Schimbare sau continuitate?
Mulţi teologi ortodocşi s-au grăbit să afirme că după Conciliul Vatican II Taina Maslului a suferit modificări importante care au diferenţiat-o de sensurile de bază pe care le avea înainte. Desigur, motivele care au stat la baza acestei opinii au fost generate şi de comentariile optimiste ale teologiei occidentale în această direcţie.
Din păcate, însă, după lecturarea textelor în cauză, trebuie să semnalăm existenţa unei discrepanţe majore prezentă între acest optimism nefundamentat şi direcţia dorită de episcopii romano-catolici la Conciliul Vatican II.
O denumire nouă pentru acelaşi lucru
Conciliul Vatican II a mers pe direcţia exprimată de Conciliul de la Trent (sau Tridentin), adică a evitat în continuare să facă o legătură absolută între administrarea Tainei Maslului şi momentul morţii. Aşadar, deşi a păstrat în continuare denumirea de “extrema unctio”, un lucru trecut cu vederea mult prea uşor de teologii ortodocşi şi de cei romano-catolici, Conciliul Vatican II a încercat să identifice categoriile de persoane cărora se adresează în mod direct Taina Maslului. Există şi în prezent teologi ortodocşi care afirmă că Occidentul s-a “lepădat” de denumirea de “extrema unctio” după Vatican II, un lucru neadevărat şi care induce în eroare orice persoană care doreşte să ştie mai multe despre istoria Maslului în Occident. Tot ceea ce a făcut Conciliul Vatican II a fost să încerce introducerea unei noi denumiri, şi anume aceea de “ungere a bolnavilor”. În esenţă însă, aşa cum vom vedea, diferenţele faţă de scopurile declarate ale “extremei unctio” şi cele ale acestei noi denumiri nu sunt atât de diferite pe cât se grăbesc unii teologi să afirme. Renunţarea la o denumire veche nu are absolut nici o valoare dacă argumentele care stăteau la baza ei nu s-au modificat absolut deloc sau prea puţin. Exprimarea Conciliului în această privinţă nu mai lasă loc de nici o interpretare: “extrema unctio care poate fi denumită mai bine ca ungere a bolnavilor” (apud Jean-Phillipe Revel, “Traité des sacrements”, vol. VI: “Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair”, p. 111). Aşadar, Conciliul Vatican II nu a fost interesat nici un moment să schimbe fundamentul “extremei unctio”. Tot ceea ce se dorea era ca Taina Maslului să poată fi administrată fără probleme şi persoanelor care nu erau în pericol de moarte. Ceea ce nu par să observe majoritatea teologilor ortodocşi, inclusiv Paul Meyendorff, este că Biserica Romano-Catolică realizase deja acest lucru la Conciliul Tridentin şi că poziţia exprimată aici nu era deloc o noutate.
“Celor aflaţi în pericol de moarte…”
În realitate, marile schimbări cu privire la Taina Maslului care au avut loc la Conciliul Vatican II au privit mai mult structura liturgică a slujbei şi modul cum trebuie aceasta administrată. Scopul Tainei, şi anume acela de a conferi exclusiv vindecarea sufletească, a rămas neschimbat. După Vatican II nu a apărut nici o schimbare cu privire la vindecarea trupească oferită prin Taina Maslului. Acest tip de vindecare a rămas în continuare un element secundar şi lipsit de importanţă. A rămas astfel pentru că Taina nu a fost separată de perspectiva morţii atât de mult pe cât se crede. În loc de persoane muribunde care aveau nevoie de Maslu, categoria a fost extinsă inclusiv la cei bătrâni aflaţi în “pericol de moarte”. Nimic diferit aşadar de categoriile formulate la Conciliul Tridentin. Din păcate, Biserica Romano-Catolică nu a făcut nimic altceva decât să acorde o denumire nouă unei practici vechi şi eronate. Acest “pericol de moarte” se referea desigur la boli incurabile sau la boli destul de grave survenite la bătrâneţe. Nici un cuvânt despre demonizaţi sau persoane cu dizabilităţi. În Ortodoxie, chiar dacă Taina Maslului nu făgăduieşte în mod magic vindecarea fizică a unei persoane, accentul este pus măcar asupra obţinerii unei ameliorări fizice, indiferent de vârstă sau de gravitatea bolii. Din păcate, Occidentul nu a oferit nimic în această direcţie. La Vatican II a apărut o nouă categorie de persoane care pot primi Taina: cei aflaţi în pericol de moarte. Muribunzilor li se adăugau viitori muribunzi. Singura intervenţie oportună apărută aici şi care era necesară deja de veacuri întregi a constat în cererea ca Maslul să fie celebrat pentru muribunzi după Taina Spovedaniei, dar înainte de primirea ultimei Împărtăşanii. Timp de mai multe veacuri, Maslul şi nu Împărtăşania fusese ultima Taină administrată muribunzilor…
Categoriile persoanelor care pot primi Maslul
În mod surprinzător, tratatele de drept canonic au simţit nevoia unor îndreptări în privinţa categoriilor de persoane cărora Taina Maslului le poate fi administrată. Aşadar, Biserica Romano-Catolică a început să permită administrarea Tainei inclusiv bătrânilor care nu se află în pericol de moarte, dar care se simt din ce în ce mai slăbiţi. Motivul aflat la bază era acela că bătrânii sunt oricum mai apropiaţi de trecerea la cele veşnice şi, aşadar, s-ar impune o administrare preventivă a Tainei. De asemenea, au fost incluşi aici şi cei care se aflau în faţa unei operaţii chirurgicale importante, indiferent de vârstă, dacă operaţia respectivă putea să pună în pericol viaţa lor. O altă categorie inclusă este cea a copiilor cu vârsta mai mare de 12 ani care sunt grav bolnavi. Surprinde însă faptul că pot primi Taina Maslului şi bolnavii care se apropie de moarte şi sunt… inconştienţi, dar care şi-au exprimat pe când încă mai erau conştienţi dorinţa de a primi Taina Maslului. Problema cea mai mare a Bisericii Romano-Catolice rămâne această împărţire excesivă în categorii care nu era deloc prezentă în perioada primară a Bisericii. Atunci beneficiau de Taina Maslului toţi creştinii bolnavi, indiferent de faptul că erau tineri sau bătrâni, că erau în pericol de moarte sau nu, că erau grav bolnavi sau aveau o simplă răceală. De asemenea, o altă problemă constă în desconsiderarea totală a vindecării trupeşti prin Taina Maslului. În primele veacuri, acesta era “singurul scop al Tainei” (vezi lucrarea lui Antoine Chavasse, “Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine du IIIe au XIe siècle”, Lyon, 1942, p. 191). Sfinţii Părinţi din primele şase veacuri nu vorbesc deloc despre o eventuală iertare a păcatelor oferită prin Taina Maslului, iar Maslul nu a fost niciodată considerat drept un simplu adjuvant al Tainei Pocăinţei, cel puţin în Răsăritul creştin. O a treia mare problemă a Occidentului în general constă în logica excesivă pe care o aplică administrării Sfintelor Taine. În definitiv, Tainele nu trebuie disecate atât de excesiv pentru a se ajunge la nişte concluzii care mai mult contrazic Tradiţia patristică şi liturgică decât o confirmă. Am insistat suficient asupra acestui exemplu atunci când am discutat opiniile scolastice cu privire la Taina Maslului care au adus mai mult rău decât bine în dezvoltarea apuseană a Tainei. În materialul următor ne vom concentra asupra dezvoltării liturgice a Tainei în Ortodoxie, urmând ca, după aceea, să discutăm şi modul cum a fost percepută Taina Maslului în Imperiul Bizantin de către Sfinţii Părinţi şi intelectualii bizantini.
