Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Despre felurile si modurile prezentei lui Iisus Hristos si a impartasirii de El

1. Introducere
In ultima vreme tot mai multi teologi vorbesc de o”profunda criza liturgica” in sanul Bisericii Ortodoxe. Afirmatia este, fara indoiala socanta si surprinzatoare si ar putea genera si provoca nedumerire, si chiar indignare, in poporul credincios. Cum este posibil ca tocmai Biserica Ortodoxa, care in virtutea continuitatii neintrerupte in ea a vechii traditii liturgice a fost si ramane o “Biserica liturgica” prin excelenta, si care “nu are nevoie sa intre intr-o miscare liturgica”, sa treaca prin aceasta criza? Desigur, datorita procesului ascendent de secularizare si laicizare a lumii contemporane, ca si deceniilor de intoxicare ateista, astazi “multi dintre credinciosii nostri au inceput sa nu mai inteleaga rostul sacru, divin al Sfintei Liturghii si sa participe foarte rar la savarsirea ei”, ajungandu-se la o”atitudine de totala absenta” si”decadenta a participarii lor active” la Sfanta Liturghie. Si totusi, potrivit Parintelui Alexandre Schmemann,”actuala criza liturgica este legata de ceva aflat la un nivel mult mai profund si numai in relatie cu acesta, ca simptom ori manifestare a lui, toate insuficientele individuale ale vietii noastre liturgice isi dobandesc adevarata semnificatie. Criza liturgica consta, inainte de toate, in conceptia gresita asupra functiei si locului cultului in Biserica, in metamorfoza profunda in intelegerea cultului in mintea Bisericii”.

Desigur, de doua mii de ani, aceeasi Sfanta Liturghie se savarsesse in Biserica si “in traditia Bisericii nu s-a schimbat nimic, dar s-a schimbat intelegerea Euharistiei in insasi fiinta ei. Esenta acestei crize consta in discrepanta ori lipsa de concordanta intre ceea ce se savarseste si intelegerea Tainei care se savarseste, respectiv trairea ei. Intr-o masura oarecare, aceasta criza a existat intotdeauna in Biserica; viata Bisericii, mai bine zis, viata poporului credincios, n-a fost niciodata desavarsita, ideala, insa cu timpul, aceasta criza s-a transformat intr-o stare cronica, s-a transformat intr-o “schizofrenie” mascata… Si schizofrenia aceasta otraveste Biserica si sapa la baza vietii bisericesti”. Sub influenta teologiei occidentale s-a ajuns la intelegerea gresita a Sfintei Euharistii ca o alta Taina intre celelalte Sfinte Taine, in loc de Taina intalnirii si comuniunii cu Iisus Hristos si intreolalta, desprinzandu-se de Sfanta Liturghie, al carei centru este, de Biserica si de imparatia lui Dumnezeu, precum si de spiritualitatea ortodoxa.

Recent, in teologia ortodoxa, Parintele Profesor Alexander Schmemann in cartea: “Euharistia – Taina Imparatiei” (1998) si Parintele Profesor Dumitru Staniloae in lucrarea: “Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa” (1986), au incercat o recuperare a sensului originar al Sfintei Euharistii si Sfintei Liturghii, asa cum au tost intelese si traite ele de la inceput in Biserica. Caci pentru iesirea din criza liturgica actuala nu este nevoie de “reforme”, “acomodari” sau “modernizari”, ci de “intoarcerea la intelegerea si experienta Bisericii de la inceput”. Si aceasta se poate face, conform spuselor Parintelui Alexander Schmemann, numai prin intelegerea si trairea Sfintei Liturghii si Euharistii ca Taina cea mare in care are loc ori se petrec simultan: Taina Adunarii – Ecclesiei, Taina Imparatiei, Taina Intrarii, Taina Cuvantului, Taina credinciosilor, Taina Aducerii sau ofrandei, Taina Unitatii, Taina Inaltarii – anaforei, Taina Multumirii, Taina Aducerii aminte, Taina Duhului Sfant, si Taina Impartasirii. Datorita importantei si inseparabilitatii tuturor acestor aspecte si faptului ca prin fiecare se infaptuieste, aici si acum, Taina cea mare, ele toate pot fi socotite Taine si constituiesc la un loc misterul Liturghiei euharistice.

Asa cum s-a sugerat deja de cateva decenii in teologia liturgica romaaneasca, depasirea crizei amintite este posibila concret: a) prin intelegerea si explicarea corecta a misterului liturgic de catre teologi si preoti; b) Prin rostirea cu glas tare de catre preot a tuturor rugaciunilor liturgice si nu doar a ecfoniselor, din care cauza “randuiala Liturghiei a luat infatisarea unui serviciu dublu: pe de o parte unul cu caracter tainic, savarsit in tacere de catre liturghisitor in altar, iar altul exterior, perceptibil si executat de catre diacon si popor (strana, cantaret, cor) in vazul si auzul tuturor. Faptul acesta a facut ca poporul sa ramana din ce in ce mai strain si mai opac fata de partea sau rolul ce revine preotului, adica tocmai de ceea ce este esential si fundamental in actiunea Sfintei Liturghiei… Aceasta a facut ca Sfanta Liturghie sa apara ca un continent euhologic scufundat – pentru auzul poporului – in oceanul de taina al tacerii”.c) Prin participarea activa a tuturor credinciosilor la Sfanta Liturghie, de la aducerea darurilor si pana la impartasirea lor cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos, d) Prin savarsirea frecventa a Sfintei Liturghii, care este “izvorul renasterii asteptate si prin inaltarea Bisericii spre Cina Domnului in imparatia Lui”. De asemenea, in lucrarea amintita, Parintelui Dumitru Staniloae a cautat sa atraga atentia asupra importantei Sfintei Liturghii pentru mentinerea vie a credintei si comuniunii cu Iisus Hristos si intreolalta, evidentiind faptul ca in Sfanta Liturghie Domnul nostru Iisus Hristos este prezent intre noi in modul cel mai pregnant cu invatatura, si cu Cuvantul, cu Jertfa si Invierea Lui; in ea El ni se impaataseste in moduri diferite si in final cu insusi Trupul si Sangele Lui plin de dumnezeire si putere si, totodata, isi continua viata si actele Lui mantuitoare pana la sfarsitul veacului; in ea Iisus Hristos ne da intalnire si ne intalnim in comun cu Iisus Hristos, nu ca insi singuratici, ne rugam impreuna si ne impartasim toti din acelasi Potir si sporim neincetat in comuniunea cu Iisus Hristos si intreolalta.

Fata de cei care desprind unilateral Sfanta Liturghie si Dumnezeiasca Euharistie de spiritualitate si de trairea ei in duhul Sfintilor Parinti, Parintele Dumitru Staniloae are meritul de a fi accentuat relatia stransa intre comuniunea liturgic-sacramentala cu Iisus Hristos si spiritualitatea ortodoxa. Aceasta este o spiritualitate sacramental-liturgica avandu-si bazele ei in Sfanta Liturghie si se intretine prin Sfanta Liturghie, ce hraneste comuniunea spirituala si duhovniceasca a credinciosilor cu Iisus Hristos si care ne arata calea de constientizare, fructificare si rodire a acesteia in viata crestina. Iar fata de cei care pun accentul exclusiv pe prezenta euharistica a lui Iisus Hristos in Sfanta Liturghie si pe impartasirea deasa cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos, ca unica solutie a iesirii din criza liturgica amintita, Parintelui Dumitru Staniloae ii revine iarasi meritul de a fi aratat: a) ca in Sfanta Liturghie nu are loc numai Taina prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ci si recapitularea intregii Iconomii a mantuirii noastre in Iisus Hristos Cel rastignit si inviat si trairea anticipata a imparatiei lui Dumnezeu, ca participare la viata de comuniune a Sfintei Treimi; b) ca in Sfanta Liturghie arc loc Taina intalnirii si comuniunii noastre personale, comunitare cu Iisus Hristos, in Iisus Hristos cu intreaga Sfanta Treime si toti intreolalta; si c) ca in Sfanta Liturghie se pot distinge mai multe moduri ale prezentei si lucrarii Persoanei lui Iisus Hristos, care sunt cu totul inseparabile si complementare si nu pot fi nesocotite si nici escamotate, fiind tot atatea moduri de intalnire si impartasire a noastra de Iisus Hristos. De fapt, in Sfanta Liturghie are loc atat o anamneza, o epifanie si dezvaluire sau revelatie crescanda a prezentei personale a lui Iisus Hristos Cel intrupat, rastignit, inviat si inaltat, dar si ca Cel care va sa vina, cat si un urcus spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai inalte de comuniune duhovniceasca cu Iisus Hristos cel inviat.”

2. Despre prezenta lui Dumnezeu, cea reala si autentica, in Sfanta Liturghie

Prezenta lui Dumnezeu in general inseamna insusirea Lui de a fi mai presus de spatiu si timp, dar si de a umple intreg spatiul si timpul prin energiile Sale necreate. Ea are doua acceptiuni complementare: a fi in acelasi loc si, in acelasi timp, a fi pretutindeni in acelasi timp. Atotprezenta lui Dumnezeu constituie conditia fundamentala a intalnirii noastre cu Dumnezeu, ea permiaand intalnirea si comunicarea lui Dumnezeu cu toti, din orice timp si oricare loc. Desigur, in Sfanta Liturghie nu este vorba de prezenta mai generala a lui Dumnezeu, in lucrarea Sa creatoare si proniatoare, de care nu este lipsita nici o faptura creata, ci de insasi prezenta reala si personala a lui Iisus Hristos cel inviat impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, si care prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa la cer, a inlaturat in Sine, cele trei obstacole ori piedici care stateau in calea noastra spre Dumnezeu: firea umana limitata si marginita, pacatul si moartea, si a realizat in Ipostasul Sau dumnezeiesc unirea maxima intre Dumnezeu si om, superioara unirii prin relatie, dupa lucrari sau energii, proprie legaturii lui Dumnezeu cu oamenii, inainte de intruparea Cuvantului, si in care Dumnezeu se mentine inca in afara umanitatii.Odata inlaturate aceste bariere si distante intre Dumnezeu si oameni, dupa inaltarea Sa la cer, Iisus Hristos cel inviat devine mai prezent acum decat atunci cand era pe pamant, fiind acum prezent pretutindeni, dar nu vizavi de noi, ci chiar in noi insine, prin energiile Duhului Sfant in Biserica. De aceea, prezenta si lucrarea Sa acum in noi este o prezenta si lucrare personala, pnevmatica, eclesiala si liturgic-sacramentala.

Intrucat in Sfanta Liturghie savarsita in Biserica are loc Taina prefacerii painii si vinului in insusi Trupul si Sangele lui Iisus Hristos Cel intrupat, rastiginit si inviat si prin aceasta insasi prezenta Sa reala, substantiala, personala, permanenta, in Dumnezeiasca Liturghie se petrece insasi Taina intalnirii si unirii noastre cu Iisus Hristos. Mantuitorul Iisus Hristos insusi, in Persoana, vine la intalnirea cu noi, iar noi il intalnim si simtim ca un Tu ce ne cheama si ne convoaca ori solicita la comuniune, care ni se daruieste prin intreaga ambianta Bisericii, prin Sfintele Icoane, prin Cuvantul Sau si rugaciunile preotului si in final, prin impartasirea cu insusi Trupul si Sangele Sau. Iar credinciosii raspund chemarii Sale la comuniune prin insasi participarea lor activa la aducerea ofrandei sau jertfei euharistice, prin preotul savarsitor, ca jertfa de lauda, de multumire si cerere, pentru toate darurile stiute si nestiute, aratate si nearatate, cate ni s-au facut si ni se fac in continuare. Ca loc al intalnirii noastre cu Iisus Hristos, intreaga Sfanta Liturghie, de la inceput si pana la sfarsit, de la proscomidie si pana la impartasirea credinciosilor cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos, ca si prin intreaga ambianta in care se desfasoara ea in Biserica, este o epifanie sau o aratare treptata a prezentei personale, duhovnicesti, a lui Iisus Hristos, in care se disting si deosebesc mai multe moduri ale prezentei si lucrarii lui Iisus Hristos ca tot atatea cai de intalnire si comuniune, toate conducand in final, pe credinciosi spre impartasirea si comuniunea deplina, euharistic-sacramentala cu El.

In primul rand, locasul bisericesc insusi, ca adunare a credinciosilor si loc al adunarii, unde se savarseste Sfanta Liturghie si se petrece intalnirea noastra cu Iisus Hristos este “spatiul sfintit de prezenta lui Dumnezeu insusi, prin coborarea Lui in el”, este “cerul pe pamant ori centrul liturgic al creatiei”; locul central unde se savarseste si de unde se raspandeste peste intreaga creatie lucrarea mantuitoare a lui Iisus Hristos ca si locul prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in Sfanta Treime. Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului sfintirea Bisericii inseamna salasluirea lui Dumnezeu Cel in Treime in ea si, de aceea, credinciosul are constiinta prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in ea, a faptului ca numai aici, in slujbele savarsite in ea de preot, il poate intalni sacramental pe Iisus Hristos Cel inviat, plin de dumnezeire. De asemenea, Sfintele Icoane sunt o alta conditie esentiala fara de care nu se poate savarsi Sfanta Liturghie. Asa cum nu se poate savarsi Sfanta Liturghie fara lacasul bisericesc, fara sfanta masa ori sfantul antimis, tot asa nu se poate savarsi Sfanta Liturghie, fara cel putin icoana Mantuitorului Iisus Hristos si a Maicii Domnului si a chipului inmormantarii Domnului Iisus Hristos zugravit pe Sfantul Antimis. Prin functia lor epifanica si liturgica, dupa sfintirea lor, icoanele devin un loc al prezentei harice personale a Sfintilor reprezentati, pentru ca ele nu doar ca ne sugereaza, ci ni-l fac prezent pe Dumnezeu si diferitele sale lucrari sau persoane sfinte din iconomia mantuirii, care sunt tot atatea mijloace de intalnire cu Iisus Hristos Mantuitorul.

De aceea,”in cadrul Sfintei Liturghii, intalnirea tainica cu persoanele reprezentate in icoane, este ca un fel de pregatire spre intalnirea mai deplina cu Iisus Hristos, in Taina Euharistiei”. Prin prezenta harica a celor reprezentati, icoanele permit credinciosilor comuniunea spirituala, mistica in rugaciune, cu Persoana lui Iisus Hristos si a sfintilor, ele savarsesc o intalnire cu El prin rugaciunea facuta inaintea icoanei Sale. Aceasta intalnire cu Iisus Hristos prin intermediul icoanei Sale, este adevarat, nu suplineste comuniunea euharistica, dar este totusi complementara acesteia si necesara, atat inainte cat si dupa impartasire, pentru ca icoanele ne vizualizeaza iconic o prezenta ipostatica si ne fac sa ne raportam la prototipurile lor, atat ca prezenta iconica, cat si ca modele de urmat. Prezenta euharistica, nefiind din randul celor vazute, este o prezenta mistica, fara chip. Caci ceea ce se vede, painea si vinul, dupa prefacere, devin pur si simplu identice cu Trupul inviat, ceresc al lui Iisus Hristos, fara sa se opereze, insa, ceva si in planul vazut. De aceea “Euharistia nu poate servi nicidecum ca icoana, deoarece este numai “Cina Domnului”, care trebuie consumata si nu contemplata”. Din acest motiv, icoana isi pastreaza un rol liturgic si epifanic permanent si care nu este suprimat de prezenta euharistica a lui Iisus Hristos.

3. Despre argumentarea si fundamentarea teologica a existentei si prezentei euharistice a Domnului nostru Iisus Hristos in Biserica Liturgica

Teologi mai noi, ca Odo Casei, B. Langenmayer, Pavel Florensky, Dumitru Staniloae, au aratat ca in Sfanta Liturghie Iisus Hristos este prezent real, de la inceputul proscomidiei, desigur in moduri diferite si anume: a) in Cuvintele Sfintei Scripturi citite de preot sau de citet in biserica; b) in cuvantul de propovaduire al preotului; c) in rugaciunile rostite de preot, in cantarile credinciosilor, in dialogul dintre ei si preot; d) in jertfa euharistica; la acestea se mai adauga prezenta lui Iisus Hristos e) in slujba celorlalte Sfinte Taine; f) in ierurgii si alte slujbe bisericesti (laude), in rugaciunile si binecuvantarile preotului; g) in citirile credinciosilor din Sfanta Scriptura in afara de biserica; in rugaciunile lor, in citirea altor carti de invatatura si evlavie ortodoxa; h) in convorbirile credinciosilor despre Dumnezeu, ca si din faptele bune savarsite din credinta. Toate acestea sunt mijloace sau cai prin care Iisus Hristos ni se face prezent in diferite moduri si care luate in sine nu sunt exclusive, ci absolut necesare si complementare, caci se presupun unele pe altele si sunt alternative. Ele privesc fiecare un aspect ori altul al dinamicii sau procesului intalnirii noastre personale cu Iisus Hristos si presupun credinta in prezenta in Duh al lui Iisus Hristos cel inviat, fiindca asa cum spune Sf. Ap. Pavel: “noi nu stim de acum pe nimeni dupa trup, chiar daca am cunoscut pe Iisus Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem” (II Cor. 5, 16) dupa trup, ci numai in Duhul Sfant. Evident, intre aceste moduri de prezenta personala se detaseaza indeosebi: Cuvantul lui Dumnezeu catre noi, rugaciunea care se naste din acesta, impartasirea euharistic-sacramentala si implinirea poruncilor sau virtutilor, care sunt tot atatea moduri de prezenta a lui Iisus Hristos si impartasire duhovniceasca cu El.

a) Cuvantul despre Dumnezeu propovaduit, ca si rugaciunile rostite de catre preot in cadrul Sfintei Liturghii, sunt cele dintai cai sau mijloace ce ni-L aduc pe Iisus Hristos si ne pun in legatura cu El. Astfel, din cauza legaturii intre cuvintele lui Iisus Hristos si Persoana Sa, cuvantul Lui este o incorporare a energiei dumnezeiesti prin care Persoana Lui patrunde in fiinta persoanei, careia i se adreseaza. Aceasta energie porneste din fiinta Lui si prin urmare duce ceva din ea in cel caruia ii vorbeste; i se descopera pe Sine, il cheama, il revendica, patrunde si schimba ori modifica, configurandu-l dupa modelul Sau, pe masura ce-l marturiseste si este ascultat cu atentie. Prin Cuvantul lui Dumnezeu se intelege atat cuvantul Sfintei Scripturi, expus in diferite pericope biblice in cadrul cultului divin, cat si cuvantul de propovaduire a preotului ca explicare, valorificare si actualizare a cuvantului lui Dumnezeu in viata credinciosilor si care are o mare importanta nu doar in transmiterea acestuia, dar mai ales in constientizarea lor asupra tainei iconomiei mantuirii noastre in Iisus Hristos; vestita si savarsita de El prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa la cer, si care se recapituleaza mereu pentru noi, in fiecare Sfanta Liturghie. De altfel, in cuvantul preotului ca si in toate actele sacramentale savarsite de el, graieste si lucreaza Iisus Hristos insusi, preotul fiind doar “iconomul” vazut al Lui.

b) Din cuvantul lui Dumnezeu catre noi se naste si se hraneste nu doar credinta in noi (Rom. 10, 17), dar si cuvantul nostru catre Dumnezeu, rugaciunea, ca raspuns la cuvantul lui Dumnezeu. Frin rugaciune raspundem chemarii lui Iisus Hristos, il imploram, laudam si-I multumim pentru toate, simtindu-L prezent in noi ca pe un Tu care ne cheama, solicita nu ca pe un El de care ne vorbeste preotul.intotdeauna “intai este chemat cineva de Dumnezeu prin cuvant si apoi il cheama el pe Dumnezeu, prin rugaciune”. De aceea, in cadrul Sfintei Liturghii propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu si rugaciunea Bisericii se implinesc reciproc, fiecare avand ceva din cealalta si sustinandu-se una pe alta.

De altfel, in Sfanta Liturghie pe langa cuvantul Sfintei Scripturi si cuvantul de propovaduire al preotului, ambele pline de prezenta si puterea lui Iisus Hristos, exista si cuvantul rugaciunilor liturgice, nascute din cuvantul si lucrarea lui Iisus Hristos, ca raspuns ia aceasta, ca lauda, multumire si cerere catre El. Cuvintele acestor rugaciuni sunt si ele o expresie a prezentei, lucrarii si comuniunii cu Dumnezeu, dar si o pregatire pentru inaalnirea cea mare cu Iisus Hristos, prin impartasirea euharistica sacramentala. De aceea, intre rugaciunile liturgice rostite de preot in numele nostru, se disting in mod cu totul deosebit cuvantul rugaciunii etice (de invocare a Duhului Sfant) “care produce cel mai inalt grad de simtire al prezentei lui Dumnezeu” pentru ca prin prefacerea darurilor, cu invocarea si lucrarea Duhului Sfint, Iisus Hristos ne ofera spre impartasire nu o lucrare a Sa, ci insusi Trupul si Sangele Sau, plin de dumnezeire.

Desigur, in realizarea comuniunii intre Dumnezeu si om si an general in relatiile interpersonale, cuvantul nu este totul, el este doar mijlocul prin care Dumnezeu ni se descopera si cheama la comuniune, el exprima intentionalitatea persoanelor spre comuniune, este intrebare si raspuns la chemarea adresata. Dar cuvantul nu este comuniunea si iubirea insasi, prin care se realizeaza de fapt comuniunea. Iar iubirea nu se manifesta numai prin cuvant, prin simpla chemare catre cineva, ci si prin o serie de gesturi si fapte concrete de daruire si jertfire de sine. Iisus Hristos insusi ne-a mantuit si restabilit in comuniunea cu Dumnezeu prin cele trei slujiri, ca invatator, Arhiereu si imparat, deci prin Cuvantul Sau catre noi, ca si prin cele patru acte mantuitoare fundamentale amintite.

De aceea, in Sfanta Liturghie ortodoxa, unde se recapituleaza actual intreaga taina mantuirii noastre in Iisus Hristos, comuniunea cu El se realizeaza in unitatea indestructibila intre Cuvant si Taina, intre Cuvantul propovaduirii si al rugaciunilor liturgice si Taina Euharistiei, care, dupa Parintelui Alexander Schmemann, ea insasi implica si cuprinde “Taina Cuvantului”. “Rupandu-se de cuvant, care este intotdeauna cuvant despre Iisus Hristos, Tainele se rup, se separa intr-un anumit mod de Iisus Hristos. Bineinteles, Iisus Hristos ramane, si in teologie si in evlavie, intemeietorul Tainelor, dar inceteaza sa fie continutul lor, Tainele nu mai sunt Darul prin care Iisus Hristos se daruieste pe Sine insusi si viata Sa divin-umana Bisericii si credinciosilor… Prin ruperea Cuvantului de Taina, Taina este amenintata sa fie inteleasa ca magie, iar Cuvantul fara Taina sa fie redus la o doctrina”. Desigur, prezenta lui Iisus Hristos si impartasirea de El, in Taina Euharistiei, intrece orice alt mod de prezenta si impartaaire de El, intrucat potrivit Sfantului Nicolae Cabasila, dincolo de ea “nu mai este loc unde sa pasim”. Dar si minunea aceasta se petrece prin Cuvant si Taina si nu exclude, ci completeaza celelalte moduri de prezenta si lucrare ale lui Iisus Hristos in Sfanta Liturghie.

Avand in vedere modurile diferite de prezenta si lucrare a lui Iisus Hristos in Sfanta Liturghie, care toate sunt necesare si complementare, inseamna ca prin fiecare din acestea, (prin cuvantul lui Dumnezeu, prin rugaciunile rostite de preot in numele tuturor credinciosilor, in cantarile liturgice si mai ales prin iradierea puterii lui Iisus Hristos in momentul prefacerii, ca si din prezenta Lui dupa prefacere) credinciosii se intalnesc cu Iisus Hristos si se cumineca de o lucrare a lui Iisus Hristos “avand un folos de la Sfanta Liturghie, chiar daca nu se impartasesc… De aceea afirmatia, provenita din influenta catolica si protestanta, ca participarea la Sfanta Liturghie este inutila celor ce nu se impartasesc, nu corespunde realitatii”. Deoarece Ortodoxia nu separa Cuvantul de Taina si nici Taina de Cuvant si, prin urmare, nici Euharistia de ansamblul Liturghiei. “in toata Liturghia Domnul nostru Iisus Hristos este prezent si lucrator in diferite grade si moduri, impreuna cu Duhul Sfant” si toti cei care participa la ea se folosesc si ei de prezenta si lucrarea lui Iisus Hristos, nu doar cei ce se impartasesc cu Trupul si Sangele Domnului, la sfarsit.

Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, “harul Sfantului Duh, care este pururea in chip nevazut prezent, dar in mod special si mai ales in timpul Sfintei Liturghii, preface, transforma si remodeleaza cu adevarat pe fiecare din cei ce se afla de fata, rezidindu-l in chip (mai) dumnezeiesc, conform cu insusirile lui si inaltandu-l spre cele ce se indica prin tainele ce se savarsesc, chiar daca acela nu simte, in cazul in care este inca dintre copiii lui Iisus Hristos, si nu poate vedea adancul celor ce se savarsesc. El activeaza in acela harul mantuirii, indicat prin fiecare din dumnezeiestile simboluri ce se savarsesc, conducandu-1 pe rand, dupa o ordine de cele apropiate pana la capatul final al tuturor… Caci la sfarsitul tuturor se face impartasirea Tainei cu preacuratele si de viata facatoarele Taine, care-i preface pe cei ce se impartasesc cu vrednicie in chipul ei si asemenea dupa har si participare, Binelui prin esenta, nefiind lipsiti intru nimic de El, dumnezei prin har, pentru ca Dumnezeu intreg ii umple deplin si nu lasa nimic din ei gol de prezenta Lui”.

Precum vedem, cu toate ca impartasirea deplina a Tainei are loc la sfarsit, prin cuminecarea cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos, totusi Duhul Sfant ii modeleaza si rezideste, in timpul Sfintei Liturghii, pe toti cei prezenti, potrivit “simbolurilor” si “tainelor” ce se savarsesc in ea. Nu este vorba, deci, de a pune pe acelasi plan diferitele moduri de prezenta si lucrare a lui Iisus Hristos in Sfanta Liturghie, intrucat impartasirea euharistic-sacramentala le intrece pe toate si este “capatul final al tuturor” si scopul final al Liturghiei credinciosilor, dar trebuie accentuat aici, fata de unele tendinte mai noi: a) ca toate modurile de prezenta si lucrare a lui Iisus Hristos in Sfanta Liturghie sunt forme diferite de impartasire de Iisus Hristos, necesare si complementare; b) ca si cei care nu se cumineca la sfarsit, de fapt majoritatea credinciosilor, se zidesc si folosesc si ei prin participarea la Sfanta Liturghie c) ca impartasirea euharistica nu poate si nu trebuie sa fie privita exclusiviin sine, detasata de ansamblul Sfintei Liturghii, a invataturii si spiritualitatii rasaritene, ortodoxe. In timpul din urma, fara a ne tine cont de toate acestea, ca si de evolutia istorica a lucrurilor, se vorbeste tot mai mult de “deasa impartasanie”, ca singurul mod de prezenta si impartasire de Iisus Hristos si unica solutie a iesirii din “criza liturgica si ecleziologica” prelungita in Biserica Ortodoxa, supralicitand dar si simplificand prin aceasta in mod nepermis sensul impartasirii integrale de Iisus Hristos. c) Fara discutie, impartasirea euharistic-sacramentala reprezinta ratiunea de a fi si scopul final al Liturghiei credinciosilor, anuntat chiar din “rugaciunea a doua pentru cei credinciosi” pe care o rosteste preotul, dupa iesirea celor chemati: “Si da lor Dumnezeule sa-ti slujeasca Tie totdeauna cu frica si cu dragoste si intru nevinovatie si fara osanda sa se impartaseasca cu Sfintele Tale Taine si sa se invredniceasca de cereasca Ta Imparatie”.

De asemenea, tot in acelasi scop se roaga preotul imediat dupa prefacerea Sfintelor Daruri “ca sa fie celor ce se vor impartasi spre…”, ca si in rugaciunea dupa sfarsitul anaforalei: “invredniceste-ne sa ne impartasim cu cuget curat, cu cerestile si infricosatoarele Tale Taine ale acestei sfinte si duhovnicesti mese”; precum si inainte de frangerea Sfantului Agnet: “Si ne invredniceste prin mana Ta cea puternica sa ni se dea noua Preacuratul Tau Trup si Scumpul Tau Sange si prin noi la tot poporul Tau”, precum si in chemarea adresata in final tuturor celor prezenti la Sfanta Liturghie: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”.

Dupa F.Ap. 2, 46, in epoca apostolica, Sfanta Liturghie savarsindu-se duminica, “impartasirea duminicala” constituia un act constitutiv si implicit Liturghiei si regula de aur a vietii crestine. Dar, in acelasi timp, practicata in orizontul si iminenta permanenta a martiriului care-i verifica autenticitatea, impartasirea euharistica era si incununarea urcusului duhovnicesc si punctul culminant al spiritualitatii crestine. Sfanta Impartasanie – zice Sfantul Nicolae Cabasila – este “piscul cel mai inalt al vietii duhovnicesti, la care daca am ajuns odata, nimic nu mai lipseste, ca sa dobandim fericirea dorita… Este Taina cea mare, pentru.ca mai incolo de ea nu se poate merge, nici nu se mai poate adauga ceva… Dupa Sfanta impartasanie, insa nu mai este loc unde sa pasesti, de aceea trebuie sa te opresti aici, si sa te gandesti cum sa faci sa poti pastra pana la sfarsit comoara pe care ai dobandit-o”.

De aici retinem pentru moment trei lucruri: a) ca impartasirea euharistica n-a fost nici un moment desprinsa de viata duhovniceasca al carei scop este comuniunea desavarsita cu Dumnezeu in Sfanta Treime, b) ca impartasirea sacramentala cu Trupul si Sangele Domnului nu era un mijloc, ci un scop, piscul spiritual cel mai inalt al urcusului duhovnicesc, care implica o pregatire pe masura, ea fiind o incununare, o premiere sau rasplatire. “Ori a rasplati pe cineva nu inseamna de loc a-l pregati si a-l face chiar invingator, ci numai a-l arata inaintea tuturor ca biruitor si a-i da lui cununa biruintei, este o rasplata pe care o luam dupa ce ne-am straduit. …” Asadar, “painea vietii ni se da ca rasplata a luptei duhovnicesti”. c) ca impartasirea euharistic-sacramentala a fost intotdeauna legata si de stradaniile etice-ascetice de “a pastra pana la sfarsit comoara” dobandita prin har, cu ajutorul unei vieti indumnezeite, conform darului primit. Cat timp Sfanta Liturghie se savarsea in “Ziua Domnului”, “impartasirea duminicala” a tuturor credinciosilor nu constituia o problema. Dar inmultindu-se nuaarul credinciosilor, s-au inmultit prin aceasta si prilejurile de pacat, certuri si dezbinari, motiv pentru care Sf. Ap. Pavel le atrage atentia “sa se cerceteze fiecare pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din potir, caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, acela mananca si bea siesi osanda” (I Cor. 11, 27-29).

Prin aceasta, chiar de la inceput, impartasirea “cu vrednicie” si “cercetarea de sine”, devine motivul esential pentru care nu toti credinciosii se pot impartasi la aceeasi Sfanta Liturghie. Pe langa aceasta, inmultindu-se, cu timpul, numarul zilelor liturgice (afara de duminici, miercurea, vinerea, sambata si sarbatori), s-au inmultit implicit si prilejurile de impartasire care, potrivit dispozitiilor canonice de atunci, era obligatorie. In asemenea conditii, evident, credinciosii nu mai puteau sa realizeze, in intervale atat de scurte, dispozitiile spirituale cerute apropierii de Sfintele si Preacuratele lui Hristos Taine (post, marturisirea pacatelor, implinirea canonului s.a.) fara a se face vinovati de Trupul si Sangele Domnului. Aceasta “a produs in chip firesc o rezistenta pioasa, prin abtinerea de la impartasirea cu regularitate”. Asa incat, la circa o suta de ani de la libertatea acordata crestinismului, majoritatea credinciosilor nu se mai impartaseau decat in posturile mari, desi in Constantinopol Sfanta Liturghie se savarsea zilnic. Sf. Ioan Gura de Aur ne informeaza ca unii se impartaseau de mai multe ori, altii de mai putine ori, cei mai multi, insa, o singura data sau de doua ori pe an, iar monahii din pustie si la doi ani.

Parintele Alexander Schmemann este de parere, insa, ca sub influenta monahismului rasaritean s-a produs, de timpuriu, o”schimbare” asupra modului de intelegere si traire a Euharistiei, nu in ce priveste locul si insemnatatea sa centrala in viata spirituala, ci in sensul ca odata cu introducerea Liturghiei zilnice in manastiri, impartasirea euharistica a fost rupta de ritmul liturgic comunitar al Bisericii si subordonata ritului vietii ascetice individuale. In acest sens este mentionat cazul Avei Marcu din Egipt despre care “se spune ca si-a petrecut 30 de ani fara sa paraseasca vreodata chilia lui si ca un preot venea de obicei la el si savarsea pentru el Sfanta Jertfa”. Dupa Parintele Alexander Schmemann “aceasta ar fi fost imposibil in pietatea liturgica a Bisericii primare”. Importanta nu mai avea acum impartasirea deasa sau rara, ci impartasirea frecventa sau nefrecventa, primirea Euharistiei fiind guvernata acum de alt ritm decat cel liturgic si anume de ritmul privat al fiecaruia, de starea spirituala a celui care primeste impartasirea, de hotararea duhovnicului si disciplina manastirii. Aceasta “schimbare” care s-a produs in evlavia liturgica, a dus la separarea Euharistiei (in mintea credinciosilor) de semnificatia ei ecleziologica si eshatologica.

4. Despre semnificatiile si valentele multiple sau diverse ale Sfintei Euharistii

Credem, insa, ca, fara sa piarda o clipa din vedere semnificatiile multiple ale Sfintei Euharistii, marii Parinti duhovnicesti au inteles bine atat necesitatea savarsirii zilnice a Sfintei Liturghii ca jertfa de lauda, multumire si cerere adusa lui Dumnezeu in Treime, cat si necesitatea pregatirii serioase pentru primirea, cu vrednicie si constiinta curata, a Sfintelor si Preacuratelor Taine. “Nici obisnuinta, nici soroacele – zice Sf. Ioan Gura de Aur, autorul Sfintei Liturghii – sa te indemne sa te apropii, ci curatia si nevinovatia sufletului… Timpul potrivit de impartasire sa fie pentru voi constiinta curata”. Pe langa unele aprecieri juste, Parintele Schmemann separa, insa, prea transant Euharistia de ansamblul Sfintei Liturghii si de viata duhovniceasca, minimalizand celelalte moduri de prezenta si lucrare a lui Iisus Hristos in Sfanta Liturghie.

In acelasi timp, vorbeste foarte putin de necesitatea unei pregatiri speciale pentru impartasirea si aproape de loc despre constientizarea acesteia si necesitatea pastrarii cu sfintenie a darului primit si a unei vieti conforme acestuia. De aceea, Biserica Ortodoxa n-a pus si nu pune nimanui nici o interdictie sau opreliste la Sfanta Impartasanie, afara de constiinta curata si nici nu impune anumite termene obligatorii, chiar daca a cautat sa stabileasca o anumita regula (in cele patru posturi sau macar odata pe an, la 40 sau 30 de zile pentru cei imbunatatiti) aceste date nefiind de fapt o programare, ci doar niste praguri sau limite minimale, pentru ca nimeni sa nu ramana mult timp departe de Domnul. Impartasirea deasa este, deci, posibila, ingaduita si de dorit, dar nu oricum, ci numai dupa randuiala canonica si cu vrednicie. “Problema nu este, prin urmare, in legatura cu timpul, ci cu vrednicia”, care este verificata de preotul duhovnic in Taina Spovedaniei. Cu constiinta curata credinciosul se poate apropia mai des, fara ea niciodata. Dar daca impartasirea mai deasa este posibila si ingaduiaa, Biserica Ortodoxa n-a impus, insa, niciodata impartasirea obligatorie a tuturor participantilor la Sfanta Liturghie, indiferent de starea lor sufleteasca, dimpotriva, ea a impus o riguroasa disciplina penitentiala prealabila, dupa gravitatea pacatelor savarsite.

Avand in vedere, insa, ca adevarata “metanoia” a sufletului se petrece in Taina Spovedaniei, “traditia a impus spovedania deasa si impartasirea mai rara. “Deasa spovedanie – zice Cuviosul Paisie Velicicovski – este temelia vietii duhovnicesti”. Pentru ca indreptarea pe calea mantuirii incepe prin deasa spovedanie, se continua prin post, si rugaciune cu lacrimi, parasirea pacatelor, milostenie, impacarea cu Iisus Hristos si multa smerenie. Numai dupa toate acestea credinciosul se poate impartasi mai des. Impartasirea zilnica, una din formele “desei impartasiri”, n-a gasit, deci, conditii propice de incetatenire in spiritualitatea ortodoxa si nici n-a facut obiectul vreunei dispozitii oficiale a Bisericii Ortodoxe, nici in sens pozitiv, nici in sens negativ, cu toate ca prilejuri si discutii in acest sens, n-au lipsit. Problema a aparut si la unii Sfinti Parinti, dar in mod cu totul deosebit, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si inceputul veacului al XIX-lea, la monahii atoniti fiind reluata mai nou prin anii ”70.

Intre protagonistii impartasirii dese se numarau calugarii de la Schiturile Sfantul Vasile, Sfanta Ana si Kavsokalivia, condusi de catre Neofit Kavsokalivitul (1713-1784); Atanasie de la Paros (1721-1813), Macarie a Corintului (1731-1805) si Sfantul Nicodim Aghioritul (1748-1809). Disputele pro si contra au ajuns atat de aprinse in Sfantul Munte Athos, incat pentru linistirea spiritelor a fost nevoie, de mai multe ori, de interventia energica a Patriarhiei Ecumenice. Astfel, in anul 1772, Patriarhul Ecumenic Teodosie scrie calugarilor din Muntele Athos: “in ceea ce priveste apropierea mai deasa ori mai rara de impartasirea cu Preacuratele Taine, spun ca nu s-a hotarat un timp anume, dar este neaparat necesara pregatirea prin pocainta si marturisire”.

Apoi – in urma publicarii anonime, in anul 1777 la Venetia, a cartii “Despre deasa impartasire” aceasta fiind scrisa in fapt de catre Neofit Kavsokalivitul la Brasov in anul 1772 si tiparita anonim in anul 1777, in traducere neogreaca, iar in anul 1783, aparand iarasi anonim sub titlul: “Carte foarte folositoare de suflet despre deasa impartasire cu Preacuratele lui Hristos Taine” fiind de fapt o prelucrare a celei dintai, de catre Sfantul Nicodim Aghioritul – spiritele incingandu-se si mai mult. Sinodul Patriarhal prin tomosul din anul 1785, fara o cercetare mai atenta a lucrurilor, o dezaproba si interzice lectura ei. In anul 1785, Patriarhul Ecumenic Gavriil, sesizat de conducerea Athosului, intervine prin un nou “tomos”, in care declara ca “impartasirea mai deasa este de folos numai daca s-ar face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesara neaparat curatia inerenta si indispensabila a inimii noastre. Caci timpul de impartasire, zice Marele Parinte Sfantul Ioan Hrisostom, nu-l hotaraste sarbatoarea ori praznicul, ci constiinta curata si viata fara vina. Intrucat disputele pe tema aceasta intre monahii athoniti mai continuau, daca in anul 1807 Patriarhul Ecumenic Grigorie, printr-un “tomos” sinodal “nu transa definitiv cearta in sensul libertatii” de a se impartasi fie mai des, fie la 40 de zile, dar insista iarasi ca “impartasirea cu Preacuratele Taine se cuvine sa se faca intotdeauna prin cercetarea fiecarui credincios si care nu se poate face de el insusi, ci de parintii duhovnici, imputerniciti de arhierei cu gramate bisericesti”. Iar fata de cei care continuau sa sustina impartasirea numai la 40 de zile, acelasi patriarh, prin “tomosul” din luna august anul 1819, spune ca: “cei evlaviosi sunt datori sa se apropie si sa se impartaseasca la fiecare Liturghie, pentru aceasta sunt invitati de preot: “cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”. Insa din cauza alunecarii si neputintei omului de a se impartasi in fiecare zi, Biserica a hotarat ca fiecare sa se apropie de Sfanta Impartasanie atunci cand, marturisindu-se duhovnicului ori este gasit vrednic de dumnezeiasca impartasanie si primeste dezlegare pentru aceasta de la parintele sau duhovnic.

Pentru dumnezeiasca impartasanie nu exista nici un termen fix de zile, cu alte cuvinte, nici nu trebuie sa se spuna ca este necesar sa treaca mai intai 40 de zile ca sa se impartaseasca, deoarece acest lucru este neoprit si neimpiedicat; asa incat celui ce doreste si ia invoire de la duhovnicul sau, ca unul ce este gasit fara vina, ii este ingaduit sa se impartaseasca si saptamanal. Cu privire la aceasta nu exista nici o hotarare si nici un canon apostolic”. Se interzice orice discutie si cearta privitoare la aceasta chestiune, iar cine continua sa polemizeze opunandu-se celor hotarate, va fi supus pedepsei si oprobiului Bisericii. Nu exista, asadar, termene fixe, obligatorii pentru impartasire. Desi se spune ca cei evlaviosi “sunt datori” sa se impaataseasca la fiecare Sfanta Liturghie, se recunoaste, insa, neputinta omului de a se impartasi in fiecare zi si se accepta ca, celui care este curat si are invoire de la duhovnicul sau ii este permis sa se impartaseasca “saptamanal”, dar numai dupa randuiala canonica si cu vrednicie.

Odata cu inviorarea vietii monahale in Sfantul Munte Athos prin anii ”60-”70, mai recent calugarii Schitului Sfanta Ana repun din nou in dezbatere problema impartasirii dese, dar primesc prompt riposta si replica conducerii Marei Lavre, de care apartineau. Au apelat si la Sfanta Koinotita, organul suprem in Muntele Athos, care in ianuarie anul 1970 hotaresste constituirea unei Comisii speciale, formata din monahii Teoclit de la Manastirea Dionisiu si Eftimie de la Manastirea Karakalu, care sa cerceteze diferendul. Aceasta comisie intocmeste un Raport de 14 pagini, in care sunt sanctionate toate exagerarile si abaterile de la traditia ortodoxa a celor de la Schitul Sfanta Ana. Pe baza acestui Raport, Sfanta Koinotita trimite o circulara in 3 martie anul 1970 in care sunt respinse invataturile gresite si prozelitismul monahilor de la Schitul amintit. Dar acestia nu renunta. In sprijinul ideilor lor, monahul Theodoret de la acelasi schit, editeaza lucrarea lui Neofit Kavsokalivitul “Despre deasa Impartasire”, Atena, 1972, 231 pagini, pe baza manuscrisului original, redactat de Neofit la Brasov in anul 1772 si pastrat la Academia Romana; totodata publica in acelasi an lucrarea: “Impartasirea euharistica in Sfantul Munte Athos”, Atena, 1972, 278 pagini, ca “o stralucita apologie – zice el – in controversa din Sfantul Munte despre apropierea canonica a credinciosilor de dumnezeiasca impartasanie, in lumina Sfintelor Canoane si a intregii Sfinte Traditii” (p. 1).

In partea intai vorbeste despre cauzele aparittei missarii athonite pentru deasa impartasire in sec. al XVIII-lea si incercarile mai noi de reinviorare a ei, precum si despre conflictul spiritual actual in Sfantul Munte Athos (p. 1;-80). Iar partea a doua (p. 81-259) este consacrata in intregime respingerii punct cu punct al Raportului Comisiei Koinotitei, precum si “Scrisorii deschise” a monahului Teoclit Dionisiatul, adresata celor de la Schitul Sfanta Ana. in afara meritului stiintific incontestabil al editarii pentru prima oara a lucrarii lui Neofit Kavsokalivitul “Despre deasa impartasire” pe baza manuscrisului original, redactat la Brasov, in anul 1772, cealalta scriere a monahului Theodoret consacrata special “impartasirii euharistice in Muntele Athos”, este mai mult o lucrare polemica, partizana, care nu aduce nimic nou si nu aprofundeaza tema integral vorbind, in spirit obiectiv, din punct de vedere dogmatic, liturgic si duhovnicesc. In urma cu nouasprezece ani a aparut in traducere romaneasca lucrarea cu titlul: “Carte folositoare de suflet despre impartasirea cu Preacuratele lui Hristos Taine”, sub numele lui Neofit Kavsokalivitul si Nicodim Aghioritul – de fapt a acestuia din urma – in traducerea Parintelui Ieromonah Petroniu Tanase, in Editura „Orthodoxos Kypseli”, Thesalonic, 1992, 119 p., prefatata de P.S. Episcop Serafim Joanta Fagarasanul (Actualul Mitropolit al Germaniei, Luxemburgului, Europei Centrale si de Nord) cu un cuvant despre “Deasa sau rara impartasanie?” Editia aceasta este binevenita si umple un gol de mult timp simtit la noi, dar din pacate cartea nu este o traducere integrala, lipsind de asemenea o prezentare critica a ei din punct de vedere istoric, dogmatic, liturgic si spiritual-mistic.

Asa dupa cum am mai spus, desi tributara celeia a lui Neofit, lucrarea Sfantului Nicodim Aghioritul din anul 1783, este totusi distincta de aceasta, fiind mai ampla, mai bogata si sistematica si purtand pecetea operelor lui si ambele au meritul de a fi contribuit la renasterea si inviorarea vietii spirituale in Rasaritul Ortodox si de a fi sensibilizat Biserica asupra importantei participarii si impartasirii credinciosilor la Sfanta Liturghie. Cu toate ca Sfantul Nicodim Aghioritul militeaza staruitor pentru impartasania cat mai deasa a tuturor credinciosilor prezenti la Sfanta Liturghie, totusi, si dupa el, aceasta nu se poate face oricum, ci numai dupa o pregatire serioasa prin post, rugaciune, marturisirea pacatelor si cu invoirea parintelui duhovnicesc. Pe langa o serie de dispozitii canonice si marturii din Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti ai Bisericii, fara o fundamentare mai larga, principalele argumente invocate de Sfantul Nicodim Aghioritul in sprijinul “impartasirii dese” sunt: a) Porunca expresa a Mantuitorului Iisus Hristos: “Luati mancati”, “Beti dintru acesta toti”, “Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea” (Lc.22,19); b) Scopul final al Sfintei Liturghii este impartasirea credinciosilor, si c) Dumnezeiasca impartasanie este hrana duhovniceasca de care avem nevoie permanent pentru viata sufletului, asa cum avem nevoie de hrana pentru intretinerea trupului.

Greseste, insa, atunci cand spune ca “zadarnic se savarseste Liturghia in fiecare zi daca nu va impartasiti”, pentru ca asa cum am vazut, exista mai multe moduri de impartasire de Iisus Hristos in Sfanta Liturghie, de care ne folosim si ne zidim. S-a spus ca, luptand impotriva extremei impartasiri de doua-trei ori pe an, el cade in extrema opusa a impartasirii in fiecare zi “daca acesta este cu putinta”; incercand sa vindece aceasta parere ori atitudine extrema – zice Sotiriu N. Schionas, editorul cartii – el scoate argumente nu atat in sprijinul impartasirii zilnice, ci pentru respingerea prejudecatii impotriva impartasirii de doua-trei ori pe an si ca sfintele canoane nu ameninta nicidecum cu afurisirea pe cei ce nu se impartasesc. Desi lucrarea aceasta a Sfantului Nicodim Aghioritul, ca de altfel si a lui Neofit, nu este cu totul straina de unele influente catolice, ca si “Cartea folositoare de suflet. Sfatuire catre duhovnic”, iar impartasirea euharistica o prezinta si el aproape ca o entitate de sine, ca un mijloc de sfintire si oarecum izolat de aspectul ei de jertfa si de ansamblul comunitar al Sfintei Liturghii, totusi, el are meritul de a o fi plasat corect in cadrul spiritualitatii ortodoxe in alte scrieri ale lui.

Lucrand concomitent la editarea “Filocaliei” (1782) si a altor scrieri duhovnicesti, Sfantul Nicodim Aghioritul si-a dat seama, foarte repede, ca unirea sau impartasirea sacramentala, cu cuget curat, cu Preacuratele lui Hristos Taine, trebuie sa fie unita cu impartasirea duhovniceasca (prin ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu, implinirea poruncilor, rugaciunea mintii si multa smerenie) singurul mod prin care constientizam, actualizam, traim si simtim etic-ascetic-mistic, prezenta euharistica a lui Iisus Hristos in noi, devenind nu doar obiectiv-sacramental, ci si constient si actual, etic si ascetic, dumnezei prin har si virtute, cu totul lumina, bucurie si dragoste in Duhul Sfant. Potrivit Sfantului Nicodim Aghioritul, “aceasta sfanta Taina”, respectiv Iisus Hristos prezent in Euharistie, “poate lucra in doua feluri: ea poate fi primita tainic-sacramental, ori de cate ori poate cineva, daca nu-i oprit de parintele sau duhovnic, cu pregatirea cuvenita, cu zdrobire de inima, cu spovedanie, implinirea canonului si postire dupa putere, ea poate fi primita duhovniceste si mintal, in fiecare ceas si in fiecare minut.

De aceea s-o primesti deseori in al doilea fel si cand poti in primul fel”. Aici, Sfantul Nicodim Aghioritul face o precizare extrem de importanta in intelegerea corecta a “impartasirii dese” in spiritul autentic al spiritualitatii filocalice, punand accentul pe experienta sau trairea duhovniceasca permanenta a prezentei euharistice a lui Iisus Hristos si numai “cand se poate” pe impartasirea tainica – sacramentala, ii statorniceste explicit imperativul: “De la impartasirea tainica-sacramentala sa treci la impartasirea duhovniceasca”. Caci, “desi prin impartasire nu putem primi pe Domnul decat odata pe zi, totusi duhovniceste si mintal Il putem primi in orice ora si in orice minut, prin savarsirea tuturor virtutilor si poruncilor, indeosebi a dumnezeiestilor rugaciuni, mai ales a rugaciunii mintii. Caci, Domnul se afla ascuns in virtuti si in sfintele porunci si cine face o virtute si implineste o porunca primeste in sufletul sau pe Dumnezeu Cel ascuns in ele”. Iar aceasta impartasire sau unire duhovniceasca cu Iisus Hristos nu are capat, fiind o crestere nesfarsita in cunoasterea ori simtirea prezentei harice a lui Iisus HIristos, crestere care nu poate fi oprita” decat de lene ori de alta gresala a noastra”.

Asadar, cu toate ca “toti ne-am botezat intru Hristos in apa si in Duhul Sfant – zice cuviosul Nichita Stitatul – si toti mancam aceeasi mancare duhovniceasca si bem aceeasi bautura duhovniceasca, care sunt Iisus Hristos, totusi, nu intru toti din noi binevoieste Dumnezeu”. Pentru ca neavand smerenia si virtutile lui Iisus Hristos “am fost gasiti goi de plinatatea Duhului Sfant si departe de cunoasterea lui Dumnezeu”. Caci din cauza pacatelor si neimplinirea virtutilor, lisus Hristos ramane ascuns in adancul inimii “nesesizat si nesimtit”, iar “mie mi se pare ca Te am, dar de fapt eu zac in intuneric si ratacesc in nestiinta, stapanit de o nesimtire totala”. Impartasirea duhovniceasca cu Iisus Hristos, prin care Il simtim prezent si lucrator in noi, ca pace, liniste, bucurie si dulceata duhovniceasca, se face, asadar, .prin ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu, prin implinirea tuturor poruncilor, realizarea virtutilor si rugaciune multa.

a) Am vazut ca pentru intrarea in comuniune cu Dumnezeu in Sfanta Treime sunt necesare Cuvantul lui Dumnezeu si Taina, ca ele sunt complementare si alternative, ca nu numai Cuvantul, dar nici Taina singura nu realizeaza intalnirea deplina cu lisus Hristos Cel inviat, ci numai amandoua impreuna. “Cine asculta Cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vetnica” (Ioan 5, 24). Prin ascultarea si implinirea cuvantului lui Dumnezeu ne pregatim mereu pentru primirea Tainei si intelegem tot mai bine continutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, in mod sacramental-tainic, insasi realitatile dumnezeiesti, observate, anuntate si decoperite prin cuvantul lui Dumnezeu. in acelasi timp, Cuvantul lui Dumnezeu catre noi, ca si chemare la comuniune, naste cuvantul nostru catre El, rugaciunea de lauda, multumire si cerere, care ne uneste duhovniceste si mintal cu Iisus Hristos si intreaga Sfanta Treime.

b) Implinirea poruncilor si tuturor virtutilor este calea prin care se pastreaza, actualizeaza, activeaza si rodeste viata noua in Iisus Hristos, dobandita prin Sfintele Taine. Prin ele Hristosul sacramental ia chipul virtutilor Sale in noi, facandu-se simtit in noi ca o prezenta personala, vie si activa, ca pace, bucurie si dragoste dumnezeiasca. “Cel ce pazeste poruncile Mele ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el; si din aceasta cunoastem ca ramane in noi” (I Ioan 3, 24). Dupa Sfintii Marcu Ascetul si Maxim Marturisitorul, “Domnul se afla ascuns in poruncile Sale si cei Ce-L cauta pe El, il gasesc pe masura implinirii lor”. “Fiinta tuturor virtutilor – zice Sfantul Maxim Marturisitorul – este insusi Domnul nostru lisus Hristos, fiindca “El ni s-a facut noua de la Dumnezeu, intelepciune, dreptate, sfintire si mantuire” (I Cor. 1, 30)… Si daca-i asa, orice om care se impartaseste de virtute printr-o deprindere neclintita, se impartaseste neindoielnic de Dumnezeu, fiinta virtutilor si devine dumnezeu, ca unul care a adaugat, prin libera alegere, la binele natural al Chipului. Asemanarea prin virtuti”. De fapt, prin implinirea poruncilor si tuturor virtutilor sunt activate si se pun in lucrare darurile primite in Sfintele Taine si Iisus Hristos se face vazut in noi. De unde si imperativul: “da lucrarea pentru care ai primit puterea si te pregateste sa primesti aratarea Celui care locuieste in tine”.

Fara implinirea tuturor poruncilor si virtutilor, pentru care am primit puterea, nu numai ca darurile primite zac ascunse in noi, ca o simpla posibilitate neactivata, nesimtita si nesesizata, Iisus Hristos pierzandu-si orice transparenta pentru noi, dar pe masura neimplinirii poruncilor, pacatul si patimile pun iarasi stapanire pe noi, intunecand si mai mult chipul lui Iisus Hristos in noi. Admirabil si concis exprima aceasta relatie inseparabila dintre Sfanta Liturghie si asceza Sfantul Maxim Marturisitorul in finalul “Mistagoghiei” sale: “Sa nu lipsim, deci, de la Sfanta Biserica a lui Dumnezeu care contine atatea mistere ale mantuirii noastre in sfanta randuiala a dumnezeiestilor simboale savarsite in ea, prin care face pe fiecare sa se comporte frumos dupa analogia vietii lui Iisus Hristos (…). Ci cu toata puterea si sarguinta sa ne infatisam pe noi a fi vrednici de darurile dumnezeiesti facandu-ne bineplacuti lui Dumnezeu prin fapte bune” (se citeaza apoi in extenso, textele neotestamentare I Tes. 4, 5; Col. 3, 5-9; Efes 4, 22; Col. 3, 12-15; 1, 9-12). La asceza trebuie adaugate insa si faptele milosteniei fata de cei saraci si lipsiti, cu care se identifica, din punct de vedere mistic Dumnezeu. Iesind de la Sfanta Liturghie, credinciosul se cuvine sa imite, in acest fel, integral, atat viata de rugaciune si asceza a lui Iisus Hristos, cat si coborarea si facerea Sa de bine fata de oameni “imitand iubirea Sa de oameni”.

c) Daca prin implinirea virtutilor punem in lucrare si activam darurile primite in Sfintele Taine, prin rugaciunea orala, a mintii si a inimii – ca raspuns la chemarea lui Dumnezeu la comuniune si la ospatul in imparatia Sa si prin care il chemam, il laudam si ii multumim neincetat pentru toate – se realizeaza unirea constienta cu Iisus Hristos prezent, din punct de vedere, tainic-sacramental in inima noastra. Toate faptele bune si virtutile curatesc inima de patimi si pregatesc pe credinciosi pentru aratarea lui Iisus Hristos si prin ele avem o oarecare simtire a prezentei si impartasire de Iisus Hristos, care se afla ascuns in poruncile Sale. Cu toate ca in viata duhovniceasca rugaciunea vorbita si rugaciunea mintii sunt complementare si alternative, trecaandu-se mereu de la una la alta, totusi abia prin rugaciunea lui Iisus, numita si rugaciunea mintii si a inimii, mintea cautand cu infrigurare pe Domnul si rostind neincetat: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, coboara in inima, unde il “redescopera” si “regaseste” pe Iisus Hristos euharistic-sacramental. “Adevarata rugaciune inseamna redescoperirea si aratarea harului primit la Botez. A te ruga inseamna a trece din starea in care harul este prezent in inima tainic si neconstientizat, la nivelul deplinei perceperi interioare si al cunoasterii constiente, unde experimentam si simtim lucrarea Duhului direct si imediat”.

Prin pomenirea deasa a Numelui lui Iisus ne straduim sa adunam, deci, mintea in inima, unde se afla Iisus Hristos si “imparatia cerurilor care este inlauntrul nostru” (Lc. 17, 21). Prin “rugaciunea neincetata” mintea curata simte si experimenteaza prezenta lui Iisus Hristos Cel Inviat in inima si se realizeaza – dupa Sfantul Grigorie Palama – taina unirii noastre cu Dumnezeu, pentru ca fructul imediat al rugaciunii este dragostea, care ne uneste cu Dumnezeu. Desigur, unirea desavarsita cu Dumnezeu nu este propriu-zis rugaciunea si nici chiar dragostea ce se naste din rugaciunea curata, ci dragostea extaz, ca dar de sus, ca energie dumnezeiasca necreata si indumnezeitoare prin care participam real la viata de comuniune a Sfintei Treimi. “Dragostea este de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 7). Ea vine dupa multa nevointa si rugaciune si ni se daruieste din cand in cand, ca din ea sa castige forte noi cea de a doua si asa sa continue cresterea noastra, in dragoste si cunoastere. Desi pomenirea ori invocarea Numelui lui Iisus inseamna a-L face prezent, a-I da viata pomenindu-L, intrucat “Numele lui Dumnezeu contine energia divina care ofera prezenta lui Dumnezeu, incat se poate spune ca din punct de vedere practic, energetic, Numele lui Dumnezeu este Dumnezeu mai exact, puterea lui Dumnezeu, care este prezenta in el”, totusi nu rugaciunea lui Iisus este cea care-L salasluieste pe Iisus Hristos in noi, pentru ca El este salasluit deja, obiectiv-sacramental, in noi de la Botez si ultima impartasanie.

Prin rugaciunea mintii il cautam doar si-L redescoperim in inima pe Iisus Hristos sacramental si sporim neincetat in simtirea prezentei Lui dumnezeiesti. “Nici o clipa Sfintii Parinti n-au avut in vedere chemarea numelui lui Iisus ca substitut al Sfintelor Taine”, dar in acelasi timp nici n-au insistat numai pe impartasirea euharistica sacramentala, detasand-o de impartasirea duhovniceasca. Dimpotriva, in spiritualitatea ortodoxa filocalica athonita, fara sa se exclude viata liturgica, ca una ce isi are bazele in ea si se intretine prin ea, accentul se pune, insa, pe nevointele ascetice si rugaciunea mintii, singurele prin care se pune in lucrare, se constientizeaza, traieste si simte duhovniceste, prezenta euharistic-sacramentala a lui Iisus Hristos, unindu-se mistic cu El prin iubirea dumnezeiasca necreata. Totodata, Biserica Ortodoxa invata ca, pe langa impartasirea tainic-sacramentala si duhovniceasca cu Iisus Hristos, exista o impartasire eshatologica de Iisus Hristos in viata viitoare, pe care o anticipeaza impartasirea, in timpul de acum cu acelasi Iisus Hristos Care s-a intrupat, rastignit, inviat si Care iarasi va veni; impartasirea de Iisus Hristos si imparatia Sa in Euharistie este doar o “arvuna” a bunatatilor viitoare si anticipare a imparatiei veacului viitor, pe care o avem “deja” si “inca nu” deplin aici. De aceea ne rugam permanent “vina imparatia Ta” pentru a ne invrednici sa ne impartasim mai adevarat cu Tine in ziua cea neinserata a imparatiei Tale”. “In aceasta impartasire eterna se incheie iconomia mantuirii ca unire vesnica a oamenilor cu Dumnezeu in Iisus Hristos. Euharistia in viata de veci este ca o incoronare a Iconomiei dumnezeiesti, unirea desavarsita intre creatie si Hristos, in care “Dumnezeu va fi cu totul in toate” (I Cor. 15, 28)”.

5. Concluzii

Criza liturgica si euharistica de care se vorbeste tot mai des in ultimul timp, este intr-adevar profunda si reala. Fiindca, desi se savarssste neincetat de doua mii de ani aceeasi Sfanta Liturghie, ea nu mai este inteleasa si traita ca in epoca patristica. In Sfanta Liturghie are loc taina intalnirii si comuniunii noastre cu Iisus Hristos si intreolalta. Iisus Hristos insa este prezent, ni se descopera si comunica in ea in moduri diferite, care toate sunt inseparabile si complementare, dar prin toate ne folosim, ne zidim si ne impartasim de Iisus Hristos, bineinteles punctul culminant al Sfintei Liturghii constituindu-l impartasirea euharistica. Dar aceasta impartasire a fost inteleasa si practicata diferit, in decursul timpului, adesea fiind luata ca o entitate de sine, ca simplu mijloc si detasata de ansamblul Sfintei Liturghii, de Biserica chiar, de Imparatia lui Dumnezeu si de spiritualitatea ortodoxa. Cat timp Sfanta Liturghie se savarsea duminica, in “ziua Domnului”, s-a putut tine in echilibru cele doua porunci ale Mantuitorului, ce privesc cele doua aspecte ale Sfintei Euharistii, ca Taina si ca jertfa de lauda, multumire si cerere: “Luati mancati”, “Beti dintru acesta toti”, “Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea” (Lc. 22, 19); “Ori de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti pana cand voi veni” (I Cor. 11, 26); “Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, ramane intru Mine si Eu intru el” (Ioan 6, 56). Inmultindu-se insa numarul “zilelor liturgice si data fiind importanta exceptionala a momentului intalnirii si impartasirii cu Insusi Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, care cere o pregatire spirituala pe masura, credinciosii n-au mai putut sa se impartaseasca toti la fiecare Sfanta Liturghie.

Ritmul impartasirii fiind determinat de “curatirea inimii” si “vrednicia” fiecaruia si de permisiunea duhovnicului, singurul in masura sa verifice aceasta. Unicul lucru pe care l-a cerut intotdeauna Biserica a fost impartasirea “cu cugetul si cu inima curata”, fara sa impuna anumite termene obligatorii, ci doar niste praguri minimale, limita. In acelasi timp, toti cei ce nu se impartasesc la sfarsit, se folosesc si din participarea la Sfanta Liturghie, de prezenta si lucrarea lui Iisus Hristos in lacasul bisericesc, in Sfintele icoane, in Cuvantul Sau, in rugaciunile preotului, in cantarile credinciosilor, in miridele pentru vii si pentru morti si de insasi iradierea prezentei lui Iisus Hristos dupa prefacere, care sunt tot atatea intalniri si impartasiri de Iisus Hristos si sporiri in comuniunea cu El si intreolalta. De asemenea, impartasirea euharistic-sacramentala este si o premiere, o incununare a unor eforturi si nevointe ascetice prealabile precum si punctul de plecare al impartasirii duhovnicesti cu Iisus Hristos, prin ascultarea si implinirea Cuvantului Sau si a tuturor poruncilor Lui, precum si prin rugaciune multa, prin care se pune in lucrare darurile primite si constientizam prezenta lui Iisus Hristos in noi, unindu-ne cu El moral si mistic, nu doar sacramental.

Pentru ca Sfanta Liturghie sa-si poata atinge cu adevarat scopul ei, totodata si pentru depasirea crizei liturgice actuale, este nevoie deci de: a) de revenirea la practica veche a rostirii rugaciunilor preotului cu glas tare; b) intelegerea corecta de catre preoti si credinciosi a “misterului liturgic” in toate aspectele si laturile lui, prin studii, predici si cateheze; c) promovarea participarii active a tuturor credinciosilor la Sfintele Liturghii, prin aducerea darurilor, la cantarile liturgice si in final la impartasirea euharistica cu cugetul curat; d) adaugarea la aceasta a impartasirii duhovnicesti de Iisus Hristos in virtuti si rugaciune prin care constientizam si simtim prezenta lui Iisus Hristos in noi, sporind neincetat in comuniune cu El si intreolalta in Imparatia Sa cea Sfanta si Vesnica.

6. Incheiere

Asadar, acum, in incheiere vom sustine cu toata taria si convingerea ca Sfanta Euharistie nu este numai mijlocul unirii noastre cu Iisus Hristos, ci si scopul, telul si dovada deplinei uniri cu El. La aceasta deplina unire cu Iisus Hristos nu putem ajunge insa fara sa fim una in marturisirea credintei celei adevarate. Aceasta se vede destul de clar in savarsirea Sfintei Liturghii, in care inainte de a ne impartasi cu Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos, ne rugam pentru ajungerea la unitatea de credinta, zicand: “Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim. – Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”, dupa care urmeaza Simbolul Credintei. Nu putem lua parte la aceasta comuniune euharistica daca nu am ajuns mai intai la unitatea de credinta. Sirul de cereri inainte de impartasire se incheie cu cererea pentru realizarea unitatii de credinta: “Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh, cerand…”.

Comuniunea euharistica implica deci, unitatea sau comuniunea credintei intregi, convingerea ca in Sfanta Euharistie ne impartasim cu insusi Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul si credinta despre Biserica, ca unitate ontologica profunda a crestinilor cu Iisus Hristos si intreolalta in Iisus Hristos, datorita Sfantului Duh. Fara unitatea credintei realizata mai intai, nu poate avea loc comuniunea euharistica. Tendinta manifestata in ultima vreme de unele cercuri ecumeniste, ce recomanda comuniunea chiar si in lipsa unei unitati de credinta nu poate fi acceptata. Euharistia nu creeaza unitatea fara voia persoanelor, ci realizeaza aceasta, folosindu-se si de acordul liber al credinciosilor, manifestat in marturisirea aceleiasi credinte.

Unitatea in credinta pregateste pe credincios pentru comunitatea euharistica, iar aceasta intareste si sustine unitatea in credinta intre una si cealalta, este o legatura si un acord perfect caci, dupa marturia Sfantului Irineu “invatatura noastra este in acord cu Euharistia iar Euharistia la randul ei intareste invatatura”. Intercomuniunea ce se urmareste si se practica astazi intre diverse Biserici si comunitati ecleziale, altele decat Biserica Ortodoxa, este o comuniune euharistica lipsita de fundamentul credintei, o “comuniune mai mult formala, sentimentala, intercrestina” si intr-un cuvant, o “necomuniune”. Graba de a ajunge la unitatea euharistica, oricand si oriunde nu face decat sa minimalizeze valoarea Sfintei Euharistii. In schimb, Biserica Ortodoxa este numai pentru comuniunea euharistica reala obiectiva, care este precedata, fundamentata si statornicita pe comuniunea plenara in credinta, exprimata prin comuniunea deplina si desavarsita a iubirii. De aici exigenta si responsabilitatea Bisericii in istorie fata de ereziile care sau rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt in primul rand afirmatii ce priveste mantuirea omului, obiceiul lor este sa elibereze chipul original al lui Iisus Hristos, adevarul, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii sa pastreze invatatura corecta despre Domnul Hristos si prin urmare viata ca prezenta a lui Mantuitorului Iisus Hristos in Biserica.

Preluare dupa http://www.crestinortodox.ro

Lasati un raspuns