Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Arhiepiscopi şi Mitropoliţi de Tomis (sec. IV-VI)

După păstoria episcopului Bretanion scaunul bisericesc de la Tomis a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie autocefală. Aceasta înseamna că întâistătătorii ei depindeau din punct de vedere bisericesc direct de Patriarhia de la Constantinopol, iar nu indirect prin intermediul altui scaun mitropolitan. Era şi urmarea prestigiului pe care scaunul de la Tomis l-a dobândit în timpul păstoririi episcopului Bretanion.

ARHIEPISCOPI AUTOCEFALI DE TOMIS

Primii arhiepiscopi autocefali de Tomis se pare ca au fost chiar urmaşii direcţi ai Sfântului Bretanion: Terentius (Gherontius) şi Sfântul Theotim I. Primul dintre aceştia a participat în anul 381 la Sinodul al II-lea ecumenic care s-a ţinut în capitala Imperiului Roman, Constantinopol. Sinodul a condamnat învăţătura greşită a ereticilor pnevmatomahi care negau Dumnezeirea Sfantului Duh. Terentius (Gherontius) a semnat actele acestui Sinod fiind declarat de împăratul Teodosie I cel Mare normativ pentru credinţa ortodoxă. Ultimul ierarh tomitan din secolul al IV-lea, Sfântul Theotim I (390-407), era scit de neam, adică localnic geto-daco-roman. Cel mai probabil, Theotim a vieţuit o vreme într-una dintre mănăstirile provinciei de unde a fost ridicat pe scaunul episcopal datorită vieţuirii sale deosebite. Istoricii bizantini ne spun despre el, în acest sens, că era ,,bărbat crescut în filosofia [monahală]“, că purta plete, pe care şi le lăsase din momentul îmbratişării acestui fel de viaţă şi că avea un trai cumpătat: nu avea o oră fixă pentru masă, ci mânca şi bea numai atunci când ii era foame sau sete; ,,căci ca un filosof ce era – ne spune istoricul bisericesc Sozomen – s-a supus acestor necesităţi ale firii numai de nevoie şi nu din plăcere”. Theotim este, astfel, primul episcop de Tomis despre care ştim sigur că provenea din rândurile cinului monahal, cel mai probabil local. El era, de altfel şi scriitor ascetic, câteva fragmente din operele sale scurte păstrându-se până astăzi. Despre el documentele ne mai spun că a propovăduit credinţa creştină printre barbarii huni care atunci se aflau la Dunărea de Jos şi că dobândise de la Dumnezeu puterea de a face minuni. De altfel, pentru acest dar primit de la Dumnezeu hunii chiar îl numeau pe episcopul Theotim I ,,zeul romanilor”. În activitatea misionară întreprinsă printre hunii de la Dunarea de Jos, Theotim I a fost sprijinit şi de Sfântul Ioan Hrisostom, bun prieten al său. Prietenia celor doi a fost dovedită, de altfel, de episcopul tomitan în anul 403, când Sfântul Theotim I, aflat la Constantinopol, l-a apărat cu mult curaj pe Sfântul Ioan Hrisostom împotriva intrigilor ţesute de patriarhul Teofil al Alexandriei (385-412). Pentru evlavia şi viaţa sa curată, pentru zelul său misionar şi minunile pe care le-a săvârşit, episcopul Theotim I a fost cinstit ca Sfânt încă din vechime, ziua sa de praznuire fiind 20 aprilie.
De-a lungul secolului al V-lea la Tomis sunt cunoscuţi după nume nu mai puţin de cinci arhiepiscopi. Numele primului dintre ei, Timotei I, este legat mai ales de Sinodul al III-lea ecumenic [1] care s-a ţinut în orasul Efes în anul 431. Episcopul Timotei I a fost unul dintre ierarhii care au participat la acest Sinod semnând la sfârşit – al 170-lea semnatar – sentinţa de condamnare a ereziei nestoriene. Prin aceasta, Timotei I, asemenea înaintaşilor săi de la Tomis, s-a dovedit a fi apărator al credinţei ortodoxe. Tot lui, unul dintre catehumenii botezaţi de el, i-a închinat un monument pe care l-a ridicat la Tomis. Pe placa comemorativa a acestui monument era încrustată inscripţia: ,,Fericitului Timotei, din partea lui Dinias, foarte de curând luminat (botezat) Emmanuil”. Urmaşul în scaun al lui Timotei a fost Ioan I, bun teolog, care a luat parte activă la discuţiile teologice ale vremii. Despre el unul dintre contemporani, Marius Mercator († p. 451), afirma că era ,,unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul dintre ,,cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi eutihianismului” care, spre deosebire de alţii, n-a combătut o învăţătură teologică greşită pentru ca apoi să cadă el însuşi în alta opusă. El s-a menţinut totdeauna pe linia învăţăturii adevarate. Calitatea sa de bun teolog se vede şi din aceea că a combătut cu succes erezia lui Eutihie chiar înainte de condamnarea oficială a acesteia la Sinodul al IV-lea ecumenic. Episcopul Ioan I de Tomis a combătut toate aceste erezii şi în scris, în lucrări răspândite între contemporani în limba latină.
În anul 449 arhiepiscop al Tomisului era Alexandru (449-451). În acel an el a participat la un Sinod ţinut la Constantinopol în care a fost condamnat arhimandritul eretic Eutihie. Acesta era întemeietorul unei alte învăţături greşite potrivit căreia firea umană a Mântuitorului Hristos a fost înghiţită la întrupare de firea Sa Divina. Ca urmare Mântuitorul Iisus Hristos a fost – susţinea Eutihie doar Dumnezeu, iar nu şi Om. Prin învăţătura sa greşită, asemenea şi celorlalţi eretici, Eutihie anula opera mântuitoare a Mântuitorului Hristos. Eutihie şi învăţătura sa au fost condamnaţi la cel de-al IV-lea Sinod ecumenic care s-a ţinut în oraşul Calcedon în anul 451. Episcopul Alexandru al Tomisului, situat încă de la declanşarea disputei teologice pe poziţia ortodoxă nu a putut, însă, participa la acest Sinod din pricina deselor incursiuni ale hunilor în Scythia Minor, cărora el a trebuit să le facă faţă alături de credincioşii săi. Totuşi, după încheierea Sinodului, el a semnat hotărârile principale luate în cadrul Sinodului. Nu se cunoaşte cu exactitate data până la care episcopul Alexandru a cârmuit Eparhia Tomisului. Ea nu s-a putut întinde, însă, decât cel mult până în anul 458 când la Tomis este cunoscut un nou ierarh: Theotim al II-lea. Acestuia din urmă i s-a adresat, în anul 458, împăratul Leon I cel Mare (457-474) printr-o scrisoare, în care îi cerea părerea asupra hotărârilor Sinodului al IV-lea ecumenic şi a tulburărilor sângeroase produse în Egipt în urma acestui Sinod. Răspunzând scrisorii împăratului, Theotim al II-lea îşi face cunoscut punctul său de vedere asupra problemelor aduse în discuţie, afirmând – în problema disputei asupra dreptei credinte – că primeşte fără rezervă hotărârile Sinodului de la Calcedon.
Ultimul arhiepiscop autocefal cunoscut la Tomis a fost Petru (c. 470-496). Numele său este menţionat de Dionisie Exiguul în Prefaţa sa la traducerea în limba latină a Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei împotriva ereticului Nestorie. El a păstorit cel mult până în anul 498, când pe scaunul ierarhic de la Tomis este întâlnit mitropolitul Paternus.

MITROPOLIŢI DE TOMIS.

În jurul anului 480 împăratul Imperiului Bizantin* Zenon (474-491) a emis o lege prin care s-a întreprins o importantă reformă bisericească în Imperiu. Potrivit acestei legi fiecare cetate din Imperiu trebuia să-şi aibă propriul episcop care să se îngrijească de treburile sale bisericeşti. În privinţa provinciei Scythia, legea stipula următoarele: ,,…după ce am luat în considerare starea sfintelor biserici care se află sub autoritatea cetăţii Tomis, din provincia Scythia şi anume că nu este posibil ca aceste sfinte biserici, din cauza incursiunilor continui ale barbarilor sau copleşite de sărăcie, să fie astfel păstorite decât prin grija iubitorului de Dumnezeu, episcopul Tomisului, care este şi metropola neamului, hotărâm ca ele să facă excepţie de la această sacră lege şi să nu i se supună obligativităţii ei în niciun fel, ci să rămână în starea ei proprie”. Aşadar provincia Scythia Minor era exceptată de la această lege, ea rămânând în continuare să fie cârmuită în întregime de către ierarhul de la Tomis. Motivaţia acestei excepţii era, aşa după cum foarte clar rezulta din cuprinsul legii, sărăcia care domina bisericile provinciei, sărăcie cauzată în principal de incursiunile barbare. Domnia lui Zenon a fost urmată însă de domnia împăratului Anastasius (491-518). În timpul acestuia situaţia Scythiei Minor s-a schimbat radical. Redresarea finanţelor Imperiului de către acest împărat s-a resimtit imediat şi asupra situaţiei din provincie. Atât sub Anastasius, cât şi sub urmaşii săi, în Dobrogea au fost refăcute mai multe oraşe, iar situaţia economică a provinciei s-a redresat simţitor. Iată cum, la foarte scurt timp de la emiterea legii lui Zenon motivele care au determinat exceptarea provinciei Scythia de la aplicarea ei au dispărut. Acest fapt a permis ridicarea scaunului bisericesc de la Tomis la rangul de Mitropolie şi înfiinţarea în provincie a nu mai puţin de 14 scaune episcopale: Axiopolis (Cernavodă), Capidava, Carsium (Hârşova), Callatis (Mangalia), Constantiana (Capul Dolojman), Histria (Istria), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troesmis (Igliţa), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia), Halmyris (Dunavatul de Sus), Zaldapa (Abtaat Kalesi – astăzi în R. Bulgaria) şi Dionysopolis (Balcic – astăzi în R. Bulgaria). Toate aceste scaune ierarhice noi depindeau din punct de vedere ierarhic de Mitropolia Tomisului. Între ele cea mai importantă era Episcopia de la Axiopolis. Trebuie precizat şi faptul că un scaun ierarhic bisericesc a funcţionat şi la Sucidava-Moesica, astăzi localitatea Izvoarele (fosta Pârjoaia) din sud-vestul Dobrogei. Cetatea Sucidava-Moesica nu se afla între graniţele provinciei Scythiei Minor, aşa încât aici legea lui Zenon a putut fi aplicată încă de la început. Afirmaţia este întărită şi de descoperirile arheologice bisericeşti importante care au fost făcute la Sucidava.
Primul mitropolit al Tomisului a fost Paternus (498-520). El este cunoscut mai ales din neînţelegerile teologice pe care le-a avut cu monahii din eparhia sa. Aceştia din urmă, deoarece mitropolitul refuza să le accepte formula teologica ,,Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”, l-au acuzat la Constantinopol că este adept al ereziei nestoriene. Pentru a se dezvinovaţii Paternus a plecat şi el la Constantinopol. Aici el a luat parte în anul 520 la şedinta Sinodului care l-a ales pe patriarhul ecumenic Epifanie (520-535). El a semnat circulara prin care participanţii la Sinod anunţau alegerea noului patriarh, în calitate de ,,…episcop mitropolit al provinciei Scythia” (…episcopus provinciae Scythiae metropolitanus). Numele mitropolitului Paternus mai este pomenit şi într-o inscripţie gravată pe un disc de argint aurit care a aparţinut catedralei de la Tomis*.
Cel de-al doilea mitropolit al Tomisului cunoscut astăzi este Ioan II (c. 530-c.550). Numele său este pomenit în Epilogul unei lucrări florilegiu intitulată Collectio Palatina. Şirul mitropoliţilor tomitani din secolul al VI-lea este încheiat de Valentinian. Ca şi alţi înaintaşi ai săi, Valentinian a fost implicat în disputele teologice din timpul său. Este vorba de problema ,,celor trei capitole” – persoana şi opera episcopului Teodor de Mopsuestia (392-428), scrierile episcopului Teodoret de Cyr († 458) contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi a Sinodului al III-lea de la Efes şi scrisoarea episcopului Ibas al Edessei (435-437) împotriva Sfântului Chiril – pe care adepţii moderaţi ai ereticului Eutihie – cereau să fie condamnate în schimbul revenirii lor la Biserica Ortodoxă. Mitropolitul Valentinian al Tomisului a refuzat însă să subscrie edictului de condamnare a ,,Celor trei capitole” emis de împăratul Iustinian în anul 544. Tot în legatură cu această problemă teologică el a purtat corespondenţă şi cu papa Vigilius (537-555) al Romei, unul dintre principalii protagonişti ai acestei dispute. În cele din urmă, la Sinodul al V-lea ecumenic care s-a ţinut la Constantinopol în anul 553, cele trei capitole au fost condamnate. Mitropolitul Valentinian nu a participat la acest Sinod, însă numele său a fost pomenit de doua ori în cadrul şedinţelor.
Despre celelalte scaune episcopale înfiinţate în Scythia Minor avem foarte puţine informaţii documentare. Doar la Callatis este cunoscut dintr-o inscripţie numele episcopului Ştefan şi poate, după unii şi pe cel al unuia dintre urmaşii săi la conducerea Episcopiei locale, Petru. Ambii au păstorit în secolul al VI-lea. Existenţa unor episcopi creştini şi în restul cetăţilor scythane menţionate mai sus este dovedită şi de vestigiile arheologice importante descoperite între ruinele acestor cetăţi.
Secolele IV-VI reprezintă perioada de vârf a Eparhiei Tomisului. Este perioada în care pe scaunul tomitan sunt cunoscuţi nu mai puţin de patru Sfinţi Episcopi – Efrem, Tit, Bretanion şi Theotim I – primii doi martiri, ultimii fermi apărători ai credinţei creştine şi distinşi prin vieţuirea lor curată. Buni teologi, ierarhii tomitani au participat activ la disputele teologice din vremea lor situându-se în mod constant pe poziţia ortodoxă. Trei dintre ei – primul necunoscut astăzi, Terentius (Gherontius) şi Timotei I – au participat chiar la primele trei Sinoade ecumenice, un altul – Alexandru – deşi nu a participat la Sinodul al IV-lea ecumenic a semnat hotărârile acestuia, iar ultimul – Valentinian – a fost menţionat în cadrul şedintelor Sinodului al V-lea ecumenic de la Constantinopol. Nu în ultimul rând, buna lor pregătire teologică este afirmată plenar de Ioan I, ierarhul tomitan care a combatut în scrierile sale învăţăturile greşite ale lui Nestorie şi Eutihie, ultima dintre ele chiar înainte de condamnarea ei oficială la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451). Ortodoxia dobrogeană, în ciuda plasării geografice a provinciei – la granita de nord a Imperiului – nu a fost aşadar una izolată, ci integrată pe deplin celei universale, la apărarea şi afirmarea căreia şi-a adus în mod constant contribuţia.

[1] La acest Sinod a fost condamnată învaţătura greşită a lui Nestorie care susţinea că Iisus Hristos nu a fost şi Dumnezeu ci numai om şi ca atare, Maica Domnului nu trebuie considerată Născătoare de Dumnezeu, ci numai Născătoare de om sau cel mult de Hristos.
* Imperiul Roman de Răsărit

Lasati un raspuns