Era în clasa a treia când a murit mama lui; singurul său frate, mai mare decât el, a murit trei ani mai târziu; iar pe tatăl lui l-a găsit mort pe podeaua apartamentului lor. La douăzeci de ani, Karol Wojtyla rămăsese orfan. Era complet singur – îşi pierduse întreaga familie. Necazurile lui nu se opreau însă aici. Naziştii ocupaseră ţara şi el trebuia să muncească din greu într-o carieră de piatră. În timpul ocupaţiei naziste, fuseseră ucişi mulţi dintre prietenii lui, unii în lagărele de concentrare, alţii împuşcaţi de Gestapo pentru crima de a fi studenţi la teologie. Iar el a fost accidentat de un camion german şi lăsat în drum aproape mort. Când în cele din urmă naziştii au fost alungaţi din iubita sa Polonie, el şi concetăţenii lui au ajuns iarăşi sub regim dictatorial, când cizma de fier a lui Stalin a înlocuit-o pe cea a lui Hitler. Mai târziu, Biserica sa mult iubită a avut de trecut prin furtuna care a urmat Conciliului Vatican II. La şaizeci de ani, un asasin musulman a tras în el chiar în propria-i curte şi aproape l-a ucis, iar un an mai târziu, a fost atins de pumnalul unui alt asasin, pe când se afla în pelerinaj de recunoştinţă la Fatima. La bătrâneţe, a suferit de boala Parkinson, care l-a imobilizat, i-a distorsionat trupul şi în cele din urmă i-a luat capacitatea de a vorbi. Papa Ioan Paul al II-lea a ştiut, într-adevăr, ce înseamnă suferinţa.

Şi totuşi, aşa cum povestesc toţi cei care l-au văzut, era un om care revărsa numai bucurie în jur. Experimentase misterul suferinţei şi mâhnirea îndurată de fiecare om în parte, dar descoperise şi semnificaţia lor. Papa Ioan Paul al II-lea a găsit un “răspuns” la problema suferinţei.

O caractersitică inevitabilă

Papa Ioan Paul al II-lea a aprofundat tema suferinţei în Scrisoarea apostolică Salvifici Doloris (Despre semnificaţia creştină a suferinţei omeneşti). Suferinţa face parte din existenţa omului, de la naştere până la moarte; fiecare om suferă în toate felurile posibile: fizic, psihic, social, spiritual. Biblia oferă numeroase exemple: propria moarte, pericolele de moarte, moartea copiilor sau a prietenilor, sterilitatea, dorul de casă, persecuţiile, batjocura, dispreţul, singurătatea, abandonul, remuşcările, nedreptatea socială – când cel nelegiuit prosperă iar cel drept suferă -, infidelitatea soţiei sau a soţului, trădarea prietenilor, nenorocirile care se abat asupra propriei ţări (SD 6). Într-o formă sau alta, suferinţa ne însoţeşte în fiecare zi. Este caracteristica inevitabilă a existenţei omeneşti.

În mod firesc, suferinţa naşte întrebări: de ce sufăr? De ce suferă ceilalţi? Cum poate fi depăşită suferinţa? Există oare vreo semnificaţie a suferinţei? Pentru a găsi un răspuns, Papa Ioan Paul al II-lea face apel la revelaţie: “Ca să putem înţelege adevăratul răspuns la acel ‘de ce?’ al suferinţei, trebuie să percepem revelarea iubirii divine, izvorul absolut pentru tot ceea ce există. Iubirea reprezintă în acelaşi timp cel mai bogat izvor de semnificaţii pentru suferinţă, dar care rămâne pentru totdeauna un mister: suntem conştienţi de caracterul insuficient şi inadecvat al explicaţiilor pe care le poate da omul. Cristos ne provoacă să intrăm în mister şi să descoperim răspunsul la acel ‘de ce?’ al suferinţei, în măsura în care suntem în stare să sesizăm caracterul sublim al iubirii divine. Ca să descoperim semnificaţia profundă a suferinţei, trebuie să acceptăm mai întâi şi mai presus de toate lumina revelaţiei. Iubirea reprezintă cel mai bogat izvor care ne poate oferi răspunsul la problema suferinţei. Acest răspuns a fost dat omului de Dumnezeu prin crucea lui Isus Cristos” (SD 13).

Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, istoria lui Isus este istoria omenirii. Fiecare viaţă omenească reprezintă o întrebare şi cel care răspunde întrebării este Dumnezeu. Prin urmare, ca să înţelegem semnificaţia suferinţei trebuie să privim la Isus. Capacitatea noastră de înţelegere este însă fragilă şi incompletă, fiindcă nu suntem în stare să înţelegem nici iubirea necondiţionată, nici bunătatea pură. Prin urmare, felul în care înţelegem suferinţa nu poate fi nici absolut, nici complet şi nici definitiv. Iar acest lucru este adevărat în special când ne referim la dimensiunea subiectivă a suferinţei. Cuvintele nu sunt de ajuns atunci când suferim şi nici un raţionament nu poate face să dispară profunzimea suferinţei. Căutând un răspuns la “problema suferinţei”, Papa evită să ofere o singură explicaţie, ci prezintă diferite aspecte şi semnificaţii ale suferinţei. Dacă ar fi redus totul la o singură soluţie, aceasta nu ar fi avut în vedere complexitatea problemei.

Caritatea

Uneori suferinţa face posibilă manifestarea unui important bine. Dacă Dumnezeu ar fi eliminat acea suferinţă, atunci nici binele corespunzător nu s-ar mai fi produs. “Suferinţa s-a produs în acest caz ca să se manifeste iubirea în persoana umană, dăruirea dezinteresată a propriului ‘eu’ în folosul altor persoane, în special al celor care suferă. Este ceea ce omenirea în suferinţă caută neîncetat, sau, cu alte cuvinte: aceasta este lumea iubirii omeneşti. Într-un anume sens, omul datorează suferinţei acea iubire dezinteresată care pune în mişcare inimile şi faptele noastre” (SD 29).

Umilinţa

Suferinţa ne aduce mai aproape de ceea ce este bun şi îndepărtează obstacolele aflate în calea propriei fericiri. Durerea ne solicită reabilitarea, întoarcerea de la ceea ce este rău pentru ca să clădim relaţii mai strânse cu ceilalţi şi cu Dumnezeu (SD 12). Suferinţa distruge cea mai profundă dintre înclinaţiile omului: dorinţa noastră de a fi dumnezei. Existenţialistul ateu Jean Paul Sartre scria: “A fi om înseamnă a tinde spre a fi Dumnezeu. Sau, dacă preferaţi, dorinţa fundamentală a omului este să fie Dumnezeu”. Păcatul originar al lui Adam şi Eva a fost încercarea de a da o nouă ordine universului, astfel încât să poată determina ce este bun şi ce este rău.

Aceasta se reflectă în fiecare păcat al omului. Cel care comite un păcat dă o nouă ordine universului, după cum doreşte el însuşi, anulând astfel voinţa lui Dumnezeu. Suferinţa este mântuitoare, fiindcă arată omului că nu el este Dumnezeu, şi îl face mai receptiv la ceea ce este dumnezeiesc. “A suferi înseamnă să devii atent, sensibil şi deschis faţă de lucrarea puterii mântuitoare a lui Dumnezeu, oferită omenirii prin Cristos. Prin El, Dumnezeu îşi afirmă dorinţa de a acţiona în special prin suferinţă, care reprezintă slăbiciunea omului şi detaşarea de sine, Dumnezeu făcându-şi cunoscută puterea tocmai prin această slăbiciune şi detaşare de sine” (SD 23). Numai atunci când suntem slabi ne sprijinim cu adevărat pe Dumnezeu, renunţând la propriile ambiţii de a fi zei.

Transformarea

Istoria aminteşte numeroase exemple în care păcătoşi recunoscuţi au devenit sfinţi prin suferinţă. “De-a lungul secolelor şi generaţiilor, s-a demonstrat că în suferinţă se ascunde o putere cu totul deosebită, un har special care conduce persoana la unirea interioară cu Isus. Acestui har cu totul special îşi datorează convertirea profundă numeroşi sfinţi, ca Sf. Francisc de Assisi, Sf. Ignaţiu de Loyola şi alţii. Rezultatul unei astfel de convertiri nu se limitează la faptul că persoana descoperă semnificaţia mântuitoare a suferinţei, ci în primul rând el devine un om cu totul nou. Altfel spus, el descoperă o dimensiune cu totul nouă a întregii sale vieţi şi vocaţii” (SD 26). S-ar putea ca suferinţa să fie permisă de Dumnezeu uneori ca o cale de trezire a persoanei din somnul auto-suficienţei şi al unei fericiri iluzorii. Iar intervenţia chirurgicală care salvează viaţa nu se poate face fără durere.

Pedeapsa

Adeseori, păcatul are urmări dureroase: beţia duce la mahmureală, mânia nejustificată distruge relaţiile sociale, lenea duce la neîmpliniri. Suferinţa este în acest caz pedeapsa pentru greşeli, plata meritată a păcatului. Prietenii lui Iov tind însă să generalizeze acest aspect şi ajung la concluzia falsă că orice suferinţă este rezultatul direct al păcatului persoanei. Dacă Iov a fost pedepsit atât de crunt, spun ei, probabil că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Dar iată că acest nevinovat suferă. De ce?

“Deşi este adevărat că suferinţa poate însemna pedeapsă atunci când este urmarea unei greşeli, judecata nu poate fi generalizată, fiindcă nu orice suferinţă este consecinţa unei greşeli şi, ca atare, nu orice suferinţă înseamnă pedeapsă. Iar dreptul Iov este dovada grăitoare din Vechiul Testament” (SD 11). În Noul Testament, Isus revelează acelaşi adevăr prin Patimile Sale. Mielul lui Dumnezeu – care este în întregime fără pată – a avut de îndurat respingerea, biciuirea, batjocura şi răstignirea din mâna celor răi. Suferind El însuşi, Fiul lui Dumnezeu a înlăturat astfel stigmatul moral aplicat suferinţei: nu se mai poate afirma că suferinţa dezvăluie întotdeauna păcatul şi nici că suferinţa înseamnă că Dumnezeu l-a părăsit pe cel care suferă.

Suferinţa lui Isus

Isus loveşte la rădăcina păcatului şi a suferinţei noastre, învingând răul prin bine. Într-adevăr, suferinţa lui Isus învinge cea mai grea dintre toate suferinţele care îi pot fi date omului – înstrăinarea permanentă de Dumnezeu, izvorul şi culmea oricărui bine. Orice suferinţă de-a lungul acestei vieţi – ca şi orice fericire – este imperfectă, parţială şi finită. Chiar şi cea mai rea viaţă omenească imaginabilă, desfăşurată pe orice interval, oricât de lung ar fi acesta, ia sfârşit în cele din urmă. Iadul însă nu are sfârşit. Durează pentru totdeauna. Şi în comparaţie cu suferinţa iadului, cea mai grea dintre suferinţele omului aflat pe pământ păleşte. Isus ne-a salvat de iad.

“Fiul Unul Născut a fost dăruit omenirii în primul rând ca să îl apere pe om de acest rău definitiv şi de suferinţa definitivă. Prin urmare, în misiunea Sa mântuitoare, Fiul trebuie să lovească răul chiar la rădăcinile sale transcendentale, din care se dezvoltă întreaga istorie a omenirii. Rădăcinile transcendentale ale răului sunt fixate în păcat şi moarte; ele stau la baza pierderii vieţii eterne. Misiunea Fiului Unul Născut constă în victoria asupra păcatului şi morţii. El învinge păcatul prin ascultare până la moarte şi încă moartea pe cruce, iar moartea este învinsă prin învierea Sa” (SD 14). Isus ne mântuieşte de suferinţă intrând în ea. Durerea fizică suferită de Isus este dincolo de orice am fi putut trăi noi înşine: este bătut de soldaţi, închis, biciuit la stâlp, încoronat cu spini, forţat să îşi poarte crucea şi, în cele din urmă, moare răstignit.

“Suferinţa Sa are dimensiuni umane, dar în acelaşi timp este unică în istoria omenirii: profunzimea şi intensitatea ei, deşi omeneşti, nu pot fi comparate cu nimic ca intensitate şi profunzime, fiindcă acel om care suferă, rămânând om, este în acelaşi timp Însuşi Fiul: ‘Dumnezeu din Dumnezeu’. Astfel, numai El – Fiul Unic – este în stare să cuprindă măsura răului care se află în păcatul omului: în fiecare păcat şi în păcatul ‘total’, potrivit dimensiunilor existenţei istorice a omenirii pe pământ” (SD 17). Papa Ioan Paul al II-lea continuă o bogată tradiţie, care urcă în timp cel puţin până la Sf. Toma de Aquino, şi anume că suferinţa fizică, mentală şi spirituală a lui Isus a fost cea mai mare suferinţă omenească posibilă. Şi în plus faţă de durerea fizică a pătimirii, El a avut de îndurat cea mai mare suferinţă dintre toate: părăsirea de către Tatăl ceresc, generată de totalitatea păcatului omenesc.

Suferinţă şi mântuire

Care este urmarea acestei suferinţe atât de mari? Care este scopul planului divin? Din cel mai mare rău posibil, Dumnezeu face să iasă binele cel mai mare: mântuirea familiei umane, răscumpărarea de durere şi suferinţă a celor care nu o merită. “Tocmai prin această suferinţă, Isus face posibil ca ‘omul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică’. Tocmai prin crucea Sa, El loveşte rădăcina răului, crescut în istoria omenirii şi în inima omului. Şi tocmai prin crucea Sa, El împlineşte lucrarea mântuirii” (SD 16). Suferinţa lui Isus răscumpără însăşi suferinţa şi deschide celui care suferă posibilitatea conlucrării la opera mântuitoare a lui Isus (SD 19). Suferinţa lui Isus duce la slava Sa; acelaşi lucru îl face şi suferinţa creştinilor. “Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza Mea” (Matei 5,10-11).

Papa Ioan Paul al II-lea scria: “Într-un anume sens, Isus a deschis suferinţa Sa mântuitoare tuturor oamenilor aflaţi în suferinţă… Isus a săvârşit lucrarea Sa mântuitoare prin propria Sa suferinţă. În acelaşi timp, mântuirea, deşi a fost complet săvârşită prin suferinţa lui Isus, este vie în continuare şi într-un fel special se dezvoltă mai departe în istoria omului. Ea trăieşte şi se dezvoltă în trupul lui Isus, care este Biserica, şi sub acest aspect, orice suferinţă omenească, prin unirea plină de iubire cu Isus, completează suferinţa Sa. Suferinţa omului completează acea suferinţă la fel cum Biserica împlineşte şi completează lucrarea mântuitoare a lui Isus” (SD 24).

Abordarea creştină a problemei suferinţei nu implică indiferenţa faţă de suferinţa omului, şi tocmai din acest motiv creştinii au căutat dintotdeauna să îşi exprime credinţa prin opere de caritate. “Revelarea de către Cristos a semnificaţiei mântuitoare a suferinţei nu se identifică sub nici un motiv cu o atitudine de pasivitate, ci dimpotrivă. Evanghelia este negarea pasivităţii în faţa suferinţei. Isus însuşi o dovedeşte prin întreaga Sa lucrare” (SD 30).

Lucrarea lui Isus a fost să redea vederea celor orbi, să îi vindece pe leproşi, să îi hrănească pe cei flămânzi. Ne-a învăţat să îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru şi ne-a spus parabola bunului samaritean pentru ca să ne arate că datoria oricărui creştin este să aibă grijă de ceilalţi. Răspunsul la Judecata de apoi depinde de grija pe care am arătat-o faţă de cei aflaţi în suferinţă: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit” (Matei 25,34-35).

Raţiunea de a trăi

Modul în care Isus a abordat problema suferinţei nu reprezintă răspunsul raţional într-o dezbatere academică. Nu orice problemă este abstractă, intelectuală sau academică. Teodiceea, adică reconcilierea existenţei lui Dumnezeu cel a-toate-milostiv şi bun cu existenţa răului – ar putea fi abordată în această manieră, dar problema suferinţei reale este concretă, experienţială şi personală. Rezolvarea sa nu se face prin cuvinte ci numai prin Cuvânt.

Aşa cum spunea marele Papă: “Isus nu răspunde direct şi nici în manieră abstractă la întrebarea omului despre semnificaţia suferinţei. Omul aude răspunsul mântuitor al lui Cristos pe măsură ce ia el însuşi parte la suferinţele Lui. Răspunsul care vine din această participare, pe calea întâlnirii interioare cu Învăţătorul, este mult mai mult decât un răspuns abstract la întrebare. Fiindcă mai înainte de toate este o chemare. Este o vocaţie. Isus nu explică în mod abstract motivul suferinţei, ci înainte de orice altceva El spune: ‘Urmează-Mă!’ Vino! Ia parte prin suferinţele tale la lucrarea de mântuire a lumii, mântuire care s-a săvârşit prin suferinţa Mea! Prin crucea Mea. Pe măsură ce omul îşi asumă crucea, unindu-se spiritual cu crucea lui Isus, i se revelează semnificaţia mântuitoare a suferinţei” (SD 26).

Viktor E. Frankl [1], în cartea sa “Omul în căutarea sensului vieţii”, descrie experienţele terifiante din lagărele de concentrare naziste. El notează că, deşi toţi prizonierii se aflau în aceleaşi condiţii materiale – cele mai cumplite imaginabile -, nu reacţionau cu toţii la fel. Unii prizonieri s-au sinucis aruncându-se în gardurile electrificate; alţii se agăţau cu toată puterea de viaţă şi chiar reuşeau să găsească bucuria în ciuda tuturor atrocităţilor. Ce anume făcea diferenţa? Omul poate îndura absolut orice dacă are un motiv (logos) să trăiască. Invers, omul nu suportă absolut nimic dacă îi lipseşte motivaţia supravieţuirii.

Izvorul bucuriei constă în depăşirea sentimentului de zădărnicie a suferinţei, sentiment adânc înrădăcinat în suferinţa omenească şi care consumă persoana în interior, dar în acelaşi timp îi împovărează şi pe ceilalţi. Persoana se simte condamnată să primească ajutor şi asistenţă de la alţii şi în acelaşi timp se simte inutilă pentru sine însuşi. Descoperirea semnificaţiei mântuitoare a suferinţei în unire cu Isus determină transformarea acestui sentiment de deprimare. Credinţa în participarea la suferinţa lui Isus aduce cu sine certitudinea că persoana ‘împlineşte în sine ceea ce lipseşte suferinţelor lui Isus’ – certitudinea că în dimensiunea spirituală a lucrării mântuitoare el slujeşte, ca şi Isus, la mântuirea tuturor fraţilor şi surorilor. În felul acesta, omul în suferinţă aduce un serviciu de neînlocuit omenirii” (SD 27).

Cristos ne oferă astfel raţiunea de a trăi, oricât de mult ar trebui să suferim.

Notă:
[1] Viktor Emil Frankl (26 martie 1905 – 2 septembrie 1997): psihiatru vienez, părintele logoterapiei, doctor în neurologie şi filosofie, fondatorul celei de a treia şcoli vieneze de psihoterapie (după psihanaliza lui Sigmund Freud şi psihologia individuală a lui Alfred Adler). Este supravieţuitor a patru lagăre de concentrare naziste. Cartea la care se referă autorul articolului, cu titlul “Omul în căutarea sensului vieţii”, a aparut în 2009 la Editura Meteor Press, Bucureşti, în traducerea din limba engleză a lui Silvian Guranda (176 pag.) – n.t.

Postat: 5/07/2012 la 08:15 , Scris de lumea.catholica.ro. Categoria: Uncategorized.
Comentariu | Trackback