Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Bhutan – Tiger’s Nest, coroana regatului

După vreo două zile mai relaxate, ghidul ne-a dat trezirea la cântatul cocoşilor… astăzi aveam să traversăm o bună parte din Bhutan, înapoi de la Punakha până la Paro, la aeroport. Mâine, urma să vizităm cel mai important monument din Bhutan – Tiger’s Nesta… dar până atunci, urma un drum destul de lung pe autostrada trans-bhutaneză. Lung ca ore, nu şi în kilometri.
Pe drumul retur, ne oprim la binecuvântatele stopuri cu porumb copt (cu chili!) Pe drum, avem parte de primii nori, chiar negri, dar, din fericire, îi lăsăm în urmă în momentul în care ajungem din nou la Dochu La. Facem o pauză pentru câteva poze, nu se mai vede Himalaya, în schimb, monumentul celor 108 chortene este mângâiat de soare… nu pentru mult timp, dar, oricum, smulg câteva poze mai însorite… Şi, spre deosebire de ieri, nimeni nu mai are rău de înălţime. Aclimatizarea asta face minuni…

Din nou la drum… acum câteva zile, entuziasmul datorat pitorescului zonei era la cote maxime… acum se dormitează… Uneori, te obişnuieşti cu paradisul şi începe să ţi se pară normal. Pe drum, ne intersectăm şi cu actuala regină, tânără mireasă (are doar 19 ani), dar nu o putem vedea în viteza maşinii… Păcat. În schimb, luăm o pauză la un pod plin cu steaguri de rugăciune… trecerile peste cursuri de apa sunt sfinte pentru budişti şi toate podurile din Bhutan (ca şi din Tibet sau zonele de influenţă budistă din Nepal) sunt drapate cu aceste steaguri multicolore de rugăciune. Practic, dacă te apropii de ele, poţi vedea scrise diverse mantre în tibetană sau bhutaneza (în cazul nostru) şi, odată atârnate în zone “auspicioase” (munţi, ape, dar şi case), atunci când vântul le bate, aceste steaguri practic se roagă pentru tine… şi nu se poate ca, atunci când ne aşezam într-un astfel de loc, să nu apară şi vreun negustor de steaguri… de data asta un călugăr, cam cool, cu ochelari de soare, dar, orişicum, oferind garanţia unor steaguri cu adevărat auspicioase.

Mai departe, revenim în punctul de pornire, în Paro cu al sau dzong impunător şi downtown cu adevărat pitoresc. De data asta, punctul de atracţie îl reprezintă Muzeul Naţional al Bhutanului, adăpostit până mai acum vreo câteva săptămâni de un turn de apărare al dzongului… de ce până acum câteva săptămâni? Pentru că, între timp, un cutremur a lovit întreagă zonă (s-a resimţit din India până în Tibet) şi o parte din clădire a fost afectată. O parte din exponate au fost mutate rapid în altă clădire, la doi paşi de turn, aşa că am putut admira o colecţie masivă de măşti, dar şi numeroase poze cu ceilalţi regi din actuala dinastie… Bhutanul a avut parte de nişte regi destul de abili, reuşind să navigheze pe ape foarte tulburi şi într-un târziu să-şi salveze ţara de la ocupaţie – Tibetul şi Sikkimul au căzut sub ocupaţie chineză, respectiv indiană, iar Nepalul tocmai şi-a pierdut monarhia în favoarea unei Republici Socialiste. Deşi are locuitori mongoloizi şi foarte apropiaţi de tibetani, Bhutanul s-a aruncat parţial în braţele Indiei în anii în care străvechiul stat tibetan era înghiţit de Republica Populară, dar, în acelaşi timp, a reuşit să devină membru al ONU (cu doi ani înaintea României!), garantându-şi supravieţuirea…
Prin muzeu, descopăr o sarabandă de poze cu regi bhutanezi întâlnind prim-miniştri indieni, dar şi alte personalităţi… De asemenea, din poze, ne dăm seamă că monarhia bhutaneză nu a strălucit prin cine ştie ce bogăţii – în numeroase poze, primii doi regi sunt înfăţişaţi desculţi şi în haine nu tocmai regale.

După vizitarea muzeului, coborâm în oraş pentru a descoperi o micuţă cofetărie / bar la doi paşi de piaţa centrală. Dar, până la savurarea unui neaşteptat “chocolate cake”, descopăr un telefon internaţional într-o băcănie care joacă şi rol de bar undeva în spatele străzii principale. Şi cum compania de telefonie GSM a Bhutanului nu are acord de roaming cu nicio altă companie similară din lume, am folosit oportunitatea să dau un semn de viaţă pe acasă. Şi să mă conving că prin Bhutan, uneori, pe afară e vopsit gardul… dacă exteriorul clădirilor arată impecabil, prin băcănie colcăiau mii de gândaci.

Ultimele două nopţi din Bhutan urma să le petrecem în Hotel Olathang, undeva, evident, în afara oraşului. De fapt, hotelul Olathang este un clasic în viaţă. A fost construit în 1974 cu ocazia încoronării regelui Jigme Singye Wangchuck, tatăl actualului rege, cu scopul de a găzdui invitaţii speciali ai regelui – erau practic primii turişti care pătrundeau într-o ţară ermetic închisă. Între timp, au apărut mult mai multe hoteluri, dar Olathang s-a modernizat şi este, de fapt, un hotel foarte fain, dar rustic… am avut o cameră complet din lemn, dar cu baie şi alte facilităţi moderne, inclusiv televizor, de la care urma să aflu că dictatorul libian Gaddafi a fost prins de rebeli şi ucis fără prea multe formalităţi. Era încă devreme, dar mare lucru nu ai ce face în Bhutan după lăsarea serii… aşa că m-am culcat. A două zi urma să urcăm la Tiger’s Nest.

Ultima zi de Bhutan. Cartea de poveşti trebuia să se închidă la un moment dat, pentru că – nu-i aşa? – trăim într-o lume reală, nu în cartea de poveşti care este Bhutanul… mă rog, cel puţin pentru cineva care trece rapid şi superficial prin Regat, fugărit de preţul de 200 de dolari pe zi de vizitare. Din păcate, ultima zi de vizită este şi prima zi de nori negri şi ameninţători de când suntem aici, la picioarele Himalayei şi taman astăzi este ziua în care ar trebui să vizităm Tiger’s Nest, mănăstirea fondată de Guru Rinpoche.

Mănăstirea Taktshang, cum este denumită în bhutaneză, se află încastrată spectaculos în stâncă, undeva la vreo 900 de metri deasupra văii râului Paro. Legenda spune că a fost fondată de Guru Rinpoche, considerat părintele spiritual al Bhutanului pentru că a adus budismul prin aceste locuri din Tibet şi care a zburat până aici călăre pe o tigroaică zburătoare, de fapt, o manifestare a consoartei sale Yeshe Tsogyal, cu scopul de a înfrânge un demon care chinuia locuitorii din regiune. Deşi zborul legendar al lui Guru Rinpoche a avut loc cândva pe la anul 800, prima mânăstire nu a fost construită decât vreo 800 de ani mai târziu, pe la 1600, printre constructori aflându-se nişte khandrome (femei celeste, un soi de îngeri budişti) care au proptit mănăstirea de munte cu ajutorul părului lor şi au cărat (evident, tot în zbor) materialele de construcţie personal… În 1998, din păcate, mănăstirea a ars, fiind reconstruită după anul 2000 – mă rog, khandromele nu mai erau prin zonă, aşa că s-a recurs la construirea unui drum şi folosirea de cabluri nu la fel de sacrosancte că părul unui înger.

Drumul spre mânăstire şerpuieşte de-a lungul văii Paro… peste tot se construiesc staţiuni şi spa-uri de lux. Bhutanul pare foarte serios în a deveni o destinaţie de lux în Asia de Sud şi de a-şi prezerva cultură unică şi, mai ales, mediul înconjurător. Citeam undeva că Bhutanul doreşte să devină prima ţară din lume care foloseşte exclusiv autoturismele electrice şi există anumite zone unde traficul maşinilor este interzis pentru a evita poluarea (nu însă în zona intens locuită şi vizitată din jurul capitalei Thimphu). De altfel, pe lângă intensiva propagandă proecologistă, autorităţile se implică şi prin mijloace legislative – fumatul este de facto interzis pe tot teritoriul ţării, iar pungile de plastic şi PET-urile care au fost interzise până acum câţiva ani sunt descurajate.

Primul moment în care Tiger’s Nest îţi apare în ochi nu poate fi decât urmat de un “wow”. Parcă agăţată de o mână magică pe versantul abrupt al unui munte, pare de neatins. Evident că poate fi atinsă după o urcare destul de susţinută. Dar bhutanezii s-au gândit la un mijloc de uşurare a urcatului. Nu, nu au construit autostrăzi, nici telecabine, totul în Bhutan este tradiţional şi ecologic. Se poate urca o bună bucată din drum călăre pe nişte ponei ceva mai mari şi relativ solizi.

La întoarcere, pe drumul spre Paro, o altă mânăstire importantă – Kyichu Lakhang, una din cele mai vechi mânăstiri din Bhutan, fondată de un rege tibetan în anul 659 (pe vremea când văile Bhutanului erau pline de demoni şi oameni ignoranţi în ale religiei)… Din păcate, prevestirile norilor negri s-au împlinit şi ploaia a început să bată cu furie… parcă era o ploaie tropicală de vară ca formă de manifestare, deşi eram la munte într-o zonă nu tocmai tropicală. M-am strecurat ud ciuciulete pe sub zidurile mănăstirii, am făcut câteva poze şi am plecat mai departe spre Paro.

După deja clasicul prânz bhutanez, am decis să înfrunt din nou ploaia şi să mă duc până la cofetăria din Paro pentru un mic crâmpei de Europa… şi după ce comand un foret noire îmi cad ochii pe un ziar bhutanez în engleză. Ei bine, aici, într-un loc de care puţini români au auzit, ei bine, se scrie despre Romania… O să credeţi că e despre guvern, FMI sau Băsescu? Da’ de unde! Articolul scrie că în România este sărăcie şi unii au făcut bani serioşi prin Transilvania, producând şi comercializând nişte sicrie ieftine!!! Şi asta în condiţiile în care sunt foarte puţine incinerări (suntem totuşi în Bhutan!). Corect – dacă nu avem bani de coşciuge, de ce nu ne incineram morţii precum dacii? O întrebare legitimă dintr-un ziar din Bhutan.

A doua zi de dimineaţă urma să avem zborul cu celebrul Druk Air. Zborul – la prima oră, la crâncena oră 7 dimineaţa! Scularea pe la 5, mă uit pe cer, nu-mi dau seama dacă e nor sau nu. Starea vremii este critică pentru planul nostru de călătorie – aeroportul Paro nu dispune de mijloace de dirijare a circulaţiei în condiţii de ploaie, ceaţă, vizibilitatea redusă… E soare, zbori, nu e soare, nu zbori! Simplu ca în perioada de pionierat a aviaţiei civile! Şi după ce începe să se mai lumineze, descopăr că e nor… Dacă o să fie vremea ca ieri, p-aici rămânem. Mă rog, întoarcerea spre casă este după alte 48 de ore, dar mai aveam lucruri de văzut şi de cumpărat prin Kathmandu!

Controlul de paşapoarte şi de securitate este floare la ureche în Regatul Fericirii… avionul nostru ATR 42 este pe pista şi între timp îşi face apariţia din hangar şi Airbusul 321, mândria flotilei Druk Air! ATR-ul zboară spre Kathmandu, Airbusul, spre Delhi… încep speculaţiile – să vezi că ăsta mare pleacă şi noi rămânem de căruţă. Da’ de unde, difuzoarele ne confirmă că mai avem de aşteptat încă 30 de minute sau o ora… Din când în când ne uităm la cerul gri şi la dzongul care ne-a bucurat privirea la aterizare. La difuzoare se mai anunţa încă o oră de întârziere. Nu prea există roaming în Bhutan, în schimb internetul funcţionează… aşa că reluăm legătură cu lumea online.

Şi, dintr-odată, minune! Plafonul de nori se crapă şi, printr-o fereastră, apare un cer albastru splendid şi nişte piscuri pline cu nea… Azi-noapte a fost prima zăpada a sezonului pe vârfuri! Prompt, difuzoarele ne grăbesc spre aeroport… gaura din plafonul de nori este ca o “poartă stelara” care se poate închide la fel de brusc cum s-a deschis… Pozăm superba imagine din mers şi ne grăbim să ne înghesuim în avion. “Seat belts, please” şi decolăm în viteză. Decolarea este la fel de spectaculoasă că şi aterizarea. După un galop scurt pe cea mai lungă şosea dreaptă din Bhutan, pilotul urcă abrupt, sărind peste munţii care strâng valea Paro, urmată de o curbă strânsă la buza muntelui. Unii pasageri par cam albi la faţă, dar manevra este atât de frumoasă… Până la urmă, ATR-ul nostru ţâşneşte triumfător printre munţi, ajungând deasupra norilor şi a munţilor… mă uit în urmă… case albe, munţi verzi şi un tărâm unde PIB-ul contează mai puţin, mai importantă este fericirea… un tărâm unde aerul curat e mai important decât un Ferrari şi unde costumul oficial este straiul popular…

Şi de data asta am noroc, am prins loc în partea dreaptă a avionului, spre Himalaya… Noroc nu e că a picat aşa, am cerut la check-in…Cere şi vei primi. Nu am stat chiar la geam, ci lângă, dar ATR-ul este mic şi poţi vedea, iar spectacolul Himalayei este cu adevărat impresionant! De data asta, căpitanul este ceva mai vorbăreţ şi ne spune, din când în când, în dreptul cărui optmiar suntem… Iar orgasmul aparatelor de fotografiat este atins, evident, în dreptul Everestului… pe care aproape că-l atingem cu mâna… dacă nu am avea un geam între noi şi el.

Aterizăm pe deasupra autostrăzii nepaleze… sub noi, maşini, ricşe, vaci, biciclişti, oameni, sadhu, lume şi popor, hărmălaie şi haos… Bhutanul ne-a cam anesteziat… Dar ieşirea din aeroportul Kathmandu ne trezeşte la realitate. Cartea de poveşti s-a închis… şi îmi dau seama de asta după o mare reclamă Pepsi…

Preluare dupa http://travel.descopera.ro

Lasati un raspuns