Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Cum l-am dezamagit pe Hristos, in prima saptamana de post

A inceput postul Pastelui si mi-am propus ca regimul alimentar sa fie sustinut de un regim de viata. Sa fiu mai impaciuitoare cu cei din jur, sa am mai multa rabdare cu toti oamenii pe care mi-i scoate bunul Dumnezeu in cale si la final, cind voi trage o linie sa adun, sa ma descopar un om mai bun.
Am tras linie dupa prima saptamana de post si ma regasesc mai departe ca niciodata de toate aspiratiile mele duhovnicesti; am constatat, de asemenea, ca am accesat foarte des, nu fondul meu sufletesc bun, ci fondul meu intunecat si stresat.In prima duminica, am mers cu copiii la impartasit la bisericuta noastra din cartier. Preoteasa noastra are trei copii si un sot care ne convinge sa-i vizitam biserica si in zilele in care ne innebuneste parintele cel batran.

Ca exemplu, acum cateva duminici, am ajuns la biserica dupa impartasanie, moment in care parintele pensionar facea citeva  poante duhovnicesti de sfirsit, cu un lot de babe. Asteptam in fata, cu speranta ca ne va impartasi si pe noi, dupa ce-si termina momentul divin. Petru Nectarie a cascat cu zgomot si a avut ceva de comentat despre o icoana. Deranjat de suprapunere, parintele ne-a localizat si ne-a pedepsit fara ezitare: “Dumneata si cu copilul ala! Iesiti afara! Pai ce facem aici?”

Am iesit afara cu coada de Petru intre picioare, printre cordonul de babe, care ne-au suduit din priviri. In duminica urmatoare, am gasit-o pe doamna preoteasa si i-am povestit ce-am patiti cu decanul de varsta. A procesat sub batic si ce credeti ca mi-a raspuns? “Noi suntem vinovati, ca suntem prea mandri si ne suparam prea repede”. Bun raspunsul, chiar diplomat pentru o preoteasa. Dar spovedania mea privea o problema interna  a bisericii, care ar fi indepartat de la slujbe pe oricare om mai putin incercat.

Duminica, preoteasa se chinuia in brate cu cel de-al treilea copil. Piticul dormea, iar ei i se lungisera mainile. “Nu va e greu?” “Mie? Niciodata”. E clar, mi-am spus, femeia este de fier! Intre timp, apar ceilalti doi baietoi ai preotului, dintre care unul radea ca un stricat. “Luca, unde te crezi? a suierat. “Luca, te-am intrebat daca te crezi pe camp!” Luca nimic, zambea tamp. “Luca, te-am intrebat daca te crezi pe camp!” de data asta vadit iritata. Mi-am dat seama ca ea chiar astepta un raspuns. “Luca, te crezi pe camp?”  “Tant la biseica!”

Slava domnului ca stia sa vorbeasca, altfel o luam noi pe camp. L-a insfacat de geaca, dupa un minut si l-a obligat sa stea ca un siamez, lipit de geaca ei.

Intr-un mod evident, femeia era depasita de lucruri si cu tot pachetul de nervi, la pamant. Si nu mi s-a parut in neregula, pentru ca si eu sunt un om obosit si epuizat de copiii mei. Ce este absolut in neregula este sa fii ipocrit si fariseu si sa faci oamenii sa se simta prost, ca nu pot fi si ei la fel de puternici si buni. Nu stiu ce mi-a facut si cum m-a smintit, dar nu ma mai asez langa ea.

Tocmai pentru ca sunt un om slab in drumul catre mantuirea mea si am nevoie de exemple ferme, de care sa ma tin cand ratacesc, am investit biserica cu asteptari. Nu vreau sa ma duc la biserica cu replici destepte la mine, ca sa iau FB la teste straine de rosul  pentru care am sunat la Hristos. Vreau sa ma duc la biserica si sa imi pot plange in voie slabiciunea, durerea si neputinta. Sa ma intorc acasa mai linistita si impacata cu viata mea; sa ma bucur din nou de parteneriatul divin cu care am reusit sa duc mai usor tonele din geamantanul cu soarta.

Am obosit sa mi se spuna “fa ce spune popa, nu ce face el” si sa-mi  caut mantuirea  pe strazi colaterale cu biserica. De fapt, ne-am invatat sa repetam un stereotip, pentru ca nu mai avem asteptari  de la cler.

Daca fiecare si-ar face treaba cu buna credinta si fara rautate, ne-ar fi mai usor sa traversam drumul buimac si amestecat, care si-asa nu ne conduce in final la vreun mare bal, ci spre moarte. Daca vecina mea de la parter n-ar fi in capabila de rautate in stare pura, in timp ce se pretinde cea mai induhovnicita din bloc (mai are putin si se scoate de la intretinere ca sa se mute la biserca), poate ar fi mai simplu. Saptamana asta, isi parcase masina suficient de aproape de noi, cat sa nu ne putem deschide portbagajul. Sfanta noastra autoinscaunata, care se imbalsameaza in mir si ne povesteste in transa despre ultimul ei traseu la Muntele Sfant, este capabila de cea mai urata dependenta de un centimetru de parcare, sau de o boxa de la subsol.

Si nu este un caz izolat. Cunosc oameni care tin posturi draconice, negre, deschid manastiri de trei ori la ora 12 AM, citesc acatiste pana se ard 9 lumanari, si nu mai sunt capabili sa vorbeasca normal, fara sa citeze din sfinti. Te astepti de la ei, intr-un fel firesc, sa fie mai buni, mai toleranti, mai ingaduitori. Pentru ca nu-i bate in cap soarele ca pe noi. Ii incalzeste un soare divin. Incearca sa intri in polemica cu unul din ei si vei vedea ca nu fac niciodata un pas inapoi, in fata unui conflict. Aprind instantaneu 9 lumanari si pun paie pe foc la valtoarea, pe care ar putea, daca ar vrea, s-o stinga cu un suras.

Suntem o suma de intamplari, de dezamagiri, de izbanzi. Suntem cum am ajuns, pentru ca i-am cunoscut pe unii mai mult ca pe altii. Eu am ajuns sa ma feresc imediat din calea sfintilor ce vietuiesc printre betoane, din calea preoteselor pline de sfaturi din carti, din calea celor care se autoproclama divini. In general, din calea celor care ma mint frumos, dar ma tin la usa lor cand raman cu a mea blocata.

Ca sa nu smintesc pe nimeni cu asa zisul meu succes, recunosc de fiecare data cand nu am bani, cand sunt om sfarsit, ca am parti moi, care dor, ca sunt un om obosit, ca invat permanent sa fiu un parinte mai bun, ca nu le stiu pe toate si lucrurile mari imi scapa, ca mi-e frica de moarte, de oameni, si mai ales, ca daca am reusit sa le am pe toate, nu mi se datoreaza mie, ci bunului Dumnezeu.

Pentru ca il iubesc pe Hristos, imi pare nespus de rau ca nu am reusit, in prima saptamana de post, sa fiu un om bun. Imi pare rau ca n-am reusti sa-L vad in mama cu care m-am certat la scoala, pentru ca fiul ei il troznise pe al meu, dar “sigur nu i-a tras-o degeaba”. Imi pare rau ca n-am putut sa-L vad pe Hristos in rusoaica din curte care ne-a botezat, doar pentru culpa ei, “nisti soarici imputati”. N-am reusit  sa nu judec, toata saptamana asta, desi  El m-a invatat ca ploaia cade si peste cei rai si peste cei buni. Si ca de cate ori judec, Il scol de pe scaun pe El. Abia am mancat prima felie de post. Poate ca El sa se milostiveasca de mine, ca eu nu am cum, fara de El, sa fiu un om bun.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica “Articolul tau”.

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica “Articolul tau” reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.

Preluare dupa http://smartwoman.hotnews.ro

Lasati un raspuns