Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

RUSALII LA ȘUMULEU CIUC – pelerinaj religios sau mișcare iredentistă maghiară? Lecție de istorie pentru combaterea ignoranței unei părți a presei din România

Sunt în fiecare an stupefiat de ignoranța unei părți a jurnalistilor din București (și nu numai!) care comentează pelerinajul maghiar de la Șumuleu Ciuc, atunci când peste o sută de mii de maghiari din Ungaria și România sărbătoresc Rusaliile catolice. Peste tot se vorbește de un pelerinaj religios prezentat ca având o istorie de secole. Stau să mă întreb dacă a avut vreodată cineva curiozitatea să caute, pe internet, când au apărut pentru prima dată știri despre pelerinajul de la Șumuleu Ciuc și trenul ”Nostalgia”.

Spre deosebire de cei din București, românii din Covasna și Harghita știu exact despre ce anume este vorba în fiecare an la Șumuleu Ciuc. Și numai de un pelerinaj religios nu este vorba. Steagurile arpadiene, drapelele Ungariei și ale Ungariei Mari, intonarea imnului Ungariei, recuzita iredentistă care se vinde cu acest prilej nu au absolut nimic religios decât dacă acceptăm că iredentismul maghiar este o religie în sine.

Cei care cunosc puțină istorie a locului știu faptul că granița Ungariei Mari trecea pe la Șumuleu Ciuc și că trenul ”Nostalgia” este denumit sugestiv în acest sens tocmai pentru că pelerinajl este unul iredentist și nu unul religios.

Pentru o mai bună documentare redau mai jos o postare apărută pe blogul prof. univ. dr. Radu Baltasiu, directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române:

Paralele?

Pe de-o parte, de vreo 10 ani (nu 465 cum scrie ziarul), zeci de mii de vecini de etnie maghiară se întâlnesc de Rusalii la Şumuleu, venind cu autocare şi cu trenuri, sugestiv intitulate “Nostalgia” (de către cine? A preluat CFR titulatura? E un tren privat? Dacă e vorba de Rusalii, de unde până unde “Nostalgia”? Nostalgia după Iisus sau după frontiera din 1940? De unde ştie jurnalistul de la Bucureşti, de obicei ignorant,  acest detaliu dar nu ştie că fix “pe” Şulumeu” a trecut frontiera Dictatului de la Viena?). Anul acesta au fost peste 100 mii. De obicei nu erau mai mult de 30 000, dar anul acesta se speră “corelarea” cu rămăşiţele criminalului de război (de români în special, dar presa şi politicienii se dau pe după plop şi-l “fac” doar “antisemit”, ascunzându-se “după” sensibilităţile evreieşti care au fost mai puţin vehemente decât ne-am fi aşteptat) Nyirő József. Simptomatic pentru funcţionalitatea în teren a geopoliticii Bazinului Carpatic (nu a României, că nu avem nici o geopolitică de implementat, deşi e o urgenţă) este reacţia Ambasadei Ungare: “Organizatorii înţeleg faptul că partea română nu este de acord cu programul … din cauza aceasta au modificat programul …” (DC News, 24 mai 2012). Problema e, desigur, “programul”. E bine că “ne” înţeleg. Tot e un punct de plecare. Dar în cazul de faţă, în josul istoriei. Autorităţile maghiare nici azi nu sunt dispuse să accepte un bust al mitropolitului Andrei Şaguna la Jula (Gyula). Andrei Şaguna nu a asasinat nici un ungur, nu a schingiuit nici un secui, nu a batjocorit nici un mort, aşa cum a făcut “jurnalistul” Nyiro Jozsef care a condus acţiuni de scotocire-pedepsire a elitelor româneşti în Cluj Napoca în momentul intrării trupelor ungare în septembrie 1940. Mărturia o oferă literatul maghiar Géza Hegedűs, din care citează Cotidianul din 23 mai a.c.

Dar nu aş fi scris despre oasele istoriei ungureşti ajunse cu forţa în România dacă nu aş fi dat peste comunicatul “europenesc” (cum stăteau hainele “europeneşti” pe fanarioţii secolelor XVIII-XIX) al “Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului” (Cotidianul, 26 mai 2012). Acesta “îşi exprimă dezaprobarea fermă faţă de iniţiativa [amplasării unui bust al lui Adrian Păunescu în Grădina Icoanei] şi solicită public … să [se] renunţe la acest gest iresponsabil”.  Aici, urmaşi ai foştilor şi-au făcut un institut, ocupând încă un loc din foişoarele legitime de autoprotecţie ale societăţii civile. De aici, din locul legitim, odrăsliţii în ale postcomunismului mental preseaza demnitatea naţională etichetând în stânga şi în dreapta. În timp ce Ministerul Educaţiei de la Budapesta va introduce în curricula obligatorie faptele lui  Nyirő József (Jurnalul naţional, 11mai 2012), anticomuniştii instituţionalizaţi de la noi se străduie să plaseze în afara circuitului memoriei româneşti o operă relevantă pentru consistenţa şi demnitatea colectivă. Incultura merge mână în mână cu agresivitatea. Nu l-au citit pe Păunescu, nu-şi amintesc de Cenaclul Flacăra ca fiind unul dintre puţinele locuri de libertate în masă pentru România, în opoziţie cu limba de lemn a Cântării României (deşi nici festivalul respectiv nu a stat mereu sub semnul mediocrităţii). 1. De unde până unde IICC poate “dezaproba ferm” o decizie de amplasare a respectivului bust de către un primar ales? (Diferenţa de legitimitate între cei IICC şi primarul sect. 2 e majoră şi nu poate fi compensată decât prin competenţa ştiinţifică pe care cei de la IICC nu o au, pentru că nu au înţeles opera şi fapta marelui dispărut). 2a. Unde sunt “apărătorii” societăţii româneşti de la IICC faţă în faţă cu fascismul redivivus a la  Nyirő József? 2b. Ce fel de istorici sunt cei de la IICC dacă nu “cuplează” fascismul unguresc cu revizionismul şi iredentismul, trăgând un semnal de alarmă în privinţa politicilor unui stat vecin, membru al UE, în România? 3. Mi-l amintesc pe nea Mărin scărpindu-se pe dupe ceafă (sic!), parcă zicând:  ”Mă, da voi vă vorbirăţi? Unii p-o parte, voi pe astalaltă? Chiar vreţi să scoateţi istoria (sufletul) din noi?”

“Dă-mi, Doamne, durerile toate,
Şi lasă-mă fără dor,
Dar fă şi un pic de dreptate,
Pentru acest popor,
Că-i lacrimă, pâinea pe masă,
Şi-i sângeră frunte de spini,
Mâncat de vânduţii de-acasă,
Vândut de mâncăii străini.”

(Dorinţa, I, pr. Ioan Tămaş dela Vâlcele, “Paznic la vatră – poezii cu dedicaţii”, Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2012)

Lasati un raspuns