Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Alocuţiunea Papei la rugăciunea „Îngerul Domnului”

Iubiţi fraţi şi surori, liturgia de astăzi ne propune două parabole scurte ale lui Isus: cea a seminţei care creşte singură şi cea a grăuntelui de muştar (cf. Mc 4,26-34). Prin intermediul imaginilor luate din lumea agriculturii, Domnul prezintă misterul Cuvântului şi al Împărăţiei lui Dumnezeu, şi indică motivele speranţei noastre şi ale angajamentului nostru.

În prima parabolă, accentul este pus pe dinamismul seminţei: sămânţa care este aruncată în pământ, fie că agricultorul doarme, fie că veghează, încolţeşte şi creşte singură. Omul seamănă cu încrederea că munca sa nu va fi neroditoare. Ceea ce îl susţine pe agricultor în trudele sale zilnice este tocmai încrederea în forţa seminţei şi în bunătatea terenului. Această parabolă se referă la misterul creaţiei şi al răscumpărării, la lucrarea roditoare a lui Dumnezeu în istorie. El este Stăpânul Împărăţiei, omul este umilul său colaborator, care contemplă şi se bucură de acţiunea creatoare divină şi îi aşteaptă cu răbdare roadele. Recoltarea de la sfârşit ne face să ne gândim la intervenţia cea din urmă a lui Dumnezeu la sfârşitul timpurilor, când El va realiza pe deplin Împărăţia sa. Timpul de acum este timpul seminţei, şi creşterea seminţei este asigurată de către Domnul. Fiecare creştin, aşadar, este conştient că trebuie să facă tot ce poate, dar că rezultatul final depinde de Dumnezeu; această conştiinţă îl susţine în truda de fiecare zi, mai ales în situaţiile dificile. În această privinţă scrie sfântul Ignaţiu de Loyola: „Acţionează ca şi cum totul ar depinde de tine, ştiind însă că, în realitate, totul depinde de Dumnezeu” (cf. Pedro de Ribadeneira, Vita di S. Ignazio di Loyola, Milano 1998).

Şi cea de-a doua parabolă foloseşte imaginea seminţei. Aici, însă, este vorba de o sămânţă specifică, grăuntele de muştar, considerat cel mai mic dintre toate seminţele. Deşi atât de minuscul, el este plin de viaţă; din spargerea ei se naşte un vlăstar capabil să spargă pământul, să iasă la lumina soarelui şi să crească până când devine „cel mai mare dintre plantele locului” (cf. Mc 4,32): slăbiciunea este forţa seminţei, spargerea este puterea sa. Şi astfel este Împărăţia lui Dumnezeu; o realitatea mică din punct de vedere omenesc, alcătuită din cine e sărac cu inima, din cine nu se încrede în forţa proprie ci în cea a iubirii lui Dumnezeu, din cine nu e important în ochii lumii; şi totuşi tocmai prin ei izbucneşte forţa lui Cristos şi transformă ceea ce este aparent neînsemnat.

Imaginea seminţei este deosebit de dragă lui Isus, deoarece exprimă bine misterul Împărăţiei lui Dumnezeu. În cele două parabole de astăzi el reprezintă o „creştere” şi un „contrast”: creşterea care se întâmplă datorită unui dinamism existent în sămânţa însăşi, şi contrastul care există între micimea seminţei şi măreţia a ceea ce ea produce. Mesajul este clar: Împărăţia lui Dumnezeu, chiar dacă cere colaborarea noastră, este înainte de toate dar al Domnului, har care precede omului şi faptele sale. Forţa noastră mică, aparent neputincioasă în faţa problemelor lumii, dacă este inserată în cea a lui Dumnezeu nu se teme înaintea obstacolelor, deoarece este sigură victoria Domnului. Este miracolul iubirii lui Dumnezeu, care face să încolţească şi face să crească orice sămânţă de bine aruncată pe pământ. Şi experienţa acestui miracol de iubire ne face să fim optimişti, în ciuda dificultăţilor, a suferinţelor şi a răului pe care le întâlnim. Sămânţa încolţeşte şi creşte, pentru că o face să crească iubirea lui Dumnezeu. Fecioara Maria, care a primit ca „pământ bun” sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu, să întărească în noi această credinţă şi această speranţă.

 

Benedict PP. XVI

© Copyright 2012 – Libreria Editrice Vaticana

Lasati un raspuns