Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Catolici, luterani şi calvini pe pământul Transilvaniei

În secolul al XVI-lea, pe teritoriul Transilvaniei  exercită o puternică influenţă reformaţii. Tensiunile religioase devin extreme. Istoria politică a Evului Mediu în Europa este dominată de instituţiile şi credinţele religioase. În acest sens, pastorul german Luther a exercitat, în timp, o influenţă mai mare şi a amprentat istoria mai profund decât oricare dintre regii şi împăraţii vremii. Datorită tezelor sale afişate pe o uşă din Wittenberg (Saxonia) în 1517, Biserica din Europa a devenit ceea ce profesorul britanic Diarmaid MacCulloch numeşte „o casă dezbinată”.

Bir, în numele Domnului

Se poate spune că după căderea comunismului asistăm şi la redescoperirea istoriei. Multe evenimente şi conflicte prezentate de istoriografia comunistă ca efecte ale luptei de  clasă dintre exploataţi şi exploatatori îşi vădesc originea în conflicte de ordin religios. De pildă, răscoala de la Bobâlna (1437) şi cea condusă de Gheorghe Doja (1514), care au zguduit Transilvania.

Conflictul din 1437 a fost declanşat de pretenţia episcopului catolic al Transilvaniei, Gheorghe Lepes, de a încasa o dată întreg birul pentru biserică datorat pe ultimii trei ani. Cum credincioşii erau obligaţi, anual, la a zecea parte (zeciuiala) din fiecare produs al gospodăriei lor, plata aceasta cumulată i-ar fi privat de necesarul hranei. Mulţimea nemulţumiţilor s-a îngroşat cu iobagii români  ortodocşi impuşi la birul către catolici. Ce-a urmat se ştie din istoria învăţată în şcoala primară. O baie de sânge, promisiuni încălcate, iar, la final, înţelegerea cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum. Se oficializa astfel, pentru viitoarele secole, statutul maghiarilor, saşilor şi secuilor de „privilegiaţi” şi cel de naţiune tolerată pentru români.

O cruciadă deturnată 

Pe fondul expansiunii Imperiului Otoman şi implicării papalităţii în zdrobirea „necredincioşilor”, s-a produs şi „explozia” din 1514, menţionează istoricul maghiar Janos Szavai („Ungaria”, Corint, Bucureşti, 2002). În 1513, arhiepiscopul din Esztergom  a primit din partea Papei Leon al X-lea misiunea organizării unei cruciade. Voluntarilor li s-a promis, mincinos, eliberarea de iobăgie. Odată adunaţi, cei aproximativ 40.000 de cruciaţi, în cea mai mare parte ţărani, s-au pornit nu împotriva turcilor – duşman încă nevăzut şi necunoscut -, ci a „răilor” din viaţa de zi cu zi. Conduşi de Gheorghe Doja, l-au executat pe episcopul de Cenad şi nu puţini nobili locali.

Printre răsculaţi au fost şi clerici, mai ales călugări franciscani, care s-au contaminat repede de furia răsculaţilor împotriva acelora care-şi „împilau” semenii. În mai puţin de două luni, oştile regale conduse de Ioan Zapolya i-au învins pe răzvrătiţi. Conducătorii lor au sfârşit după torturi a căror grozăvie o redau sugestiv instrumentele expuse în „Muzeul torturilor medievale” din Praga. Faptele începute în numele Dumnezeului creştinilor nu-şi consumaseră întreg tragismul. Dieta (parlamentul) maghiară s-a întrunit şi a votat legi de extremă duritate pentru iobagi.  Cunoscute sub numele de Tripartitul lui Werbeczi (după numele juristului ce le-a compilat în 1517), acestea înrăutăţeau  starea iobagilor din cuprinsul Ungariei.

Efecte perverse

Nobilii scontau astfel  „cuminţirea” mulţimii prin frică, sărăcie şi deplină supunere. Mai însemnate pentru viitorul acestei părţi a Europei s-au dovedit însă efectele neaşteptate ale deciziilor Dietei. Apărătorii creştinităţii n-au mai avut susţinerea populară de altădată în faţa turcilor. Astfel că în 1521 a fost pierdut Belgradul, ce reprezenta frontiera sudică,  în 1526, turcii i-au strivit la Mohacs pe maghiari, iar în 1541, a căzut şi capitala Ungariei. În consecinţă, Regatul Ungariei se împarte în trei: vestul şi nordul sunt conduse de un Habsburg, sudul şi centrul sunt ocupate de turci, iar Transilvania devine un principat autonom (cu un suveran şi o dietă proprii) ce plăteşte tribut turcilor.

Abia în 1867, după recucerirea capitalei Buda de la turci, puterea devine bicefală – Casa de Habsburg la Viena şi Ungaria. În 1526, Dieta Ungariei a interzis şi prozelitismul protestant, dar înfrângerea de la Mohacs a făcut imposibilă aplicarea măsurilor punitive.

Transilvania protestantă

Aduse de saşi, ideile lui Luther au ajuns în Transilvania încă din timpul vieţii acestuia. În cetăţile săseşti, protestantismul s-a răspândit cu repeziciune. Pe baza acestora, bogatul şi cultivatul braşovean Johannes Honnterus a fondat, în 1533, Biserica Luterană din Transilvania, a tipărit cărţi şi a înfiinţat şcoli. A introdus de asemenea slujba religioasă după ritul evanghelic – lutheran în limba germană. Un eveniment al epocii sale a fost transformarea bisericii catolice din Braşov în Biserică Evanghelică. În prezent e cunoscută ca Biserica Neagră, iar piatra de temelie a fost pusă în 1383.  Impresionanta construcţie în stil gotic a fost definitivată abia în 1477.

Maghiarii, în schimb, au adoptat majoritar ideile celuilalt mare reformator, elveţianul Jean Calvin.  Între adepţii unguri ai lui Luther şi calvinişti, tensiunile au culminat cu Sinodul de la Aiud din 1564, care a condus la fondarea Episcopiei Reformate a Ardealului de către calvinişti. Sediul său iniţial a fost Aiudul, apoi s-a mutat la Cluj. În secolul al XVI-lea, protestanţii transilvăneni sunt deja divizaţi în: Biserica Evanghelică Lutherană, Biserica Reformată, Biserica Anabaptistă (care are mai multe ramuri).

Tensiunile au fost extreme. Deoarece principele Transilvaniei, Ioan Sigismund Zapolya, devenise calvinist, a fost urmat imediat de marea nobilime.

Calvinismul ridicat astfel la rang de religie oficială a recurs la o dură campanie împotriva catolicismului. Dieta Transilvaniei a decis în 1556 desfiinţarea Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia. I-a confiscat averile şi i-a expulzat pe preoţii şi călugării catolici, menţionează preot prof. dr. Mircea Păcurariu („Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2006).

La începutul anului 1568, Dieta Transilvaniei s-a pronunţat în favoarea toleranţei religioase. Principele Transilvaniei, Ioan Sigismund (viitor rege al Ungariei), şi David Ferenc au pus atunci bazele Bisericii Unitariene. Noul cult apăruse în contextul reformei ca o reacţie potrivnică Sfintei Treimi, sub deviza „Un singur Dumnezeu”. După moartea lui Ioan Sigismund însă, episcopul David Ferenc a fost condamnat şi închis în cetatea Devei, unde a şi murit în 1579.

40.000 de transilvăneni au răspuns apelului Papei Leon al X-lea de a porni o nouă cruciadă contra turcilor.

Martin Luther şi revelaţia mântuirii prin credinţă

„Două incidente au rămas în conştiinţa populară din cariera lui Martin Luther: primul, că şi-a bătut în cuie unele teze de o uşă în Wittenberg; al doilea, că a ajuns printr-o criză spirituală la o nouă credinţă, în timp ce stătea pe o latrină”, scrie Diarmaid MacCulloch, profesor de istoria creştinismului la Oxford („Istoria creştinismului”, Polirom, 2011).

Martin Luther (1483-1546) a fost călugăr-profesor la Universitatea din Wittenberg (Saxonia). Datorită impactului său în viitorul creştinismului, oraşul unde a fondat protestantismul a fost una dintre puţinele localităţi germane scutite de bombardamente în cel de-al Doilea Război Mondial.

Idei reformatoare privind Biserica au apărut încă din timpul Renaşterii. Cu un secol înaintea lui Luther, filozoful ceh Jan Hus (1369 – 1415) a sfârşit ars pe rug, ca eretic, după criticile aduse papalităţii, scrierile  şi încercările sale reformatoare.

Revelaţia lui Luther constă  în ideea credinţei ca temelie a mântuirii. Declanşator, opinează profesorul  MacCulloch, se pare că a fost acest text din Romani 1.17: „Dreptatea lui Dumnezeu se dezvăluie prin credinţă pentru credinţă, după cum este scris: «cel ce este drept, prin credinţă va fi viu»”.

Contextul  socio-religios a transformat această viziune într-un program revoluţionar. Papa Leon al X-lea tocmai demarase o campanie de vânzare de indulgenţe în scopul strângerii banilor necesari finalizării bisericii San Pietro din Roma. Banii erau destinaţi şi acoperirii nevoilor financiare ale arhiepiscopului de Magdeburg. Călugărul dominican care făcea oficiul a ceea ce azi s-ar numi manager de campanie apelase la sloganuri dezgustătoare pentru impulsionarea credincioşilor. În această atmosferă, cele 95 de teze despre har, credinţă şi mântuire afişate de Luther în 1517 s-au transformat într-un act de rebeliune. Pentru a-l apropia pe credincios de Dumnezeu, Luther a început traducerea Bibliei în germana vorbită de omul de rând.

Excomunicat în 1520, Luther se simte un ales al lui Dumnezeu pentru a scăpa biserica de o „eroare satanică”. Această fervoare a sa a înteţit revolta şi a coagulat spiritele.

Altă mişcare reformatoare a pornit-o Huldrych Zwingli din Zürich. Aproape simultan, s-a răspândit în Europa şi focarul revoltei aprinse în Geneva de umanistul francez Jean Calvin. Dar nu a existat niciodată o unitate impusă în cadrul „familiei reformate”, observă MacCulloch. Astfel că şi reformaţii au ajuns între ei la disensiuni stârnite de atitudinea faţă de icoane, lege şi euharistie (cuminecătură).

Timp de peste un secol, Europa a fost devastată de războaie şi conflicte între catolici şi protestanţi. Se adeverea astfel, încă o dată, adevărul cuvintelor lui Hristos: n-am venit să aduc pacea, ci sabia.

Imnul luteranilor şi beneficii literare maghiare

În bisericile subordonate Papei, limba de cult era latina. Luther a susţinut apropierea credinciosului de Dumnezeu şi prin oficierea slujbelor în limbile vorbite de marile mulţimi. Cu această motivaţie a început traducerea Bibliei în germană. Nu a reuşit decât finalizarea Noului Testament. Luther fiind un bun cunoscător al graiului popular, despre traducerea lui se va spune că a modelat limba germană.

Înzestrat cu talent literar şi muzical, Luther a compus imnuri de largă răspândire în cultul religios. Cel cunoscut ca imn universal al luteranilor are următoarele versuri: „Cetate tare-i Dumnezeu/Şi armă-apărătoare!/El ne ajută-n orice greu/Ce-ar vrea să ne doboare./Vrăjmaşul cel bătrân/Se crede-acum stăpân;/Putere, vicleşug/El are din belşug,/Dar Domnul e mai tare!/ De-ar fi cu draci pământul plin/Ce-ar vrea să mă înghită,/Nu ne-ndoim cât de puţin/De-a noastră reuşită!/Al răzvrătirii prinţ/Scrâşneşte amar din dinţi,/Dar oricât ar scrâşni,/Scriptura-l va zdrobi:/Ea stă nebiruită”.

Traducerile Bibliei au fost benefice şi culturii naţionale  maghiare, apreciază istoricul Janos Szavai. Prima traducere s-a făcut în 1440, sub inspiraţia ideilor lui Jan Hus. O a doua traducere a apărut în 1541. Biblia Bisericii calvine este şi astăzi în Ungaria, traducerea revăzută şi modernizată, efectuată de Karolyi Gaspar în 1590. Traducerea lui Gaspar este apreciată ca punct de referinţă al istoriei literaturii maghiare şi model de influenţă în dezvoltarea limbii şi culturii naţionale.

Lasati un raspuns