea i se vedea dantura, care mai mult nu era decât era. Mama, avea îmbrăcămintea asemănătoare cu a soţului. Avea în schimb dantura perfectă. Unghiile îi erau roase, cu mizerie pe sub, oja scorojită până la jumătatea unghiei. Fetiţa, în jur de doi anişori. Stătea cuminte şi se juca cu tatăl ei. Înfofolită în toate nebuniile, la un moment dat i se face cald şi începe să scrâncene. Se tot mâţâie şi se tot foieşte, mama ii spune să stea cuminte că altfel: „te bate domnu’”, referindu-se la domnul din stânga mea. Şantajul e metoda de-a linişti copilul. Fetiţa nu se opreşte, ei îi cald şi dacă nu îi bine, are tot dreptul să plângă. La un moment dat, domnul din stânga mea îi spune mamei: „Daţi-i jos o haină, că-i e cald”. Mama ascultă, îi dă jos haina şi căciula. Fetiţa zâmbeşte bucuroasă şi continuă joaca cu tatăl. Lângă ei pe banchetă se află un bătrânel. Acest bătrânel scoate o banană şi i-o dă fetiţei.  Tatăl ia banan, o desface şi îi dă fetiţei să mânânce. Cea mică prinde cu ambele mâini bucata de banană şi mănâncă cuminte.

Ceea ce ea nu putea vedea, erau privile părinţilor. Cel puţin la fel de pofticioşi ca şi un copil. Se uitau la fetiţă cum mâncau cu poftă, se uitau la banană, apoi la mine care eram chiar în faţa lor, apoi la domnul de lângă mine. Li se citea în privire pofta ce o aveau. Cine ştie de când nu mancaseră o banană şi copilul lor molfăia acum din una. S-ar fi făcut de râs dacă luau acuma şi mâncau din banana copilului. Au înghiţit în sec şi nu au spus nimic. Cea mică a mâncat cam jumătate de banană, după care mama a spus: „Nu îi mai da, să n îi fie rău.” Tatăl a pus banana deoparte, dar fetiţa tot întindea mânuţele şi cerea banană. Pentru a nu da fetiţei restul de banană (ca să nu îi fie rău bineînţeles), tatăl a muşcat el din ea şi restl i-a dat-o mamei. Apoi a arătat fetiţei coaja şi a spus: „Uite tati, nu mai este.” Au aruncat coaja şi au coninuat joaca. Putem să-i condamnăm pe părinţi pentru că nu au găsit un motiv de a mânca şi ei o bucată de banană? Eu personal nu pot. Până la urmă, aşa au gustat fiecare câte un pic şi nu a suferit nimeni.

Nu vreau să stric nimănui bucuria de crăciun, nu vrea să fiu răutăcioasă, nu am făcut altceva decât să descriu o călătorie cu trenul, în preajma sărbătorilor în România. Ne este greu să acceptăm, dar cei care mor de pofta unei bucăţi de banane sunt majoritari în România.

Preluare dupa http://reteaualiterara.ning.com

Lasati un raspuns