Ep. Anton Durcovici: Din celula morţii în cimitirul evreiesc de la Sighet
Biserica noastră locală sărbătoreşte, la 17 mai, 124 de ani de la naştere, la Bad Deutsch-Altenburg (Austria), a episcopului martir dr. Anton Durcovici. Publicăm, în rândurile care urmează, cele mai recente rezultate ale cercetărilor istorice cu privire la ultimele zile din viaţa episcopului.
Potrivit mărturiei cutremurătoare a pr. Farrenkopf, aflat încă în celula nr. 18, episcopul A. Durcovici devenise conştient cu privire la moartea sa iminentă, după ce constatase faptul că regimul penitenciar de la Sighet era unul de înfometare şi exterminare! Din acest motiv, episcopul “s-a pregătit de moarte cât se poate de bine. Prin sfintele exerciţii a petrecut o lună de reculegere şi zilnic s-a spovedit (…)”.
La mijlocul lunii noiembrie a anului 1951, ep. A. Durcovici a fost luat din celula comună nr.18 şi izolat în “celula morţii” unde, continuă mărturia pr. Farrenkopf, “cam prin 10 decembrie 1951 şi-a primit el răsplata de la Dumnezeu pentru munca sa şi suferinţele sale îndurate spre biruinţa cauzei lui Cristos şi a sfintei Biserici (…) În curs de noapte, într-un cimitir evreiesc, fără ca nimeni să fi fost de faţă el a fost îngropat ca un oarecare. Căci şi de acolo va ieşi el glorios, când la sfârşitul lumii, Isus Cristos va veni în mărirea sa să judece viii şi morţii (…)”.
Mărturia pr. Farrenkopf este completată de o alta, aparţinând pr. greco-catolic Dănilă-Ştefan Miklos Berinde (1910-1978), fost superior al augustinienilor asumpţionişti din România. Potrivit mărturiei acestuia din urmă, “episcopul Durcovici a fost ţinut izolat într-o cameră de 5/4 m, iarna, fără foc, în curent, din care cauză a murit. El a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici, toţi deţinuţii erau duşi dezbrăcaţi pe pătură până la groapa unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi era aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret; numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropat, locul era nivelat (!)”.
De menţionat că pr. Berinde era şeful echipei de muncitori deţinuţi, luând parte la toate muncile din penitenciar, la aprovizionarea cu alimente a bucătăriei, precum şi la înmormântarea deţinuţilor politici, calitate care-i asigura pr. Berinde o anumită libertate de mişcare în interiorul penitenciarului Sighet. Potrivit mărturiei pr. Berinde, acesta “se bucura de încredere. Cunoştea orice deces. El era acela care le schimba rufăria şi ştia când deţinutul era mort (…)”. În acest sens, pr. Berinde confirmă alte mărturii istorice potrivit cărora în Penitenciarul Sighet înmormântările deţinuţilor se făceau noaptea, între orele 23.00 şi 0.30, la acestea luând parte, alături de un furgon cu cai, o echipă de 3-4 deţinuţi de drept comun, alături de deţinutul politic pr. Berinde.
De menţionat faptul că deţinutul pr. Berinde este persoana care a văzut multe dintre atrocităţile şi crimele comise de gardienii de la Sighet, inclusiv faptul că “preoţii şi episcopii catolici au fost umiliţi şi torturaţi, dar au rezistat numai prin credinţa lor”.
Ipoteza potrivit căreia trupul episcopului A. Durcovici a fost depus în cimitirul evreiesc, iar nu în Cimitirul săracilor, este confirmată şi de mărturia torţionarului şef de la Sighet, comandantul Vasile Ciolpan, care într-o declaraţie din anul 1955 menţiona că până la mijlocul anului 1952 înmormântările s-au făcut în cimitirul orăşenesc.
Dr. Dănuţ Doboş
