Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Pogorârea Duhului Sfânt în tradiţia biblică

În predica Sfântului Apostol Petru (Fapte 2, 17-21) se citează textul din Ioil 3,1-5, care anunţa: “Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea. / Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu”.

Dacă vom compara textul ebraic din Ioil cu traducerea din Septuaginta şi cu redarea lucanică, vom descoperi câteva aspecte interesante. Mai întâi, în Vechiul Testament, atât în ebraică, cât şi în greacă, textul începea cu expresia: “şi va fi după aceea”. Luca înlocuieşte însă sintagma prin “şi va fi în zilele din urmă”, dând o turnură eshatologică profeţiei lui Ioil.  Aşa cum arată şi preotul Ilie Melniciuc Puică, se sugerează o cotitură în istoria mântuirii. Prin aceasta momentul Cincizecimii, Pogorârea Duhului Sfânt, capătă o valoare teologică deosebită. El marchează sfârşitul istoriei şi inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. De altfel, Cincizecimea ca început al Bisericii înseamnă deopotrivă şi începutul unui proces de reunificare a Bisericii cu cosmosul. O altă modificare voită constă în înlocuirea expresiei ebraice “vărsa-voi Duhul Meu”, care apare de două ori în Ioil 3, 1-2, cu “vărsa-voi din Duhul Meu”. Noua manieră se găsea deja în Septuaginta, dar varianta este preferată textului ebraic pentru că ar arăta mai bine noul concept creştin legat de Duhul Sfânt. Dacă în Vechiul Testament Duhul apărea nu ca o persoană aparte, ci ca o calitate divină, care nu poate fi despărţită de Dumnezeu, în Noul Testament deja Duhul apare ca o persoană distinctă. În Matei 28, 19, Botezul este practicat “în numele (la singular) Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. De asemenea, în plus faţă de textul din Marcu 3, 29, care spune simplu că cine huleşte împotriva Duhului nu are iertare în veac, în Matei 12, 32 se face distincţie între persoana Fiului şi a Duhului: “Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui”. Aceeaşi distincţie ca la Matei se regăseşte şi în textul paralel din Luca 12, 10.

Aceasta dovedeşte că pentru teologia lucanică Duhul joacă un rol de persoană aparte, diferită de Tatăl şi Fiul. Umplerea de Duhul din Fapte 2, 4 nu înseamnă că individul uman are capacitatea să integreze în sine Duhul lui Dumnezeu, ci primeşte doar o putere de la Duhul Sfânt. Este adevărat că în predica Sfântului Apostol Petru se spune pe linia tradiţiei ebraice că Dumnezeu Tatăl “L-a revărsat pe Acesta”, dar citarea Septuagintei subliniază că Duhul nu Se poate epuiza.

Sfântul Apostol Pavel vorbea într-adevăr de “primirea”, “trimiterea” sau “dăruirea Duhului”, iar despre creştini că trebuie să umble în Duhul. Duhul locuieşte în om, care astfel “are Duhul lui Dumnezeu”. Totuşi nu trebuie confundat Duhul cu darurile Lui, numite “harisme”. În I Corinteni 12, 4, Sfântul Apostol Pavel spune: “Sunt felurimi de daruri (harismata), dar e acelaşi Duh”.

Împlinirea la Cincizecime a profeţiei lui Ioil înseamnă deopotrivă şi actualizarea unui deziderat profetic. Pogorârea Duhului în Vechiul Testament marca chemarea omului la o lucrare divină. Judecătorii lucrează ca urmare a venirii Duhului peste ei, aşa cum vedem în cazul lui Otniel, Ghedeon, cu expresia plastică “Duhul lui Dumnezeu l-a îmbrăcat”, Ieftae sau Samson. De asemenea, ungerea regilor era însoţită de pogorârea Duhului, ca în cazul lui Saul sau al lui David, la a cărui ungere “a odihnit Duhul Domnului asupra lui din ziua aceea şi după aceea”. Profeţii lucrau apoi având în ei Duhul lui Dumnezeu, aşa cum vedem în legătură cu Ilie şi Elisei. Duhul vine în Iezechiel sau asupra lui. De asemenea, Duhul Se pogoară şi peste Mesia pentru rolul regal al acestuia. Când este vorba de un grup, Duhul lui Dumnezeu se poate pogorî şi asupra altora.

De altfel, în Vechiul Testament Duhul Se pogoară şi peste popor. În Isaia 32, 15, se promite venirea Duhului celui de sus. Primirea Duhului şi înnoirea inimii apar şi în Iezechiel 36, 27, iar în 37, 14, dăruirea Duhului înseamnă învierea. După Iezechiel 39, 29, Duhul este chiar turnat peste casa lui Israel, iar în Agheu 2, 5, Zorobabel este întărit prin promisiunea că Duhul Domnului va rămâne în mijlocul poporului.

Deducem deci că pogorârea Duhului la Cincizecime înseamnă învestirea Apostolilor ca membri ai Împărăţiei cereşti îmbrăcaţi cu putere de sus, dar şi generalizarea chemării profetice a comunităţii Bisericii primare.

Lasati un raspuns