Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Îndurare vreau, şi nu jertfă

Din tratatul Împotriva ereziilor, al sfântului Irineu, episcop
(Cartea 4, 17, 4-6: SCh 100, 590-594)

Dumnezeu nu cerea de la evrei jertfe şi arderi de tot, ci credinţă, ascultare şi dreptate pentru mântuirea lor. Prin profetul Osea, le expunea voinţa sa prin aceste cuvinte: Îndurare vreau, şi nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot (Os 6,6). Dar şi Domnul nostru le-a dat aceeaşi învăţătură, spunând: Dacă aţi fi înţeles ce înseamnă: Îndurare vreau, şi nu jertfă, nu i-aţi fi condamnat pe cei nevinovaţi (Mt 12,7). Astfel, el a dat mărturie despre adevărul profeţilor în timp ce-i acuza pe interlocutorii săi, nesăbuiţi şi vinovaţi.

La fel, Cristos a recomandat ucenicilor săi să ofere lui Dumnezeu primele roade ale creaturilor sale, nu pentru că ar fi avut nevoie de ele, ci pentru ca ei înşişi să nu fie fără rod şi nerecunoscători. Pentru aceasta, a luat pâinea care provine din lumea creată şi a mulţumit, spunând: Acesta este trupul meu. La fel, a luat potirul cu vin, care provine tot din realităţile create la care aparţinem şi noi, l-a numit sângele său şi a spus că era ofranda nouă a noului legământ. Biserica a primit această ofrandă din mâinile apostolilor şi o oferă, în lumea întreagă, acelui Dumnezeu care ne dă alimentele, ca prime roade ale noului legământ (cf. Mt 26,28). Această ofrandă a fost prevestită de Malahia, unul dintre cei doisprezece profeţi, atunci când a spus: Nu simt nici o plăcere pentru voi, zice Domnul oştirilor, şi nu-mi sunt plăcute nicidecum ofrandele aduse de mâinile voastre. Căci de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele meu şi ofrande curate, căci mare este numele meu între neamuri, zice Domnul cel atotputernic (Mal 1,10-11). Cu aceste cuvinte, el arăta clar că primul popor va înceta să mai aducă ofrande lui Dumnezeu, în timp ce în orice loc se va aduce ca jertfă lui Dumnezeu un nou sacrificiu, şi acesta cu adevărat curat, şi astfel, numele său va fi preamărit printre neamuri.

Care alt nume este preamărit printre neamuri dacă nu cel al Domnului nostru, prin care Tatăl este preamărit şi omul primeşte slavă? Dar tocmai pentru că acesta este numele Fiului său şi vine de la el (cf. Mt 1,21; Lc 1,31), el îl numeşte al său. Dacă un rege ar picta chipul fiului său, pe bună dreptate ar numi al său acel tablou, pentru dublul motiv că este al fiului său şi că l-a făcut chiar el. Aşa este şi pentru numele lui Isus Cristos, care primeşte slavă în toată lumea în Biserică. Tatăl a declarat al său acest nume, şi pentru că este al Fiului său, şi pentru că l-a imprimat el însuşi, dându-l spre mântuirea oamenilor (cf. Fap 4,12).

Aşadar, numele Fiului aparţine ca propriu Tatălui, iar Biserica aduce pretutindeni ofranda sa lui Dumnezeu cel atotputernic prin Isus Cristos. Ţinând cont de acest fapt dublu, profetul a putut să spună pe bună dreptate: În orice loc se aduc jertfe de tămâie, pentru numele meu, şi ofrande curate (Mal 1,11). Această tămâie, conform lui Ioan, în Apocalips, este o figură a rugăciunilor sfinţilor (Ap 5,8).

Lasati un raspuns