Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Vicariatul Greco-Catolic de Bucuresti

A apărut la Timişoara, la editura Eurostampa, jurnalul lui Nicolae Brînzeu, preot greco-catolic al eparhiei Lugojului. Promoţie 1883, originar din Valea Jiului hunedorean, şcolit la Viena şi Budapesta, şi titular al unui doctorat în teologie, autorul a fost consacrat de publicaţiile sale de teologie pastorală, celebre în epocă, sau cele care au oferit un nou statut dialogului dintre Biserică şi social, după modelul occidental.  Jurnalul, oferit circuitului istoriografic cu o inteligentă generozitate de către profesoara universitară Pia Brînzeu, nepoata autorului, ne propune perioada dintre 1932 şi 1948, cu adausurile necesare, scrise după ieşirea din temniţă, despre persecuţia Bisericii Unite de după 1948.

Biserica Română Unită, născută la 1700 din unirea cu Roma a ortodocşilor din Ardeal, avea titulatura de „naţională”, prin Constituţia din 1923. Era păstrătoare a acelui univers în care naţia românească din Ardeal încercase să-şi clădească soarta pe ceea ce însemna valoare după Evanghelie, în spiritul neo-latin ilustrat în opera corifeilor Şcolii Ardelene, ai căror artizani erau de fapt proprii călugări sau preoţi. Brînzeu este, la acest capitol, un om al epocii sale, care forma cetăţeanul printr-un elan însufleţitor, cultivându-i în viaţa cetăţii după modelul cultural de Mittel-Europa. Această strategie, în vigoare şi după 1918, a fost suportul prin care Biserica Unită a dat naţiei române cadrul cultural al Evangheliei şi erudiţia emancipării ca neam. Jurnalul ne oferă multe informaţii despre această tradiţie militantă a românilor ardeleni, motivaţi de spiritul unei „Românii Mari” zidită pe principii moral-creştine.

Nicolae Brînzeu scrie pentru propria memorie, face note pe marginea evenimentelor la care asistă şi consemnează lucruri care îl ajută pe el însuşi să perceapă în timp o imagine cât mai corectă a realităţii. De aceea paginile jurnalului său trebuie citite integral pentru a fi de faţă la schimbarea inevitabilă pe care, dacă nu o aduce ziua, o poate aduce săptămâna, luna sau anul. Descoperim astfel o minte ageră care judecă fenomenul politic intern sau extern şi constată că imaginea românească în lume pare nu de puţine ori defavorizată. Asistăm impresionaţi şi la consideraţii de politică externă din perioada domniei lui Carol al II-lea şi a dictaturii antonesciene, care, în timp, ne confirmă acel echilibru pe care autorul îl destăinuie, într-o veritabilă judecată a evenimentelor izvorâtă din şcoala vieţii, a răgazului, dar mai ales prin erudiţia unui spirit atent la libertatea de a nu accepta clişee neverificate. După o lectură completă şi atentă a jurnalului observăm că prelatul ştie să se pună în discuţie, lăsând întâietate Proniei divine, ce conduce istoria şi purifică percepţiile omului în favoarea lui Dumnezeu.

Prezent prin funcţiile sale bisericeşti în viaţa Lugojului şi a Banatului creştin, protagonist al societăţii românşti, autorul ne descoperă în paginile sale şi amploarea unei existenţe cheltuite pe altarul răspunderilor civice. Apar astfel, pe fundalul epocii interbelice şi al anilor 40, persoane şi situaţii de unde se observă bine grijile şi speranţele Bisericii Unite. Atent, canonicul Nicolae Brînzeu oferă cititorului, în cele 784 de pagini ale jurnalului, elemente ale vieţii Bisericii Greco-Catolice nu numai din propria eparhie, ci şi din întreaga provincie cu centrul la Blaj. Coleg cu oameni politici ai vremii, printre care Petru Groza, autorul a cunoscut sau a fost prieten al multor personalităţi naţionale – Iorga, Sadoveanu, Goga, Maniu, Miron Cristea, Nicodim, Onisifor Ghibu, Vaida-Voievod, Carol al II-lea, şi a făcut parte din elita românimii ardelene cu importante legături la Bucureşti.

Ni se descoperă în jurnal grijile unui tată pentru copiii săi, bucuriile care vin din realizările lor – ale lui Pius Brînzeu, de pildă, mai târziu somitate a medicinei româneşti. Vedem felul în care se întemeiază o familie creştină, imaginea soţiei, universul unui preot cu familie care a ştiut să ţină, dimpreună cu propria casă, misiunea de cleric activ şi responsabil. Ne sunt prezentate astfel nu numai o epocă cu bune şi rele, ci şi stilul unei perioade şi, chiar dacă pare să sucombe în faţa propriilor sensibilităţi sau a propriei viziuni, Nicolae Brînzeu îşi salvează judecata prin întemeierea relaţiei cu semenii tocmai pe latura lor umană, înainte de a le simţi funcţia sau autoritatea. Acest lucru îi permite să rămână de cele mai multe ori echilibrat şi deschis noilor percepţii care, desprinzându-se în timp, pe parcursul anilor, îl ajută să nu se exprime temerar sau definitiv.

Congresul AGRU 1942Congresul AGRU 1942

Un jurnal nu este o carte de memorii, ci şansa de a exterioriza frământarea propriilor împliniri, nemulţumiri sau frustrări tocmai pentru a nu le lansa în circuitul exterior ex abrupto. Orice persoană care se destăinuie este descrisă de aşteptări şi se reprezintă prin preocupări. Paginile canonicului Brînzeu (+1962), el însuşi un mărturisitor al credinţei, aduc mai multă claritate pentru a înţelege viaţa Bisericii Române Unite. Consemnarea atâtor detalii precum şi situarea lor în spaţiul temporal al zilei ne introduc, desigur, în judecata imediată a realităţii autorului menţinută în cadru intim. Unele judecăţi care manifestă o anumită duritate mărturisesc spiritul unei epoci puţin dispuse să arate toleranţă faţă de lene, incompetenţă, lipsa seriozităţii şi a superficialităţii. Până la urmă, constatăm cu surprindere că polemica canonicului Brînzeu se defineşte ca examen de conştiinţă, în care simţim cu certitudine că judecata lui Dumnezeu este cea care are ultimul cuvânt de spus.

Ultimele pagini ale volumului descriu momente penibile, unde ni se amintesc umilirile şi suferinţa acelora care, privaţi de libertatea fizică, n-au consimţit să accepte alt adevăr decât acela pe care viaţa îl întemeia pe bunul simţ, dăruit cu generozitate de Dumnezeu omului onest. Nicolae Brînzeu este el însuşi răstignit pe calvarul Bisericii sale, desfiinţată de comunişti prin simulacrul unificării din octombrie-decembrie 1948 cu Biserica Ortodoxă. Avem astfel definitiv confirmarea că autorul nostru rămâne un personaj de caracter, coerent cu crezul vieţii sale verificat la ceasul prigoanei.

După 1990, perioada istorică ce precede instaurarea comunismului a îmbrăcat inevitabil aura perfecţiunii umane: totul era perfect şi normal. În acest spirit, vor fi poate mulţi care nu ar vedea oportună publicarea unor pagini în care elementul uman, incomod, pare să cutremure unele vanităţi imaginare ale prezentului, cu atât mai mult cu cât se văd imperfecţiunile unor ecleziastici greco-catolici consacraţi definitiv în epoca suferinţei. Aceşti oameni, iată, foarte umani, consumaţi de inadvertenţe sau sensibilităţi contrarii, au ştiut prin har să spună „da!” la ceasul cernerii mari. De aceea nimic şi nimeni nu poate atinge – în general, dar şi în textul canonicului Brînzeu – adevărul mărturiei de sânge fiindcă au murit pentru Hristos. Demistificarea orgoliilor, care împiedică acceptarea neputinţei umane drept suport al harului divin, reprezintă, până la urmă, trezirea la realismul îndurării lui Dumnezeu. Numai într-o umanitate perfect asumată, cu bune şi mai puţin bune, se poate realiza în acelaşi timp miracolul mântuirii, dar şi edificiul măreţ şi spiritual al Bisericii lui Hristos.

+Mihai Frățilă

Lasati un raspuns