Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Cezarpopismul. Fatalul destin al istoriei

În anul 292, împăratul Diocleţian a împărţit Imperiul roman în 4 prefecturi: Italia, Galia, Illyric şi Orient, împărţite în 12 dieceze şi 101 provincii care, sub Constantin cel Mare, se vor ridica la 14 dieceze şi 117 provincii, împărţire care, cu mici modificări, a rămas până la căderea Imperiului roman de Apus (la 476). La 11 mai 330, împăratul Constantin cel Mare a ridicat colonia grecească Bizantion la rangul de capitală a imperiului, sub numele de Constantinopol, devenită după căderea Imperiului roman de Apus capitala unică a imperiului.

Prefectura Illyric cu metropola Sirmium, apoi Scupi şi Tesalonic cuprindea diecezele: Illyric cu metropola Sirmiun. Dieceza aceasta va deveni Illyricul Apusean. Mai cuprindea diecezele Dacia şi Macedonia. La 19 ianuarie 379, Teodosie cel Mare îl numeşte pe Gratian coîmpărat, îi încredinţează prefectura Orientului la care mai adaugă două dieceze din Illyric, Macedonia şi Dacia, care vor forma Illyricul Oriental, continuând să rămână din punct de vedere ecleziastic sub jurisdicţia patriarhului din Roma. Astfel Papa Damasus numeşte în 383 pe episcopul Ascholiu din Tesalonic vicar al său pentru Illyric şi poartă corespondenţă cu episcopii ilirici.30) “Până în secolul al VI-lea este indiscutabilă apartenenţa Illyricului de sfera de jurisdicţie a papei şi nici istoricii bisericeşti contemporani nu o contestă. Ei, însă, susţin că dorinţa de putere a pontifilor romani a provocat tulburări în această zonă, căci după ce Illyricul trece sub autoritatea împăraţilor răsăriteni, papalitatea nu încetează să-şi afirme aici drepturile. Problema este pusă greşit. A afirma dreptatea patriarhiei constantinopolitane înseamnă a face operă de parţialitate. E mai corect să constatăm că principiul bizantin al aşa-numitei acomodări a Bisericii la cadrul politic administrativ al imperiului se ciocneşte în Illyricum, încă din secolul al III-lea, cu principiul autonomiei organizării bisericeşti faţă de fluctuaţiile organizaţiei administrative imperiale, reprezentat de Roma. Credem că latinitatea acestei regiuni a fost principalul motiv al disputei dintre Roma şi Bizanţ. Romanitatea illyriană tindea în chip firesc să rămână ataşată Romei din pricina comunităţii de limbă (subl.n.). Ceea ce apără istoricii noştri bisericeşti, poate fără să-şi dea seama, este însă principiul intervenţiei directe a împăratului în treburile Bisericii, principiul bizantin. Căci nu un act de autoritate al Bisericii, ci unul al împăratului este acela care pune Illyricul – revenind ulterior asupra lui – sub obedienţa capitalei de pe Bosfor în vremea lui Teodosie I. Crearea de către Iustinian a arhiepiscopiei Iustiniana Prima era o soluţie temporară dată acestei dispute. Este probabil că şi creştinii latinofoni din nordul Dunării au depins de această arhiepiscopie. Dar intrarea românilor în dependenţa canonică a Constantinopolului avea să se facă mai târziu, prin Biserica bulgară, după căderea Illyricului sub autoritatea acestora, după creştinarea lor…” (subl.n.).30)

În consecinţă, nu străbunii noştri, latinofoni, atât de pe teritoriul patriei noastre, cât şi populaţia romanică din sudul Dunării, populaţii care au format împreună romanitatea dunăreană, nu ei au înclinat spre Biserica Bizanţului grecesc ci, dimpotrivă Biserica Bizanţului a căutat să-şi întindă antenele asupra acestor populaţii, cu deosebire prin împăraţii pe care i-a stimulat spre cezaro-papism, în care au găsit mediul prielnic. Pentru a înţelege mai bine izvorul controverselor dintre Biserica Răsăritului şi cea din Apus, să trecem în revistă câteva canoane aferente hotărîte de părinţii sinodali, de cele mai multe ori la cererea împăraţilor, datorită unui curent de opinii ce începuse să fie popularizat în Răsărit de către greci împotriva patriarhului Romei, a primatului apostolic în Biserică.

Canoanele 6 şi 7 ale sinodului de la Niceea din 325 prevăd onorurile cuvenite patriarhilor din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.

Canonul 9 al sinodului din Antiohia din 341 atenţionează pe episcopii din regiune să-l numească primat pe episcopul din metropolă.

Canonul 5 al sinodului din Sardica din 344 stabileşte dreptul de apel la forul mitropolitan şi apoi la episcopul Romei ca for suprem.

Canonul 3 al sinodului din Constantinopol din 381 decretează: “Episcopul Constantinopolului să aibă întâietatea după episcopul Romei, pentru că este Roma Nouă”.

Sinodul din Calcedon din 451, în can. 28, reactualizează canonul 3 de la Constantinopol şi-l întregeşte, rezervându-i arhiepiscopului din Constantinopol hirotonirea mitropoliţilor din Pont, Asia, Tracia “precum şi a episcopilor din locurile barbare de sub ocârmuirile sus-zise” şi mai adaugă să aibă “onoare deopotrivă cu Roma Veche… socotindu-se în locul al doilea”. Acest canon a generat controverse interminabile, până în zilele noastre, între cele două scaune patriarhale. După această dată se vor constitui în Biserică cinci mari centre cu întâistătători: Roma Veche, Roma Nouă (Constantinopolul), Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Acest canon, însă, nu restrânge drepturile episcopului Romei, ale Scaunului Apostolic, aşezând Constantinopolul după Roma. Cu totul deosebit au interpretat bizantinii, care intervin prin împăraţi, peste tot, în treburile Bisericii.

Din mulţimile de acţiuni cezaro-papiste, prin care împăraţii bizantini s-au amestecat profund în treburile Bisericii, ne vom referi numai la două exemple, amintite în treacăt şi de istoricul Nic. Şerban Tanaşoca, citat de noi mai sus, de-ajuns pentru a caracteriza mentalitatea bizantină care, prin asemenea acţiuni, atentând la jurisdicţia Scaunului Apostolic al Romei, a primatului papal şi, concomitent, a Unităţii Bisericii lui Hristos, a pregătit încetul cu încetul marea schismă din 1054.

În primul rând este vorba de problema Illyricului, provincia romană de la Dunăre, ai cărei credincioşi de limbă latină au fost din început sub jurisdicţia papei. Cu toate împărţirile administrative şi trecerea unor provincii de la un imperiu la altul, papii şi-au menţinut intactă jurisdicţia lor asupra întregului Illyric latin. Aşa papa Damasus (366-384), ca şi papii Siricius (384-399) şi Inocenţiu I (401-417). Însă, în urma unei neînţelegeri între ierarhii locali, împăratul Teodosie, la 14 iulie 421, intervine printr-un act de cezaro-papism şi stabileşte ca “în toate provinciile Illyricului… dacă s-ar ivi ceva îndoială, aceea trebuie rezervată sinodului bisericesc şi judecăţii sfinte cu ştirea preacucernicului domn, şeful preasfintei legi din Constantinopol, care se bucură de prerogativele Romei Vechi”. Aşadar, episcopul Bizanţului, care la 381 a primit primatul de onoare în calitate de episcop al capitalei imperiale răsăritene, nefiind mulţumit cu onoarea ce i s-a acordat, caută – prin instigarea împăratului – să uzurpe şi primatul de drept divin al episcopului Romei, urmaşul Sfântului Apostol Petru. Dar, atât Papa Celestin (422-432), cât şi Leon cel Mare (440-461) n-au renunţat la jurisdicţia la care se atenta sistematic. Această brutală intervenţie imperială, istoriografia ortodoxă o consideră ca un act legitim de competenţă şi justiţie bisericească.

Al doilea exemplu pentru ilustrarea problemei este însăşi înfiinţarea arhiepiscopiei Prima Iustiniana. Împăratul Iustinian, prin Novela XI din 14 aprilie 535, vrând să ridice la o faimă deosebită localitatea sa natală, Tauresium, a ridicat pe locul acesteia – sau lângă ea, părerile fiind împărţite – un oraş numit Iustiniana Prima, în care a aşezat o arhiepiscopie şi reşedinţa prefectului Illyricului, până atunci cu sediul la Tesalonic, unde a fost aşezată la timpul său când a fost mutată de la Sirmium din cauza năvălirii hunilor. Noii înfiinţate arhiepiscopii i s-au repartizat mitropoliile şi episcopiile din următoarele provincii ale prefecturii Illyricum: Dacia Mediteranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima (Superior), Dardania şi o parte din Pannonia Secunda. Iustiniana Prima se întindea şi asupra unei regiuni din nordul Dunării (de pe teritoriul ţării noastre). Până atunci toate cele circa 25 de eparhii s-au aflat sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Tesalonic, dependentă de Roma şi erau toate locuite de o populaţie romanică de limbă latină. Nu au aparţinut Primei Iustiniana, Moesia Inferior (Bulgaria răsăriteană de azi) şi Scythia Minor (Dobrogea), deşi populaţia acestor provincii era de asemenea latinofonă şi păstra legăturile cu Biserica Romei, împotriva administrării imperiale a Bizanţului. Împăratul, instigat de trufia grecească şi tradiţionala latinofobie, cere papei Agapetus I (535-536) să-i acorde arhiepiscopiei titlul de locţiitoare a patriarhiei romane (tópon epéhon). Papa însă nu i-a acordat titlul cerut şi nu i-a făcut împăratului concesiunea solicitată nici cu ocazia unei călătorii întreprinse la Constantinopol. Cererea i-o va satisface şi-i va acorda arhiepiscopului titlul de locţiitor, locum tenens, tópon epéhon, Papa Vigilius (537-555), ales papă cu concursul împărătesei Teodora. Prin concesiunea făcută, arhiepiscopul nu a devenit înlocuitor al papei, cum susţin unii istorici confesionalişti, fiindcă “tópon epéhon” nu înseamnă a înlocui ci a ţine locul (cuiva). Deci, concesiunea făcută de papa a fost limitată la rolul de locţiitor al său, mandatar sau vicar, papa menţinându-şi jurisdicţia, care nu o va pierde decât odată cu migraţia slavilor şi aşezarea lor în Balcani. De această părere este şi istoricul Dimitrie Onciul, din care cităm: “… prefectura Illyricului era sub jurisdicţia Scaunului patriarhal al Romei. Patriarhul din Constantinopol nu avea în Europa decât Tracia cu Moesia Inferior şi Scythia (Dobrogea). În Illyricum patriarhul Romei avea ca vicar al său pe arhiepiscopul de Tesalonic, constatat în această calitate fără întrerupere din secolul IV până în secolul VI, când împăratul Iustinian înfiinţează în locul său natal (Tauresium), în Dacia Aureliană, arhiepiscopia Prima Iustiniana (535), el supune acestui arhiepiscopat, latin şi subordonat Romei (subl. n.), provinciile: Dacia Mediteranea, Dacia Ripensis, Moesia Secunda (Inferior), Dardania, Praevalitania, Macedonia Secunda, Partea Panoniei până la Sirmium, împreună cu câteva puncte din nordul Dunării, cuprinse în fortificaţiile dunărene, (Novella XI). Vicariatul patriarhal al Romei în Illyricum trece, apoi, la arhiepiscopatul Primei Iustiniana cu celelalte episcopate latine, lui subordonate, din părţile ocupate de păgâni… În urmă creştinii din aceste părţi atârnă iarăşi de arhiepiscopatul din Tesalonic, care continuă a fi sub jurisdicţia Romei. Pe timpul luptelor iconoclaste (726-842), Illyricul bizantin se desfăcu de Roma, după ce Împăratul Leon al III-lea Isaurul (printr-un act de cezaro-papism, n.n.) îl pune la 733 sub jurisdicţia patriarhului constantinopolitan. Dar această măsură nu avea sancţiune canonică şi n-a fost recunoscută de papa… Însă, este cert că Roma n-a renunţat la dreptul său de jurisdicţie în aceste părţi. Încă în anul 860, Papa Nicolae I orânduieşte pe arhiepiscopul de Tesalonic – more vetere – ca vicar al Scaunului din Roma în provincia Illyricului… Patru ani în urmă se face creştinarea bulgarilor (864), care a hotărît apoi soarta Bisericii noastre… Prin bulgari şi, odată cu dânşii, am primit limba slavonă în Biserică şi stat, care domină apoi viaţa noastră intelectuală până în secolul al XVII-lea. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei (subl.n.).31)

Lasati un raspuns