Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Viaţa creştină nu e viaţă sportivă

Interviu cu pastorul Dorin Gherman din Hunedoara
Reporter: Bine te-am găsit, frate păstor Dorin Gherman.
Dorin Gherman: Bine aţi venit, mă bucur de vizita voastră.
Reporter: Aş dori să ne spui câteva cuvinte despre tine. Cine este Dorin Gherman?
Dorin Gherman: M-am născut în 1953 în Cinciş Hunedoara. Am copilărit şi am făcut şcoala în satul natal, apoi la Teliuc şi apoi la Hunedoara la liceul care acum se numeşte Iancu de Hunedoara. Am lucrat vreo 20 şi ceva de ani în diferite locuri, am avut meserii în domeniul mecanicii şi la 35 de ani m-am întors la Dumnezeu. La un an după aceea am început studiile la Facultatea de Teologie a Institutului Biblic Baptist de la Oradea, care acum este Universitatea Emanuel şi am ajuns apoi păstor. Mai am şi alte domenii de lucrare despre care voi vorbi la timpul potrivit. Un lucru important este că m-am căsătorit în 1993 cu Lili, avem doi copii, Cristina care are 16 ani şi Elena care are 14 ani şi prin harul lui Dumnezeu, facem lucrarea Lui cu toţii.

Reporter: Ne-ai spus că în prima parte a vieţii tale ai trăit departe de Dumnezeu. Ce te-a determinat să te întorci la El?

Dorin Gherman: Totul a început cu o vizită pe care am primit-o, într-o seară de Crăciun, din partea unui grup de tineri de la diferite biserici din zonă, de la Teliuc, din Hunedoara care au venit cu colinda la mine. M-au impresionat prin atitudine, prin ţinută, prin conduită. Am avut impresia unui grup de tineri deosebit de bine educat, oameni de bun simţ, m-au impresionat şi ca atare am acceptat invitaţia lor de a le întoarce vizita. Aşa am ajuns pentru prima dată, în primăvara lui 1983 la biserica Maranata din Hunedoara. A fost pentru prima dată când am călcat într-o biserică evanghelică şi acolo era o întâlnire de tineret. Am rămas cu aceeaşi impresie despre tineretul creştin care mi-au făcut-o şi cei care m-au vizitat acasă. Mai mult decât atât, am rămas şi cu impresia unei manifestări artistice deosebite, mi s-a părut un spectacol, aşa am perceput eu atunci evenimentul respectiv ca pe un spectacol foarte reuşit şi datorită acestor bune impresii, m-am adresat eu lor de data asta, cu rugămintea să mă mai invite când mai au ocazii asemănătoare. Nu după multă vreme m-au invitat din nou, trebuia să vină cineva din Statele Unite, un fost mare violonist de concert. Am fost foarte curios să întâlnesc o asemenea persoană, aşa că am acceptat invitaţia fără să stau pe gânduri şi când am ajuns acolo am fost zguduit de mărturia acelui om care, într-adevăr, a fost una din personalităţile scenei mondiale care a cântat inclusiv la Casa Albă pentru preşedintele Kennedy şi care a mărturisit o întâmplare din viaţa lui referitoare la soţia lui care s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă. Dumnezeu a lucrat în aşa fel încât această femeie a fost vindecată în mod supranatural. Din momentul acela, omul nostru cu vioara a început un alt fel de viaţă şi şi-a pus vioara în slujba lui Dumnezeu. Atunci am fost pentru prima dată faţă în faţă cu Dumnezeu şi am început să-mi pun întrebări, să-mi fac probleme, ţin minte că m-am gândit ceva de genul că dacă Dumnezeu există şi face asemenea lucruri, atunci eu trebuie să văd ce fac cu viaţa mea. Am decis să urmez pe Domnul Isus Cristos pentru că omul despre care vorbesc nu s-a limitat la mărturia aceasta cu privire la soţia lui, ci a avut şi o predică evanghelistică de o mare forţă şi m-a convins că trebuie să mă împac cu Dumnezeu. Dar omul uită experienţele cu Dumnezeu foarte repede. La fel s-a întâmplat şi cu mine, după un timp, impresia aceea puternică de la început s-a atenuat şi au mai trecut încă 5 ani până când m-am hotărât definitiv să vin la Dumnezeu şi asta mai mult datorită faptului că viaţa mea se îndrepta către nicăieri, vedeam că nu reuşesc să fac nimic din ce îmi propuneam, din ceea ce doream pentru  mine. Au fost 5 ani fără niciun fel de realizare (nici măcar o treaptă de salarizare n-am reuşit să obţin în aceşti 5 ani) şi atunci, pe fondul unor întâlniri din timpul verii cu o parte din tinerii pe care-i cunoşteam de la biserică, m-am hotărât să  mă duc din nou la biserică şi de data aceasta hotărârea a fost fermă şi definitivă. Asta s-a întâmplat în 1988, apoi în 23 aprilie 1989, L-am mărturisit pe Domnul în apa botezului care a avut loc la biserica Sfânta Treime din Deva. Eu am rămas ca membru la biserica din Teliuc, din satul vecin.

Reporter: Care a fost reacţia familiei, a prietenilor, cum au primit ei vestea convertirii tale?

Dorin Gherman: În ce priveşte familia, cred că termenul cel mai potrivit este că au respectat decizia mea, nu neapărat le-a făcut o mare plăcere faptul că eu am ales o cale care pentru ei era străină, era ceva inedit, ceva nou, ceva ciudat, poate. În ce-i priveşte pe prietenii mei, unii dintre ei au fost şocaţi… într-o primă fază convertirea mea a afectat relaţiile care le aveam cu diferiţi oameni, cu unii din cei care-mi erau chiar apropiaţi ca prieteni. Nu eu am dorit ca efectul să fie de felul acesta (deranjant pentru ei), eu am dorit să-mi păstrez mai departe prietenii şi nu am dorit să rup relaţiile, pentru că atunci când te converteşti trebuie să o rupi cu lumea, nu cu oamenii. În final, încetul cu încetul, relaţiile s-au restabilit, pentru că au observat şi ei că n-am ales o cale a fanatismului, a absurdului, au observat că ceea ce făceam era diferit, dar nu era neapărat deranjant din punctul lor de vedere sau chiar negativ.

R.: Ai spus că ai primit botezul în primăvara anului 1989, dacă am înţeles bine. Asta a fost înainte de Revoluţie.

D.G.: Da

R.: Ai întâmpinat probleme în societate, la serviciu, în afară de familie şi prieteni? Cum era văzut un creştin neoprotestant pe vremea aceea în societatea românească?

D.G.: Bineînţeles. În momentul în care iei o decizie fermă pentru Dumnezeu, nu se poate să nu ai probleme cu lumea şi am avut şi eu. Vestea convertirii mele a deranjat foarte tare pe cei din comitetul de partid de la locul de muncă unde lucram. Exact în perioada când eu începeam să merg la biserică şi mă hotăram tot mai ferm să urmez calea asta, ei voiau să mă facă membru de partid. Au fost şocaţi când au auzit ce hotărâre am luat şi am primit chiar câteva avertismente foarte serioase. Mi s-au făcut reproşuri, mi s-a spus la un moment dat că-mi fac familia de ruşine (tatăl meu lucra în aceeaşi secţie şi el) dar, aşa cum şi relaţiile cu prietenii până la urmă s-au întors pe un făgaş normal şi relaţia cu cei care aveau o anumită pondere ierarhică la locul de muncă s-a remediat în timp.

R.: Cum s-a schimbat viaţa ta după întoarcerea la Dumnezeu? Care este diferenţa dintre viaţa trăită cu Dumnezeu şi cea dinainte să-l cunoşti pe Dumnezeu?

D.G.: Orice creştin înţelege lucrurile astea. Orice creştin ştie ce înseamnă să trăieşti cu Dumnezeu şi ce înseamnă să trăieşti fără Dumnezeu. Cu atât mai mult atunci când vii – cum se spune – din lume, înţelegi diferenţa mai bine. Cei care cresc în biserică sunt scutiţi de multe din lucrurile lumii care nu ispitesc la fel de tare ca pe unii care au crescut departe de Dumnezeu şi care şi-au petrecut toată viaţa lor în lume. Ceea ce trebuie să subliniem aici e faptul că viaţa creştină nu e viaţă sportivă. Nu ne întoarcem la Dumnezeu doar ca să renunţăm la fumat şi la băutură. Un creştin trebuie să trăiască cu Dumnezeu şi asta s-a întâmplat cu mine. Efectiv, mi-am încredinţat viaţa în mâna lui Dumnezeu pentru ca El să mă conducă. Înainte mă conduceam singur şi după convertire I-am spus Domnului: „Doamne, acum condu-mă Tu! Acum hotărăşte Tu, în locul meu, ce anume trebuie să fac eu!” Şi, bineînţeles că nu e foarte uşor pentru cineva fără experienţă să înţeleagă bine voia lui Dumnezeu, să afle călăuzirea Duhului Sfânt. Dar dacă eşti devotat, dacă eşti cu totul încredinţat în mâna lui Dumnezeu, El te ajută. Dorinţa mea asta a fost: ca de acum încolo să merg cu Dumnezeu, să nu mai umblu singur şi cred că cel mai important lucru care s-a întâmplat după ce m-am întors la Dumnezeu a fost acesta, că nu  m-am mai condus singur şi am căutat întotdeauna călăuzirea Duhului Sfânt pentru viaţa mea. Un om care Îl are pe Cristos este capabil să întoarcă şi obrazul stâng, este capabil să cedeze şi cămaşa, este capabil să meargă o milă în plus, el nu se mai gândeşte la ziua de mâine şi înainte de a judeca pe alţii se judecă pe sine. Toate lucrurile acestea pe care Domnul Isus le spune în predicile Lui devin realitate pentru omul care este ucenic al Domnului Isus Cristos.

R.: Povesteşte-ne câteva din experienţele tale cu Dumnezeu.

D.G.: Viaţa creştinului este o continuă experienţă cu Dumnezeu. Nimic din ce trăieşte creştinul nu poate fi separat de sintagma asta: experienţă cu Dumnezeu. Sunt, totuşi, anumite lucruri în care mâna lui Dumnezeu se vede mai clar şi, acuma de ce să n-o recunoaştem, avem de multe ori derapaje, avem în anumite situaţii, momente sau trăiri în care luăm viaţa pe cont propriu şi eu cred că e foarte interesant ce se întâmplă cu creştinul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu şi când realizează lucrul acesta. Realizează că, de fapt, ceea ce trăieşte el nu este viaţă creştină.  Şi când spun viaţă creştină subliniez încă odată aspectul acesta: ea nu trebuie confundată cu viaţa sportivă. Bineînţeles că experienţe cu Dumnezeu au fost multe, începând cu felul cum am ajuns să fiu parte în lucrarea lui Dumnezeu, apoi continuând cu modul miraculos în care Dumnezeu a rezolvat unele probleme ale mele şi ale familiei, mă refer la probleme chiar materiale, de ce nu? Sunt multiple modurile în care Dumnezeu a lucrat în viaţa mea, mi-e foarte greu să selectez şi să reproduc câteva dintre ele.

R.:  Ai fost chemat să fii o voce care-L vesteşte pe Dumnezeu. Împărtăşeşte-ne câte ceva din lucrarea pe care o faci.

D.G.: După ce am absolvit cu diplomă de licenţă Institutul Biblic Emanuel Oradea am lucrat încă un an în atelierul în care lucrasem până atunci, după care un fost coleg de şcoală, care era deja păstor, m-a rugat să vin să-l ajut în lucrarea pe care o avea în câteva sate din jurul Haţegului. Fratele Florin Doboş, cred că este bine să îl numim, m-a chemat în lucrarea pentru bisericile de ţară. El mai avea biserica de la Simeria în păstorire. Am început să lucrez împreună cu el, în cercul lui pastoral. Mergeam în bisericile de la Ciopeia, Bărăşti, Bucium şi Măceu apoi în anul 2002 am fost ordinat ca păstor al bisericii din Ciopeia şi păstoresc în continuare biserica asta. Biserica a fost iniţial o biserică de persoane în vârstă şi era totuşi o biserică tânără în sensul că era recent întemeiată şi era o lucrare destul de grea. Aveam de a face cu oameni care au trăit până la o vârstă înaintată în lume şi care s-au întors la Dumnezeu pe sfârşitul vieţii lor şi nu e tocmai uşor să lucrezi cu categoria asta de persoane. Sunt oameni care în societate nu prea mai au multe de spus dar ale căror defecte se văd lesne. Începând cu anul 2001, pe atunci nu eram încă păstor titular al bisericii, au început să se apropie de biserică în urma unor lucrări evanghelistice pe care le-am derulat, romii din sat. Localitatea Ciopeia e alcătuită din români şi din romi. Lucrarea aceasta în rândul romilor a avut nişte aspecte deosebit de interesante, în sensul că oamenii ăştia s-au întors la Dumnezeu în număr mare. Dacă biserica, la început, avea 26 de membri, acuma are peste 50 şi majoritatea nu mai sunt români în vârstă ci romi de toate vârstele, tineri şi bătrâni şi se poate face acolo o lucrare deosebită, o lucrare care are şi aspecte specifice, mă refer la faptul că e o lucrare transculturală. Trebuie să abordezi o cultură diferită şi nu e un lucru uşor atunci când nu ai experienţă de felul acesta, când eşti pus în faţa sarcinii pe care o ai de îndeplinit dintr-odată. Am avut şi eu probleme la început până când le-am înţeles bine felul de gândire şi obiceiurile şi bineînţeles că mai sunt încă lucruri de rezolvat în comunitatea asta. Mă refer aici la cei care frecventează biserica şi pot să spun acum cu bucurie că majoritatea sătenilor de etnie romă frecventează biserica şi chiar sunt membri. În afară de lucrarea pastorală, sunt implicat şi în alte lucrări şi cred că cea mai importantă lucrare dintre toate pe care le fac este lucrarea din Penitenciar. Este vorba de programe educaţionale derulate în Penitenciarul de la Bârcea Mare sub egida Fundaţiei „Stânca Veacurilor”. De mult m-a interesat lucrarea de evanghelizare în Penitenciar, misiunea în Penitenciar şi prin anii 90 am intrat acolo de câteva ori împreună cu un grup de la Alba Iulia. Începând cu anul 2004 am început să facem o lucrare sistematică, organizată, prima dată cu un grup întocmit spontan, un grup din Hunedoara în special, dar şi din împrejurimi. Aş aminti aici pe sora Mărioara Mărcoi care a avut iniţiativa acestei lucrări şi ea a fost intermediarul între grupul nostru şi conducerea Penitenciarului şi cea care a obţinut până la urmă dreptul de intrare în Penitenciar, aprobarea respectivă. În anul 2005 am fost solicitaţi de Fundaţia „Stânca Veacurilor” să ne alăturăm lor şi am făcut lucrul acesta pentru că ei aveau acreditare guvernamentală pentru genul ăsta de lucrări şi acum lucrurile au început să se clarifice: ceea ce facem noi acolo sunt programe educaţionale pe suport biblic. Dificultatea lucrării stă în faptul că trebuie să realizăm nişte programe care să facă faţă mai multor cerinţe.  Pe de o parte sunt cerinţele celor care se află în Penitenciar şi care, de multe ori, nici ei nu înţeleg prea bine ce doresc şi ce vor, ei vin să exploreze şi trebuie să fim foarte atenţi ce le oferim, ce le arătăm, ce le punem în faţă. Dar mai există şi o altă cerinţă şi anume a celor care administrează Penitenciarul, care conduc locul acela. Trebuie să lucrăm în aşa fel încât să răspundem acestor cerinţe omeneşti, atât ale celor din conducerea Penitenciarului cât şi ale persoanelor aflate în detenţie, dar în acelaşi timp trebuie să ţinem seama de faptul că suntem creştini şi nu putem să spunem orice oamenilor cu care vorbim acolo. Nu ne deranjează să facem programe educaţionale, nu ne deranjează să discutăm despre orice, dar suportul ideologic al tratării subiectelor de către noi este Scriptura. Lucrul acesta îl declarăm de fiecare dată în prezentarea programelor pe care le propunem, pentru că dorim să se ştie, de la bun. În rest, a fost o experienţă deosebit de interesantă pentru mine, să constat că se poate vorbi despre educaţie cetăţenească, despre educaţie familială, despre educaţie religioasă, se pot trata probleme emoţionale, probleme de relaţii, probleme de orice fel cu care populaţia penitenciară se confruntă, toate astea în lumina Scripturii. Să vorbeşti despre patrie şi patriotism, de exemplu, dar în termenii Scripturii şi să faci şi evanghelizare, în acelaşi timp. Este un lucru deosebit de interesant, un lucru care provoacă. Această categorie de persoane cu care lucrăm acolo e o categorie specială şi avem de a face inclusiv cu oameni de la care te poţi aştepta la orice. Trebuie să fim foarte atenţi cum desfăşurăm lucrarea acolo, să fim foarte atenţi ce spunem, să ne controlăm perfect pe noi înşine, să ţinem în acelaşi timp situaţia sub control la faţa locului. La început a fost destul de dificil. Acum avem ceva experienţă în lucrarea aceasta şi n-aş putea să spun că nu mai există probleme, dar după ce ai petrecut câţiva ani în lucrarea asta deja poţi să o abordezi mai în cunoştinţă de cauză decât la început. Bineînţeles că nici acum nu ne putem permite să fim relaxaţi în sensul negativ al cuvântului. Nu ne putem permite să mergem nepregătiţi, nu ne putem permite să lucrăm superficial. Tot ce facem trebuie să fie la nivel profesional. Avem relaţii cu Sistemul Penitenciar, cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cunoaştem pretenţiile acestor foruri, ei vor o ofertă socială din partea noastră şi noi trebuie să fim capabili să le-o oferim. Dar, bineînţeles că această ofertă socială trebuie să fie venită din partea unor creştini, din partea unor oameni credincioşi. Câte ceva despre echipa cu care lucrez: tot timpul am avut 20-25 de colaboratori, unii dintre ei au fost alături de mine încă de la început, pe alţii i-am pierdut pe drum între timp. Sunt foarte satisfăcut şi sunt fericit că pot să colaborez cu astfel de oameni. Sunt fraţi de-ai noştri, credincioşi din biserici din Hunedoara, biserici din Călan, Simeria, din Ţara Haţegului. Avem de asemenea sprijinul tuturor bisericilor din Comunitatea Bisericilor Baptiste de Hunedoara. Fundaţia „Stânca Veacurilor”, de la bun început, a abordat comitetul Comunităţii Bisericilor Baptiste Hunedoara pentru că această Fundaţie are simţul responsabilităţii şi respectă tot ce înseamnă autoritate, tot ce înseamnă bună rânduială şi a vrut să pună în temă bisericile din zonă în ceea ce priveşte lucrarea pe care o desfăşoară pe meleagurile acestea. Mă bucur de sprijinul Comunităţii Bisericilor Baptiste Hunedoara, dar există şi biserici din alte denominaţiuni care sprijină această lucrare în mai multe feluri. E o lucrare complexă, o lucrare deosebită care apoi a fost extinsă şi în şcoli, mă refer la programele de prevenire a delicvenţei juvenile care pornesc de la experienţa câştigată în Penitenciar şi folosesc această experienţă în favoarea copiilor, a adolescenţilor, a tinerilor din şcolile municipiului Hunedoara. Lucrarea constă în prelegeri şi prezentări de materiale audio-video în cadrul orelor de dirigenţie. Categoria de populaţie şcolară este aceea a elevilor de gimnaziu şi a elevilor de liceu. Am fost deja în 11 şcoli din Hunedoara şi împrejurimi cu lucrarea asta. La fiecare clasă avem 3-4 până la 6 întâlniri. Avem şi aici experienţe deosebit de îmbucurătoare. Avem şi altele mai puţin îmbucurătoare pentru că lucrarea, de fiecare dată, întâmpină şi obstacole. Până acum Dumnezeu a fost cu noi şi ne-a ajutat ca să trecem peste aceste obstacole. Lucrarea în şcoli se duce tot pe concepţia creştină despre lume şi viaţă. Vorbim copiilor despre diferitele probleme legate de acest fenomen al comportamentului antisocial şi îl analizăm prin prisma concepţiei creştine despre lume şi viaţă. Nu putem să mergem la şcoală cu Biblia sub braţ şi nu putem să facem acolo prozelitism pentru anumită denominaţiune, dar putem, păstrând regulile instituţiei şcolare, să vorbim copiilor într-un mod mai deosebit despre probleme cu care ei se confruntă şi…

R.: Să le oferiţi o alternativă?

D.G.: Da, suntem în măsură să le oferim o alternativă în ce priveşte problematica lor. De exemplu putem să le vorbim despre aspectele economice ale vieţii într-un spirit creştin, să vorbim despre bogăţie şi sărăcie din punctul de vedere al Scripturilor, să vorbim despre probleme de familie, probleme de educaţie din acelaşi punct de vedere al Scripturilor. Au fost programe care, luate în sumă, putem să spunem că au avut un succes deosebit. Şi sperăm să mergem mai departe cu ele, dar în acelaşi timp trebuie să recunosc că e necesară o permanentă înnoire, trebuie să găsim mereu idei, pentru că nu putem să ne repetăm, nu putem să venim cu aceleaşi lucruri odată, de două ori, de trei ori la aceeaşi clasă, trebuie să ne împrospătăm modul de a duce la sfârşit această lucrare.
În afară de aceste două aspecte ale lucrării la care iau parte, mai e şi aceea care mie îmi place într-un mod deosebit şi anume lucrarea la catedră. Predau la un Colegiu biblic în Deva şi îmi face o deosebită plăcere.

R.: Referitor la aspectul acesta: a preda. Ce reprezintă pentru tine? E o pasiune sau e o vocaţie?

D.G.: Cred că e şi una şi alta şi cine se angajează într-o lucrare cu oamenii trebuie să aibă şi vocaţie şi trebuie să aibă şi pasiune pentru ceea ce face. Şi eu cred că Cine îţi dă vocaţia pentru o anumită lucrare îţi dă şi pasiunea ca să o faci. Pentru mine, a comunica altora lucrurile care prin harul lui Dumnezeu am reuşit să le învăţ este un lucru deosebit. Consider că este şi în avantajul meu personal pentru că atunci când citim sau ne sunt explicate anumite lucruri, le uităm. Dacă la un moment dat ajungem să practicăm lucrurile respective, începem să le înţelegem, dar putem spune că am învăţat cu adevărat anumite lucruri numai atunci când începem să învăţăm pe alţii lucrurile respective. Pentru mine a preda este un prilej de a învăţa.

R.: Din punctul de vedere al păstorului, care crezi că sunt câteva din problemele cu care se confruntă creştinii de astăzi?

D.G.: Cred că una dintre problemele Bisericii de astăzi este aceea a raportului ei cu societatea în mijlocul căreia trăieşte şi aici în ce mă priveşte, consider că biserica trebuie să-şi îndeplinească rolul ei misionar, Biserica trebuie să facă ucenici dar, în acelaşi timp, Biserica are un rol social şi sub alt aspect, în sensul că trebuie să-şi exemplifice mărturia prin acţiuni care să fie folositoare societăţii. Asta o spun din punctul de vedere al unui păstor care, întâmplător sau nu, este prins şi într-o lucrare prin care societatea este abordată, inclusiv în compartimentul ei instituţional. Deci, prin ce facem noi sub egida Fundaţiei „Stânca Veacurilor”, abordăm de fapt instituţii ale Statului. O altă problemă este internă, a Bisericii. Şi anume aceea a echilibrului, a stabilirii unui raport corect între formă şi fond. Aici trebuie să enumăr câteva principii: Biserica creştină constă în anumite lucruri care sunt eterne. Lucrurile care sunt eterne sunt, de exemplu, relaţiile: dragostea nu va pieri niciodată. Din punctul acesta de vedere nu se face nici o schimbare. Apoi, Biserica înseamnă şi anumite lucruri care sunt valabile atâta timp cât există lumea asta. Care sunt valabile până la sfârşitul veacului şi ne referim aici, de exemplu, la structuri. Biserica va trebui să aibă mereu comitet, să aibă mereu prezbiteri, păstori, diaconi, să aibă o anumită organizare. Aici din nou vorbim despre lucruri care nu se pot schimba. Ele sunt stabilite prin Biblie. Dar există şi lucruri care trebuie schimbate din timp în timp şi mă refer aici la lucrurile de formă. Eh, necazul în unele dintre bisericile noastre este că, în timp ce unii vor să schimbe totul, alţii nu vor să schimbe nimic. Trebuie înţeles, odată pentru totdeauna, că nimeni nu are secretul funcţionării perfecte a Bisericii. Nimeni nu poate să îşi aroge dreptul de exclusivitate în ce priveşte organizarea şi conducerea serviciilor Bisericii. În privinţa asta, bineînţeles că lucrurile trebuiesc discutate, fiecare trebuie să înţeleagă ceea ce n-a înţeles, fiecare trebuie să fie dispus să poarte dialogul.

R.: Ne referim aici la funcţionarea internă a Bisericii sau la diferenţele dintre denominaţii?

D.G.: Ne referim la ce se întâmplă în cadrul fiecărei biserici. În ce priveşte diferenţele denominaţionale, astea sunt o problemă care, cel puţin deocamdată, nu consider că am autoritatea să vorbesc despre ele, pentru că există o mişcare ecumenică de foarte multă vreme şi care încă a rămas la stadiul dialogului. Încă nu a reuşit să facă nici un pas înainte, practic, decât că a reuşit să aducă la aceeaşi masă pe reprezentanţii diferitelor confesiuni.

R.: Poţi să ne spui dacă crezi că există soluţii pentru problemele de genul acesta?

D.G.: Bineînţeles. Problematica asta nu este fără rezolvare. Şi rezolvarea este Cristos, ca pentru orice problemă a Bisericii, de altfel. Necazul constă în faptul că suntem oameni şi nu ne lăsăm întotdeauna dominaţi de Cristos, nu depindem întru totul de Cristos. Dacă depindem întru totul de Cristos, atunci reuşim să-i iubim pe semenii noştri, reuşim să facem totul în Biserică pentru proslăvirea lui Dumnezeu, pe de o parte şi pentru zidirea fraţilor şi surorilor, pe de altă parte. Problema este, însă, că trebuie să-i iubim pe oameni şi apostolul Pavel, între două capitole în care vorbeşte despre darurile Duhului Sfânt,  introduce acel capitol 13 din Epistola întâi către Corinteni în care vorbeşte despre dragoste. El prin asta ne arată că dragostea este soluţionarea oricărei probleme care presupune contradicţii. Cred că asta este soluţia pentru problemele din interiorul Bisericii ca şi pentru problemele de abordare a societăţii. Dacă îi vom iubi pe oamenii din jurul nostru, vom ştii cum să interacţionăm cu ei şi cum să-i abordăm şi vom ştii să ne facem datoria faţă de ei.

R.: Spune-ne câteva cuvinte despre aşteptările pe care le ai de la viitor, câteva planuri.

D.G.: În plan personal, preocuparea mea este să reuşesc o cât mai bună îndeplinire a misiunii pe care am, doresc să mă perfecţionez profesional, doresc ca lucrarea pe care o fac să fie făcută cu profesionalism, să nu rămână la stadiul unui lucru de diletant. Este clar că nici societatea nu mai acceptă oferte care sunt mostre de diletantism. În ceea ce priveşte lucrarea mea pastorală, doresc ca problemele bisericii mele, care sunt specifice, să-şi găsească o rezolvare cât mai corectă şi pentru asta mă pregătesc, pentru asta citesc, pentru asta observ, fac studii personale, cercetări personale, pentru ca, în final, să dovedesc că Dumnezeu poate menţine în existenţă o biserică mixtă, ca şi alcătuire etnică, o biserică biculturală. Cam astea sunt preocupările mele şi cam la asta mă gândesc atunci când vine vorba de aşteptări de viitor.

R.: Poate cu altă ocazie am putea să vorbim mai multe despre specificul lucrării cu romii şi, poate chiar despre relaţia Biserică-Stat. Deocamdată, un gând final pentru cititorii noştri, un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu.

D.G.: Doresc ca aceia care nu s-au împăcat încă cu Dumnezeu să vină cât mai grabnic la Cristos, pentru că El aşteaptă oameni trudiţi, oameni împovăraţi. El aşteaptă pe păcătoşi şi El a venit în lumea noastră ca să caute şi să mântuiască pe cei păcătoşi. În ce-i priveşte pe fraţii noştri, doresc ca Dumnezeu să le dăruiască maturitatea necesară şi Dumnezeu să lucreze în aşa fel încât să le fie cât mai clară fiecăruia dintre ei chemarea lor şi misiunea lor, pentru ca apoi să poată să abordeze lucrarea cu toată responsabilitatea şi să facă lucrarea în aşa fel încât Dumnezeu să fie mulţumit şi oamenii să fie mântuiţi.

R.: Spune-ne un pic despre viaţa sportivă de care ai pomenit de vreo două ori.

D.G.: M-am referit la faptul că sportivii nu beau şi nu fumează. Dar nu înseamnă că toţi sportivii ăştia care nu beau şi nu fumează sunt creştini. Viaţa creştină înseamnă mai mult decât atât. Astea sunt doar două dintre lucrurile care trebuie avute în vedere, dar esenţiale nu sunt acestea. Esenţiale sunt renunţările, esenţială este jertfa, esenţial este devotamentul pentru Dumnezeu, esenţialul este să te abandonezi în braţul Domnului Isus Cristos. Lucrul acesta este greu de realizat pentru aceia care au un eu foarte pronunţat, un eu foarte activ şi foarte revendicativ.

R.: Mulţumim pentru gândurile împărtăşite, mulţumim pentru timpul acordat şi să sperăm că ne vedem cât mai curând ca să vorbim mai multe despre temele abordate. Fii binecuvântat!

D.G.: Şi eu vă mulţumesc pentru că m-aţi avut în vedere şi m-aţi abordat şi pentru vizita pe care mi-aţi făcut-o şi vă spun şi eu: Domnul să vă binecuvânteze şi să vă ajute să faceţi o lucrare frumoasă.

Preluare dupa http://www.phoenixmission.org

Lasati un raspuns